pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Să educăm prin pilde și povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

achizitionare: 27.06.2003; sursa: Editura Presa Bună

Război / PaceCuprinsDumnezeu / Rugăciune

Capitolul 9. Caritate / Iubire fraternă

185. Cadoul unui elev de clasă

Un copil frecventa clasa a treia într-o școală din Africa de Sud. Părinții lui deveniseră din ce în ce mai săraci. Spre sfârșitul trimestrului al doilea, tatăl îi spuse copilului: "Nu mai avem nici un ban. Deci va trebui să te retragem de la școala unde înveți". Copilul se întristă, deoarece își făcuse așa de mulți prieteni. Dar nu avea încotro. În ziua când trebuia să-și ia rămas bun de la colegii de clasă, veni la ei și le spuse următoarele cuvinte: "Din cauza sărăciei familiei mele trebuie să părăsesc școala și pe voi, cu toate că vă iubesc așa de mult. Totuși pentru a vă arăta că v-am considerat prieteni, vă las ce am eu mai prețios: unica mea fotografie pe care mi-a făcut-o tatăl meu înainte de a începe școala". Lăsă fotografia și, după ce-și luă rămas bun de la fiecare, plecă. Colegii au rămas adânc impresionați de gestul său. Au făcut un tablouaș în care au pus fotografia colegului lor și l-au atârnat de perete. Astfel, acest copil a rămas pentru totdeauna în clasa și în amintirea colegilor săi.

186. A sluji

O bătrânică mergea cu greutate prin parcul unui oraș. Drumul ei o conduse la un teren de joacă. Mulți copii se jucau acolo. Cei mai mulți dintre ei alergau desculți. În apropiere, un educator stătea și-i supraveghea.

Bătrâna se uita la copii, dar deodată se aplecă, luă un obiect de jos și-l ascunse în șorțul ei. Imediat se prezentă supraveghetorul la ea și o întrebă: "Ce ați ascuns în șorțul dumneavoastră?" Bătrâna femeie, fiind luată prin surprindere, nu a putut să răspundă imediat. Supraveghetorul bănui că ea ar fi găsit un portofel pe care nu voia să-l înapoieze. De aceea o amenință: "Dacă nu-mi spuneți ce aveți în șorț, vă voi duce la poliție".

Atunci bătrâna deschise încet șorțul și-i arătă supraveghetorului un ciob de sticlă. Uimit, omul o întrebă: "Ce vreți să faceți cu acesta?" Femeia răspunse: "L-am luat de jos pentru ca acești copii desculți să nu calce în el și să se taie".

187. Sunt răspunzător de roza mea

Micul prinț se întoarse la puiul de vulpe.

"Adio", îi zise el... "Adio, îi răspunse puiul de vulpe. Iată secretul meu. Nimic mai simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor". "Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor", repetă micul prinț, ca să nu uite. "Timpul pe care l-ai pierdut cu roza ta a făcut-o atât de prețioasă". "Timpul pe care l-am pierdut cu roza mea...", zise micul prinț spre a nu uita. "Oamenii au uitat acest adevăr, zise puiul de vulpe. Tu însă caută să nu-l uiți. Căci tu devii răspunzător de-a pururi de soarta celor pe care îi îmblânzești. Tu ești răspunzător pentru soarta rozei tale...". "Eu sunt răspunzător pentru soarta rozei mele...", repetă micul prinț spre a nu uita".

188. Omul ar trebui să fie ca apa

Un înțelept din China petrecea deseori timpul său liber pe malul unui râu, unde reflecta și medita asupra apei. "De ce faci tu acest lucru?", îl întrebă un om. El privi calm în apă, apoi spuse: "Apa se poate asemăna cu un om bun. Acolo unde ajunge, apa este darnică și generoasă. Oriunde ajunge, duce viață cu sine".

189. Povestea vacii și a porcului

Un bogat se plânse odată la prietenul său: "Oamenilor nu le place de mine, mă numesc zgârcit și hapsân, cu toate că în testamentul meu am lăsat scris ca averea mea să fie preluată de o instituție caritabilă". Prietenul său îi răspunse: "Ascultă, îți voi spune povestea vacii și a porcului: Porcul veni la vacă și-i spuse: "Oamenii vorbesc mai totdeauna numai despre tine. Știu, tu le dai lapte, dar eu le dau mult mai multe: le dau carne, slănină, grăsime și chiar picioarele mele le consumă oamenii. Cu toate acestea nimeni nu mă iubește. Pentru toți sunt doar un porc. De ce oare?" Vaca se gândi un moment, apoi spuse: "Poate că este din cauză că eu le dau în timp ce trăiesc".

190. Voi sunteți lumina lumii

Un misionar renumit din Germania, pe nume Keller, a fost invitat într-un oraș din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând invitația, merse și a fost primit călduros de o mulțime mare de credincioși care-l conduseră la un stadion unde îl mai așteptau alte zeci de mii de persoane.

După ce a fost prezentat de gazdă, pr. Keller luă cuvântul. La un moment dat ceru să se stingă toate luminile, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu deci întuneric beznă și misionarul întrebă: "Mă vedeți unde mă aflu?" Lumea răspunse că nu. Misionarul continuă: "Acum voi aprinde un băț de chibrit. Vedeți cu toții luminița?" Cu toții răspunseră că da. Misionarul continuă din nou: "Vedeți, așa cum fiecare dintre voi vede această luminiță, tot astfel orice faptă bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toți cei din jur". Misionarul mai întrebă: "Aveți chibrituri la voi? Dacă da, atunci aprindeți câte un băț". Cu toții urmară sfatul misionarului și se făcu o lumină așa de mare pe stadion, încât întunericul a fost înghițit. Misionarul adăugă: "Cu cât mai mulți săvârșesc fapte bune, oricât ar fi ele de mici, cu atât lumea se schimbă în lumină, se schimbă în bine".

191. Jocul de-a Liturghia

Într-o familie existau doi copii. Amândoi erau băieți. Într-una din zile, unuia îi veni o idee grozavă. El spuse fratelui său: "Mitică, hai să ne jucăm de-a liturghia". "Bine, răspunse Mitică, dar să ne împărțim rolurile". "Da, spuse Paul, eu voi face pe-a preotul, iar tu pe-a ministrantul". "Bine".

Nu după mult timp, mama auzi plânsete afară. Ieși să vadă ce se întâmplase. "De ce plângi Mitică? întrebă ea. "Pentru că Paul nu mă lasă să joc și eu rolul preotului. Până acum am jucat numai pe-a ministrantul".

Mămica îl mângâie puțin, apoi se duse la Paul și-i spuse: "Paule, doar te știu de băiat cuminte, lasă-l și pe fratele tău să fie preotul". "Bine, mamă, dar eu voi fi atunci episcopul".

192. Dorința de a avea mai mult

Un câine fugea într-un râu având în gură o bucată de carne. Când însă privi în apă și se văzu ca în oglindă, crezu că și în apă se află carne. De aceea căută cu lăcomie să intre în posesia acestei bucăți de carne. Deschizând gura pentru a apuca așa-zisa carne, îi căzu bucata de carne pe care o avea în gură, și apa o duse la vale. Astfel pierdu câinele și carnea pe care o avea și carnea din oglinda apei.

193. Țânțarul salvator

Într-o zi caldă de vară un țânțar zbura de ici-colo prin văzduh fără nici o țintă precisă. Nu departe, sub un copac, dormea liniștit un om. Un țânțar îl văzu, dar deocamdată nu se agită. Dintr-o dată observă ceva straniu. Spre om, la numai câțiva metri, se târa un șarpe veninos. Doar câteva clipe încă și l-ar fi apucat de picior. Țânțarul își zise: "Trebuie să-l salvez!" Pe loc ateriză pe nasul lui și-i aplică o înțepătură puternică în vârful nasului. Omul se trezi pe loc, dar simțind înțepătura, se lovi peste nas și turti și țânțarul. În aceeași clipă văzu șarpele la numai câțiva centimetri de piciorul stâng. Se ridică repede și o luă la fugă. Astfel se salvă.

194. El ne are numai pe noi

Cristos nu are mâini,

El are numai mâinile noastre

Pentru a lucra astăzi, acum.

Cristos nu are picioare,

El are numai picioarele noastre

Pentru a-i călăuzi pe oameni pe căile sale.

Cristos nu are buze,

El are numai buzele noastre

Pentru a vorbi despre el contemporanilor noștri.

Cristos nu dispune de mijloace,

El ne are numai pe noi

Pentru a-i conduce pe oameni la el.

Noi suntem singura Biblie

Pe care o mai citesc popoarele,

Suntem ultimul mesaj al lui Dumnezeu,

Scris în carne și oase.

195. Flacăra cea sfântă

Un om auzi odată că într-un loc îndepărtat arde o flacără sfântă. Porni la drum pentru a aduce acasă această luminiță. Se gândi că cine are acea lumină va trăi și va fi fericit.

Acum se afla deja pe drumul retur. Grija lui cea mare era ca flacăra să nu se stingă. Pe drum se întâlni cu unul căruia îi era frig, pentru că nu avea foc. Acesta îl rugă să-i dea să aprindă focul de la flacăra sa. Inițial nu voia, căci, se gândea el, această flacără sfântă nu se potrivește cu un lucru așa de lumesc. Apoi însă îi dădu. Continuându-și drumul, deodată se ivi o puternică furtună care, în ciuda opoziției sale, îi stinse flacăra. Atunci își aminti de cel căruia îi dăduse să-și aprindă focul. Dacă ar fi trebuit să meargă din nou în acel loc îndepărtat, dar sfânt, nu ar mai fi putut pentru că ar fi trebuit să treacă din nou peste mări și munți. Dar până la acel om, pe care l-a ajutat, a putut să se întoarcă.

196. Simpaticul

Când construiseră orașul, s-au adunat și și-au prezentat reciproc operele mâinilor lor. Simpaticul merse ziua întreagă cu ei de la casă la casă și-i lăuda pe toți. El însuși nu vorbi de lucrarea mâinilor sale și nimănui nu-i prezentă casa. Se făcu seară și în piața orașului se adunară din nou cu toții, și pe un podium înainta fiecare să-și expună caracteristicile casei sale în legătură cu stilul, mărimea și durata de construcție, ca astfel să se vadă cine a construit cea mai mare casă, cea mai frumoasă și în cel mai scurt timp. Și, după alfabet, veni și rândul simpaticului. El apăru jos, înaintea podiumului, purtând pe umeri un toc de ușă. Își expuse raportul său: acest toc de ușă era tot ceea ce făcuse pentru casa sa.

Se făcu liniște. Deodată conducătorul adunării se ridică în picioare. "Sunt uimit", spuse el în timp ce hohote de râs pluteau în aer, dar el continuă: "Sunt uimit că abia acum a venit vorba de acest lucru. Acest simpatic a fost peste tot pe timpul construcției și a ajutat oriunde: pentru casa aceea a făcut frontonul, acolo a montat o fereastră, nu mai știu care; pentru casa de vizavi a proiectat casa. Nu este de mirare că apare aici cu un toc de ușă în spinare, care altminteri este frumos, dar că el însuși nu are nici o casă. Având în vedere timpul lung pe care l-a dedicat construirii caselor noastre - lucrarea acestui toc este o adevărată capodoperă - propun de aceea să-i acordăm lui premiul pentru buna construcție".

197. Legea superioară

Era într-un cartier sărac și suprapopulat din sudul orașului Manhattan. Bineînțeles că Kurt nu avea voie să-l ajute pe sărmanul Jimmy, fiul chiriașului său. Când sosise în țară încă nu susținuse examenul de stat, cu toate că în Berlin era apreciat ca medic generalist pentru copii. El susținu să vină un medic. Dar acesta nu mai veni pentru a treia oară, pentru că nu a fost plătit cum voia, iar Jimmy nu mai putea fi transportat. Febra îi creștea din ce în ce mai mult, iar respirația i se îngreuna vizibil. Atunci chiriașul se aplecă asupra lui Kurt și-i șopti: "Sunteți doar medic. Vă rog, nu-l lăsați să moară!"

Kurt știa bine: Dacă ar interveni, ar încălca legea, ceea ce ar însemna pentru el expulzare și sărăcie. Dar în fața lui se afla un copil într-o baie de transpirație și cuprins de febră și dureri îngrozitoare. Zece zile la rând se luptă Kurt pentru viața copilului. Dar în ziua când Jimmy a reușit să se ridice pentru prima dată din pat, Kurt a fost arestat. Medicul care ar fi trebuit să vină l-a denunțat.

În ziua următoare, toți locatarii din cartier au primit vestea arestării lui Kurt. Drept reacție nici unul nu se prezentă la muncă. Toți merseră la tribunalul din New York. Peste o sută de oameni au reușit să intre în sală. Judecătorul privi cu uimire la mulțimea liniștită. "E vinovat sau nu e vinovat?", întrebă judecătorul. Înainte de a-și deschide gura Kurt, ceilalți oameni strigară cu putere: "E nevinovat!" "Liniște! strigă judecătorul cu tărie. Vă voi da afară din sală dacă veți mai face gălăgie". Atunci privi la fețele lor trase și la spinarea lor încovoiată și-i întrebă: "Ce vreți voi?" Chiriașul începu să-i povestească. Spre sfârșit îi spuse: "De aceea suntem aici. Și dacă-l amendați pe doctorul nostru, am strâns 86 de dolari". Judecătorul se ridică în picioare și zâmbi. Apoi bătu cu ciocanul în masă și spuse: "Ați încălcat legea pentru a asculta de o lege superioară. V-am achitat de greșeala dumneavoastră".

198. Despre ulciorul care era din ce în ce mai valoros

Cu mulți ani în urmă a fost odată o mare secetă pe pământ: toate fluviile și fântânile au secat, toți copacii, arbuștii și pășunile s-au uscat și oameni și animale au murit de sete. Într-o noapte, o fetiță a mers atunci de acasă cu un ulcior în mână ca să caute apă pentru mama sa care era bolnavă. Fetița nu găsi apă nicăieri și, de oboseală, se întinse pe iarbă și adormi. Când se trezi și se uită după ulcior, acesta era aproape plin cu apă clară și proaspătă. Fetița se bucură și voi să bea, dar se gândi că atunci nu va mai ajunge pentru mama ei, și fugi cu ulciorul acasă. Așa de grăbită era, încât nu observă cum un cățel se propti înaintea piciorușelor ei. Ea se împiedică și căzu, iar cățelul țiui de durere. Fetița întinse mâna după ulcior. Credea că apa s-a scurs. Dar nu! Ulciorul stătea vertical pe pământ și nu se vărsă nici măcar o picătură. Atunci fetița turnă puțină apă în căușul palmei și o întinse cățelușului. Acesta linse și deveni din nou vesel. Fetița luă din nou ulciorul în mână și iată că acum nu mai era din lemn, ci din argint.

Fetița alergă acasă și i-o înmână mămicii. Mămica îi spuse: "Și așa trebuie să mor, bea tu!" Dădu ulciorul fetiței. În aceeași clipă, ulciorul de argint se transformă în aur. Atunci fetița nu s-a putut opune mult timp și duse ulciorul la buzele sale, când un drumeț intră în cameră și ceru o înghițitură de apă. Fetița luă ulciorul de la gură și i-o dădu lui. Și iată, pe ulcior apărură deodată șapte diamante mari și din fiecare țâșnea un izvor de apă limpede și proaspătă.

199. Transformarea pietrelor în pâini

Într-un timp de foamete, regina Franței Ana de Austria îl întâlni pe Vincențiu de Paul pe culoarele palatului regal. Ea purta un lănțișor de perle prețioase. Sfântul îi zise zâmbitor: "Maiestate, nu puteți face ca aceste pietre să se prefacă în pâini?" Regina înțelese bine; desfăcu lănțișorul de la gât, i-o dădu lui Vincențiu și minunea prefacerii se întâmplă după o oră.

200. Iubirea poate da curaj pentru a trăi

Un medic de țară îi însoțește pe colegii săi de serviciu până la ușă. Nici ei n-au putut să-l ajute. Jean, unicul său copil, bolnav de difterie, va muri peste câteva ore. Injecțiile cu ser nu au ajutat la nimic. La ușă sună cineva. "Nu vreau să văd pe nimeni", îi transmise vorbă doctorul. Dar țăranul care venise nu se lăsă abătut. Fiul său era pe patul de moarte la o depărtare de 10 km, în munți. "Fără dumneavoastră nu va apuca noaptea". "Lăsați-mă să văd cum își închide ochii fiul meu", îi spuse medicul. Dar țăranul îi spune insistent: "Și-așa nu-l mai puteți ajuta!" "Atâta timp cât este fiul meu, nu-l voi părăsi", spuse medicul.

"Atunci, răspunse țăranul, vor muri doi".

În cele din urmă medicul se hotărî să meargă cu el. Soția îi făcu vii reproșuri, dar medicul își luă rămas bun de la fiul său muribund și plecă. Câteva ore mai târziu îl vindecă pe fiul grav bolnav al țăranului. Ca răsplată, țăranul îi dădu o monedă de aur din moștenirea lăsată de mama sa. Dar medicul refuză: "Nu, prietene, nimeni nu-mi poate plăti serviciul pe care l-am făcut în această noapte". Ajungând acasă, soția sa îl primi cu aceste cuvinte: "N-ai fost aici când ți-a murit băiatul. Dar puterea cu care ai decis să salvezi viața altui copil ne va ajuta pe amândoi să găsim un nou curaj pentru a trăi".

201. Te-am creat pe tine

În drumul său prin pădure, un om a văzut o vulpe care își pierduse picioarele. El se mira cum de a putut să supraviețuiască acest animal. Apoi a văzut un tigru care-și mânca prada. El s-a săturat și a lăsat vulpii resturile.

A doua zi, Dumnezeu hrăni vulpea tot cu ajutorul aceluiași tigru. Omul rămase uimit de marea bunătate a lui Dumnezeu și-și spuse: "Mă voi odihni într-un colț și mă voi încredința cu totul lui Dumnezeu, iar el se va îngriji de toate lipsurile mele".

Așa petrecu el multe zile, dar nu se întâmplă nimic. Sărăcuțul de el era cu un picior în groapă, când auzi o voce: "Tu, care ești pe un drum greșit, deschide-ți ochii pentru adevăr! Urmează exemplul tigrului și nu mai fă pe-a handicapatul!" Pe drum, omul întâlni o fetiță înghețată care tremura într-o haină subțire și care nu mai spera să primească ceva cald de mâncare. El se revoltă și-i spuse lui Dumnezeu: "Cum poți permite așa ceva? De ce nu faci nimic împotriva acestei situații?" Pe moment, Dumnezeu nu-i dădu nici un răspuns. Dar într-o noapte îi spuse: "Am făcut ceva împotriva acestei situații; te-am creat pe tine!"

202. Iubirea

"Prietenul meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, d-le ofițer. Permiteți-mi să-l caut și să-l aduc înapoi", insistă un soldat. "Nu se poate, spuse ofițerul, nu vreau să vă puneți viața în joc pentru un om care probabil este mort".

Soldatul porni totuși la drum și după o oră se întoarse grav rănit, având în brațe pe prietenul său mort. "Acum v-am pierdut pe amândoi, spuse ofițerul. Ce-ai câștigat dacă-ai mers să aduci acest cadavru?""S-a meritat, d-le ofițer, răspunse soldatul muribund. Când l-am găsit, încă mai trăia. Mi-a spus: «Știam, Jack, că ai să vii!»"

203. Dumnezeu are nevoie de oameni

Veni o furtună puternică și Domnul Dumnezeu permise ca râurile să iasă din matcă. Peste tot se zicea că țara este sub apă.

Printre cei cărora apa le-a inundat casele era și un țăran temător de Dumnezeu. Când apa pătrunse în bucătărie se mută cu familia sa la etajul casei. Când el și familia priviră pe fereastră, au văzut o barcă ce trecea prin fața lor. Echipajul făcu din mână și striga: "Veniți! Vă vom duce în siguranță!" Dar țăranul temător de Dumnezeu răspunse: "Dumnezeu ne va salva". Apa crescu mai mult. Se urcă până la etajul superior și țăranul cu toți ai săi au trebuit să se mute la mansardă. Din nou veni o barcă și oamenii din ea au strigat către țăran să vină la bord. Dar țăranul răspunse la fel: "Lăsați, Dumnezeu ne va ajuta". Dar apa urca și mai mult. Țăranul cu ai săi au trebuit să stea pe acoperiș și să se țină de hogeag. Apa le spăla picioarele. Atunci veni barca pentru a treia oară și oamenii au vrut să le dea o mână de ajutor. Dar țăranul temător de Dumnezeu, în încrederea sa de nezdruncinat în Domnul, refuză acest ajutor: "Domnul ne va salva din acest mare impas", strigă încă o dată țăranul.

Atunci veniră valuri puternice și luară acoperișul pe sus și duseră la vale pe toți din familie.

Țăranul intră decepționat și revoltat la tronul celui Preaînalt și-i spuse lui Dumnezeu: "Ce ne-ai promis și ce ai făcut? De ce n-ai venit în ajutorul meu și al celor ai mei când ne aflam în cea mai mare strâmtorare?" Dumnezeu îi spuse calm: "Nu știu ce vrei. Astă-seară ți-am trimis de trei ori o barcă...!"

204. Esențialul

Într-o anecdotă se povestește cum un rege tânăr și dornic de cunoaștere le-a poruncit învățaților din țara sa să adune în scris toate valorile științifice din lume. După 40 de ani i-au prezentat rezultatele în o mie de volume. Regele, care între timp împlinise 60 de ani, spuse: "O mie de cărți nu mai pot citi. Scoateți esențialul din acestea".

După zece ani, învățații au rezumat conținutul în o sută de cărți. Regele spuse: "Și acestea sunt prea multe. Am deja 70 de ani. Scrieți-mi esențialul".

Învățații s-au apucat de lucru și au scos esențialul într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul de moarte și dorea să afle cel puțin sinteza acestei lucrări a învățaților. Atunci președintele comisiei rezumă esențialul istoriei omenirii într-o singură frază: "Ei au trăit, au suferit, au murit. Ceea ce contează și ceea ce dăinuie este iubirea.

205. Oaia cea neagră

A fost odată o oiță neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe. Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare gri. Acestei oițe negre îi spuneau: "U! Ești o urâțică negricioasă!" Oița neagră se întrista. Se îndepărtă de turmă și se ascunse. O dată chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă, dar nici aici nu-i merse mai bine. "U! spuseră celelalte oițe, ați mai văzut o oiță așa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe, curate".

Atunci biata oiță se gândi că poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia să meargă la el și să-l roage s-o facă albă ca celelalte.

Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o așa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură și ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea și o lăsă să intre. Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: "A, ce drăguță ești! O oiță neagră! Îmi placi nespus de mult!" O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oița se înfricoșă: "Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oițe negre". Și tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: "Cât de minunat ai făcut toate, cerescule Tată! Nu-i drăguță această oaie neagră? Sigur că o îndrăgești mult!"

Dumnezeu privi la micuța oaie neagră și spuse: "Da!" În rest nu spuse nimic. Oița era așa de fericită în acea clipă, cum n-a fost niciodată în viața ei. Ea se întoarse din nou la turmă. "U! o huiduiră celelalte oițe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul nostru!" Dar oița se gândea doar la faptul că însuși Dumnezeu o făcuse neagră și că o îndrăgea și o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât să fie fericită. "Da, spuse ea, știu că sunt neagră". Mânca iarbă și mereu era prietenoasă față de celelalte oițe. Și, în cele din urmă, ele se obișnuiră cu surioara lor negricioasă și o lăsară în pace.

206. Satul fără reguli

Lumea din sat era sătulă de reguli. Totul era prescris: Când era trezirea, când trebuia să se meargă la serviciu, când era zi de duminică și zi de lucru. Pentru elevi era prescris când începe școala, că trebuie să aibă asupra lor o batistă și să-și spele acasă dinții. Existau reguli de circulație, reguli de cântat la pian.

Erau într-adevăr multe prescrieri și oamenii au hotărât ca de azi înainte să nu mai fie valide aceste reguli. Părea frumos.

Școala, firește, era goală pentru că toți copiii au mers la baie; lumea a scos mesele în stradă căci acolo bătea soarele; tinerii au deschis la maximum casetofoanele și au lăsat să funcționeze zi și noapte; când Peter a ieșit din apă, n-a mai găsit pantalonii. I-a luat Klaus. "Nu mai sunt reguli", strigă el și fugi de acolo; Maja o găsi în camera sa pe micuța Esther de la etajul de deasupra. Tocmai voia să-i strice păpușa. "Ce faci aici, Esther?" "Nu mai sunt reguli", spuse micuța, luă păpușa și fugi din cameră. "Am fost la școală", spuse Bruno. "Să nu mă minți!", strigă tatăl. "Nu mai sunt reguli. Deci nu am mințit". Când oamenii voiau să doarmă nu puteau din cauza muzicii gălăgioase. Mulți nu mai găseau banii la locul lor; copiii dormeau unde apucau; mașinile claxonau pe stradă fără rost, stricau măsuțele care stăteau pe stradă. "Unde sunt copiii? Cine a stricat măsuța mea? Unde-mi sunt banii? Unde e poliția?" Dar la numărul de telefon de la poliție nimeni nu ridica receptorul. Căci dacă nu există reguli, nu mai e nevoie nici de cineva care să-i apere.

Încă în acea noapte începură să sune clopotele bisericii. Lumea s-a adunat, iar unul a spus: "Așa nu se mai poate trăi". "Nu, așa nu mai putem trăi", spuseră și ceilalți. "Ne trebuie reguli", strigă unul. "Da, vrem din nou reguli", strigară cu toții.

Începură să facă din nou reguli. Copiii să asculte de părinți. Părinții să-și iubească copiii. Nu e voie să faci rău unul altuia. Nu e voie să se fure. Trebuie să se spună adevărul. "Vrem aceste reguli", spuseră cu toții și merseră pacifici la casele lor.

207. A iubi pe toți oamenii

În timpul uneia din plimbările sale, marele poet rus Dostoievski (1821-1881) a fost bătut de un bețiv. La poliție, el a rugat să-l elibereze pe vinovat căci îl iartă. Cu toate acestea, după trei săptămâni, poetul primi ordin să se prezinte la judecată ca martor. Și din nou îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă. Judecătorul se conformă acestei rugăminți și-l condamnă pe făptaș doar pentru stricarea ordinii publice cu o amendă de șaisprezece ruble sau patru zile de închisoare. După aceasta, Dostoievski îl așteptă pe inculpat la poarta închisorii și-i dădu șaisprezece ruble pentru a-și achita amenda.

208. A fi pur și simplu la dispoziție

Când Maica Tereza voia să deschidă o mănăstire la Essen, a fost întrebată: "Ce vor să facă surorile dumneavoastră într-un oraș german ca Essen?" Răspunsul ei a fost următorul: "Pur și simplu să fie la dispoziție. Nimic altceva, așa cum am procedat și în New York, Roma, Calcutta. Știți dumneavoastră, la început am crezut că trebuie să lucrez în școală. Între timp am aflat că misiunea mea este de a iubi. Iubirea convertește oricând dorește... Surorile nu primesc salarii, nici măcar din partea Bisericii, căci sărăcia este libertatea noastră. Dacă ne pierdem sărăcia, ne pierdem forțele".

209. Minunea celor mici

În cartea recordurilor pe anul 1993 se poate citi un caz aparte. Un grup de 300 de copii de la o școală a Fraților Școlilor Creștine din Spania, vrând să facă un gest de caritate, adică să ajute un sat catolic din Moldova, s-au adunat pe plaja de la Torredembara (Tarragona) și au împletit împreună un steag, cel mai lung steag catalan ce s-a auzit vreodată. Avea o lungime de 813,85 m și o lățime de 14,55 m, iar suprafața totală a steagului era de 11841,517m2. Acest steag a fost vândut ulterior, bucățică cu bucățică, centimetru cu centimetru, iar cu fondurile obținute s-a cumpărat un tractor pentru comunitatea parohială din Gherăești.

210. Cei doi drumeți și ursul

Doi prieteni au pornit odată împreună la drum. Deodată le ieși în întâmpinare un urs. Unul dintre ei, de frică, se cățără într-un copac și se ascunse. Celălalt însă fiindcă simți că nu poate să scape de el și că se află în pericol, se aruncă la pământ și se prefăcu că este mort. Când veni ursul la el, îl cercetă amănunțit mirosindu-l, pipăindu-l și ascultându-l. Cel culcat însă își ținu respirația cu toate puterile. Atunci ursul îl consideră mort și merse mai departe. După ce se îndepărtă ursul, prietenul se coborî din copac și-l întrebă pe cel ce se prefăcu că este mort: "Ce ți-a șoptit ursul la ureche?" "Mi-a spus să nu mă mai țin cu cei care nu se arată prieteni și la necazuri".

211. Apa din fântâna mănăstirii

O femeie veni odată la sfântul Vincențiu Ferrer. Se plângea de bărbatul ei: "Este așa de ursuz și arțăgos, că nu mai pot să-l suport". Vincențiu voia să-i dea un mijloc prin care pacea să se reîntoarcă în familie.

"Mergi la mănăstirea noastră, spuse sfântul, și spune-i fratelui de la poartă să-ți dea apă din fântâna mănăstirii. Când vine bărbatul tău acasă să iei o înghițitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură și apoi vei vedea minunea.

Femeia făcu tot ce i se spusese. Când bărbatul veni seara acasă, imediat se vedea că era rău dispus și nerăbdător. Numaidecât femeia luă în gură o înghițitură din apa misterioasă și se străduia să n-o piardă.

Într-adevăr, curând, bărbatul încetă. Astfel furtuna din acea seară trecu repede.

Încă o dată luă femeia acel medicament minunat și din nou se lăsa cu același succes. Din acel moment bărbatul era altul, era transformat. Îi vorbea din nou frumos și o lăuda pentru gingășia și răbdarea ei.

Fericită din cale-afară pentru schimbarea soțului ei, femeia merse în grabă la înțelept și-i povesti despre succesul cu apa minunată.

"Nu apa din fântâna mănăstiri, spuse sfântul Vincențiu, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai înainte ai comentat înaintea bărbatului tău și l-ai enervat prin contraziceri. Tăcerea ta însă l-a îmblânzit". (Și astăzi se mai zice în Spania: "Bea din apa sfântului Vincențiu").

212. Cum să-i spun eu asta copilului meu?

Un sultan visase că își va pierde toți dinții. Imediat după ce se trezise, îl întrebă pe un interpret de vise ce vrea să însemne acest vis. "O, ce nefericire mare, stăpâne!", strigă acesta. "Fiecare dinte pierdut înseamnă pierderea unuia din membrii familiei tale!" "Ce îndrăznești să-mi spui, nebunule? spuse sultanul foarte nervos. Pleacă de la mine!" Dădu porunca să fie pedepsit pentru această veste cu 50 de lovituri de ciomag.

A fost chemat un alt tălmaci de vise și a fost condus la sultan. Când a ascultat visul, spuse: "Ce noroc! Ce mare fericire! Dintre cei ai săi, stăpânul nostru va supraviețui!"

Atunci fața sultanului se însenină și spuse: "Îți mulțumesc, prietene. Mergi cu vistiernicul meu să-ți dea 50 de galbeni de aur!"

Pe drum, vistiernicul îi spuse: "Cum se face că, deși n-ai tălmăcit visul sultanului diferit de primul tălmaci, totuși ai aflat o altă soartă?". Cu zâmbetul pe față, înțeleptul îi spuse: "Reține de la mine, se pot spune multe lucruri, însă contează cum le spui!"
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire