pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Să educăm prin pilde și povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

achizitionare: 27.06.2003; sursa: Editura Presa Bună

Caritate / Iubire fraternăCuprinsBiserică / Rusalii

Capitolul 8. Dumnezeu / Rugăciune

141. Marele mister

Se povestește că sfântul Augustin se plimba odată pe țărmul mării gândindu-se la misterul Sfintei Treimi. Deodată observă cum un copil turna apă cu o găletușă într-o gaură mare făcută de el. "Ce faci aici?", îl întrebă Augustin. "Vreau să torn apa din mare în această gaură", răspunse copilul. Atunci Augustin începu să zâmbească și-i spuse: "Asta nu vei reuși niciodată!" Copilul se ridică în picioare și, privind la el, îi spuse: "Fac exact ca și tine. Totuși, mai degrabă voi muta eu apa din mare cu această găletușă decât să înțelegi tu misterul Sfintei Treimi cu ajutorul micii tale minți!

142. Despre regele care voia să-l vadă pe Dumnezeu

Un rege care voia să-l vadă pe Dumnezeu îi amenință cu pedepse îngrozitoare pe toți înțelepții și preoții din regat dacă nu vor reuși să i-l arate pe Dumnezeu. Când toți erau deja disperați, veni un păstor care-l conduse pe rege pe o colină, îi arătă soarele și-i spuse: "Privește la el!" Imediat regele își îndepărtă privirea de la soare și strigă: "Vrei să orbesc!" Păstorul îi spuse: "Însă, maiestate, soarele nu este decât o rază plăpândă a măreției lui Dumnezeu. Cum vrei tu să poți rezista înaintea lui însuși?

143. Un om binecuvântat

Un soldat necunoscut din războiul civil american așternuse pe hârtie următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar el m-a făcut slab ca să învăț simplitatea și smerenia. L-am rugat să mă ajute să fac fapte mari, dar el m-a micșorat ca să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăție ca să fiu fericit, dar el m-a făcut sărac ca să devin înțelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta viața, dar el mi-a dat viața, ca să pot gusta toate lucrurile. Nu am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai bun pentru mine. Împotriva dorinței mele, mi-au fost ascultate rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".

144. De ce să ne rugăm?

Sfântul Robert Belarmin obișnuia să facă o scurtă vizită lui Isus când trecea pe lângă o biserică. Într-o zi, un trecător îl întreabă: "Ce faceți dumneavoastră în biserică?" Belarmin îi răspunse: "Când ai un prieten și te întâlnești cu el, îl saluți, discuți cu el, îi împărtășești bucuriile și succesele, dar și necazurile tale. La fel fac și eu cu Isus, prietenul meu".

145. Omul modern

Un om se rătăci în deșert și nu mai avea la el nici o provizie de mâncare și băutură. Deodată zări înaintea sa niște palmieri. Se audea chiar și susurul unui râu. Dar el se gândi: "Asta-i doar o nălucă, o fata morgana. În realitate, aici nu se află nimic". Descurajat și pe jumătate sărit din minți se prăbuși la pământ. Puțin timp după aceea trecură pe acolo doi beduini și-l găsiră mort: "Poți să înțelegi una ca asta? spuse unul către celălalt. Așa de aproape de apă. Iar smochinele îi cresc aproape în gură! Cum a fost posibil așa ceva?" Și celălalt îi răspunse: "Acesta a fost un om modern".

146. Celălalt nume al lui Dumnezeu

Odată un grup de copii vorbeau despre Dumnezeu. La un moment dat unul dintre copii a zis: "Iată, fiecare dintre noi are două nume: un nume de familie și alt nume primit la botez. Dumnezeu de ce are numai un nume? Haideți să-i mai găsim un nume, ca să aibă și el două nume". Și fiecare și-a dat părerea ce nume să mai poarte Dumnezeu. "Eu zic să se cheme Dumnezeu Soare, a spus unul, pentru că soarele ne dă lumină și căldură și alungă noaptea". "Eu zic să se cheme Dumnezeu Apă, a spus al doilea copil, pentru că fără apă nimic nu poate trăi pe pământ". "Eu zic să se cheme Dumnezeu Pământ, a spus un al treilea, pentru că pământul ne dă tuturor de mâncare". "Eu zic să se cheme Dumnezeu Aer, a spus al patrulea copil, pentru că fără aerul pe care-l respirăm nu putem trăi".

În acel moment trecea un tată cu un copil mic în brațe. Îl legăna, îl dezmierda și din când în când îl săruta. Văzându-l, ultimul copil a spus: "Eu zic să se cheme Dumnezeu Tatăl, pentru că Dumnezeu ne iubește, așa cum își iubește acest tată copilul". Și toți au căzut de acord că acesta este numele cel mai frumos care i se poate da lui Dumnezeu.

147. Nu mă întrerupe, eu mă rog!

O convorbire între omul rugător (O) și Dumnezeu (D).

O - Tatăl nostru care ești în ceruri...

D - Da!

O - Nu mă întrerupe, mă rog!

D - Însă mi te-ai adresat!

O - Eu să mă adresez ție? E!... de fapt nu. Așa ne rugăm noi: Tatăl nostru care ești în ceruri...

D - Din nou! Mă chemi pentru a începe conversația cu tine, sau...? Spune-mi, deci, despre ce este vorba?

O - Sfințească-se numele tău...

D - Zici aceasta în mod serios?

O - Ce să spun în mod serios?

D - Că vrei să sfințești numele meu. Știi tu ce înseamnă asta?

O - Înseamnă, înseamnă... of, Doamne, nu știu ce înseamnă. De unde să știu?

D - Înseamnă că vrei să mă cinstești, că sunt unicul lucru important pentru tine, că numele meu este valoros în ochii tăi.

O - Aha!... Acum înțeleg. Vie împărăția ta, facă-se voia ta precum în cer așa și pe pământ.

D - Faci tu ceva pentru asta?

O - Ca să se facă voința ta? Bineînțeles. Merg în fiecare duminică la biserică, plătesc anual simbria, donez pentru misiuni...

D - Însă eu vreau mai mult. Vreau ca viața ta să fie ordonată, ca obiceiurile cu care calci pe alții pe nervi să dispară, ca să te înveți să te gândești și la alții, ca toți să fie ajutați și toți să ajungă la cunoașterea adevărului, și chiriașul și șeful tău. Vreau ca bolnavii să fie vindecați, flămânzii hrăniți, cei întristați mângâiați, cei închiși eliberați..., căci tot ceea ce faci tu oamenilor, faci de fapt pentru mine.

O - De ce spui toate acestea tocmai mie, Doamne? Știi tu câți fățarnici stau în biserică? Uită-te la ei!

D - Scuză-mă! Mă gândeam că te rogi într-adevăr să se împlinească voința mea. Dar aceasta începe de fapt de la acela care cere acest lucru. Abia atunci când vrei ceea ce vreau eu, poți deveni un vestitor al lucrărilor mele.

O - Acum înțeleg. Dar pot să mă rog mai departe? Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...

D - Tu cântărești mai mult decât ar trebui să fie greutatea ta. Cererea ta conține și obligația de a face ca milioanele de săraci ai acestei lumi să aibă pâinea cea de toate zilele.

O - Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri...

D - Și Vasile!

O - Vasile? Acum iarăși începi cu asta? Tu știi prea bine că mă face de rușine în public, că se poartă atât de arogant cu mine. Nu mă ia în serios ca și coleg de muncă, într-una mă calcă în picioare. Și el știe că asta mă supără.

D - Știu, știu. Dar rugăciunea ta?

O - N-am vrut chiar așa...

D - Cel puțin ești sincer. Dar îți face plăcere să umbli mereu cu atâta antipatie și amărăciune în suflet?

O - Nu, asta mă îmbolnăvește.

D - Eu vreau să te vindec. Iartă-l pe Vasile și la fel te voi ierta și eu. Poate vei pierde bani, sigur vei pierde. Însă această pierdere îți va aduce bucurie în suflet.

O - Hm! Nu știu dacă mă voi putea birui pentru a putea ajunge la acest scop.

D - Eu te voi ajuta!

O - Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău.

D - Bagă de seamă la un singur lucru: trebuie să eviți persoanele și situațiile prin care ești ispitit.

O - Cum voi reuși eu să fac acest lucru?

D - Îți cunoști slăbiciunile: nepolitețea, agresivitatea, dispunerea de bani, educația... Nu-i da ispititorului nici o șansă!

O - Cred că această rugăciune a fost cea mai lungă și cea mai grea din cele pe care le-am rostit vreodată. Dar asta a avut de a face pentru prima dată cu viața mea cotidiană.

D - Bine, acum hai să mergem mai departe. Roagă-te liniștit până la capăt.

O - Căci a ta este împărăția și puterea și mărirea în vecii vecilor. Amin.

D - Știi ceva? Când oamenii încep să mă ia în serios, să se roage cu credință, să mă urmeze și să facă voința mea, când ei lucrează pentru venirea împărăției mele și observă că asta îi face fericiți, atunci eu simt o bucurie nesfârșită.

148. Nu te îndepărta de general

În timpul primului război mondial au fost chemați pe front și tinerii de 18 ani. Era ceva sfâșietor să vezi cum își iau rămas bun de la cei dragi. În gara unui oraș mare, părinții și prietenii erau strânși în jurul unui grup de soldați care plecau. Toți se îmbrățișau plângând; mulți se priveau pentru ultima dată.

Un bărbat strângea mâna fiului său încercând zadarnic să-i spună "Adio". Ochii săi erau plini de lacrimi. Mâinile îi tremurau și nu reușea să vorbească. Acela era singurul său fiu, îl iubea din toată inima. Dar ce putea să-i spună?

Locomotiva dădu semnalul de plecare, iar soldații trebuiau să urce în vagoane. Bătrânul tată îl strânse la piept și, cu o voce gravă, îi șopti: "Ionelul meu, să nu mori". Toți soldații erau în tren. Mulțimea aplauda și toți își agitau mâinile în semn de rămas bun. Omul, îndurerat, îl fixa pe fiul său care îl saluta de la fereastră. Mai voia să-i spună ceva. Deodată trenul începu să se miște. Apoi se iscă o gălăgie în mulțime, dar el se apropie de tren și-i strigă cu putere: "Ionele, fiul meu, să nu te îndepărtezi de general!".

149. Când începe ziua?

Un maestru își întrebă odată elevii: "Când încetează noaptea și când începe ziua?" Unul dintre elevi răspunse: "Când se poate deosebi un arbust de un om..., sau când se deosebește deja un prun de un cireș" Maestrul dezaprobă răspunsul. Un al doilea elev răspunse: "Ziua începe când se poate deosebi deja un măgar de un câine?" Maestrul dezaprobă și acest răspuns.

Drept urmare, elevii îi ziseră maestrului: "Spuneți-ne dumneavoastră, vă rugăm, răspunsul cel adevărat. Când încetează noaptea și când începe ziua?" Și maestrul le zise: "Noaptea încetează când vă uitați la un chip omenesc, și se face zi când recunoașteți în acest chip pe fratele vostru".

150. Ce bine că nu vedem toate

În triburile indiene, conducătorii acestora leagă deseori ochii animalelor de povară, pentru ca ele să nu poată vedea cât de mare este povara pe care trebuie s-o poarte. Dacă legătura s-ar lua jos, atunci ar întâmpina multe greutăți până când animalele se lasă încărcate și înduplecate, chiar și atunci când sarcina se potrivește cu puterea lor.

151. Marea milostivirii

Un preot era abătut pe un drum stâncos. În drum făcu un popas la un prieten de-al său, care era și el preot. Acestuia îi povesti istoria vieții sale triste, cât de puțin îl iubise pe Dumnezeu și cât de puțin slujise oamenilor; cum încălcase toate poruncile și cum îi scandalizase pe oameni. Credea că vina sa era prea mare pentru a mai putea spera încă în milostivirea lui Dumnezeu.

Prietenul său îi replică: "Dar tu știi că milostivirea lui Dumnezeu este neînchipuit de mare. El ne oferă mereu iubirea sa iertătoare. Trebuie doar s-o acceptăm". Preotul rămase însă nemângâiat. "Inima mea este asemenea unei găleți ciuruite, spuse el. Îndată ce Dumnezeu toarnă în ea iertarea sa, ea se pierde". Prietenul îl apucă de mână și-i zise: "Poate că inima-ți este ca și o găleată ciuruită, dar dacă este aruncată în marea iubirii milostive a lui Dumnezeu, nu mai contează câte găuri are găleata, căci marea iubirii lui Dumnezeu te cuprinde pe dinăuntru și pe dinafară, pe dedesubt și pe deasupra și din toate părțile".

152. Casa cea nouă

Îmi construisem o casă. Ani de zile mi-a trebuit să economisesc bani pentru a o proiecta și a o construi. Când a fost gata, am sărbătorit cu ai mei. "Cât sunt de bucuros că am construit-o pentru voi", îmi spuneam eu, în timp ce o priveam și o admiram. Apoi am mers la biserică pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu. În drum spre biserică am întâlnit un om care era gelos pentru casa mea. "Ia ascultă, Rösler, îmi spuse el, cum ai putut fi așa de nechibzuit și ai construit casa în aceste timpuri atât de nesigure? Nu ai citit despre furtunile care vor cuprinde țara, despre inundațiile, fulgerele, tunetele, despre grindina care vor distruge ferestrele și țigla, despre furtunile care vor lua acoperișul, despre apele abundente care vor spăla toate casele?" Eu i-am răspuns: "Mi-am construit casa pe pământ bun". "Bine, chiar dacă vremea te va menaja, gândește-te la incendii: e de ajuns o scânteie pentru a se spulbera toate economiile tale investite în casă. De asemenea se vorbește de explozii care pot preface în cenușă și praf cartiere întregi". "Mi-am construit casa pe pământ bun", am repetat eu. "Dacă nu te temi nici de aceasta, Rösler, gândește-te la contextul politic în care trăim: mâine ar putea izbucni un nou război care te-ar alunga din casa ta și ar transforma-o într-o cazarmă militară. Rachete și bombe vor ploua din cer; țări întregi vor dispărea de pe fața pământului". "Mi-am construit casa pe pământ bun", i-am spus pentru a treia oară. Invidiosul privi la mine agitat și nervos: "De trei ori mi-ai dat același răspuns, spuse el, pe ce te bazezi când spui că această casă nu va păți nimic? Pe ce ai construit, încât să poți trăi fără frică și fără griji?" Și eu i-am răspuns: "Pe..." Dar am ezitat să pronunț. El insistă: "Spune-mi, Rösler!" "Este puțin demodat ceea ce voi spune, și pentru anumite urechi va suna comic. Dar eu mi-am construit casa pe ceva pe care odinioară se construia orice casă și pe care și astăzi majoritatea oamenilor o construiesc, chiar dacă nu se spune pentru a nu fi luat în râs". "Pe ce deci?" Atunci am spus: "Pe ceea ce am primit de la tatăl meu: pe încrederea în Dumnezeu".

153. Rugăciunea și șoricelul

Trăia un om care se ruga mult lui Dumnezeu. Îi plăcea să stea de vorbă cu Dumnezeu. Într-o zi, pe când el stătea cu ochii închiși și se ruga, un șoricel a ieșit dintr-o gaură, s-a apropiat de el și a început să-i ronțăie talpa de la sandală. Omul a deschis ochii și a strigat furios la șoricel: "De ce mă deranjezi de la rugăciune?" "Mi-e foame", a răspuns șoricelul. "Pleacă de aici, jivină scârboasă! a strigat omul. Acum vorbesc cu Dumnezeu, mă rog". "Cum poți să vorbești frumos cu Dumnezeu, i-a răspuns șoricelul, dacă nu știi să vorbești frumos cu un șoricel?".

154. Pașii pe nisip... unde te-am purtat

Un om ajunse într-o zi în rai și-l întrebă pe Dumnezeu dacă și-ar putea revedea întreaga viață cu momentele de bucurie, dar și cu cele de încercare. Dumnezeu îi îngădui. Îi înfățișă întreaga viață, ca și cum s-ar fi desfășurat de-a lungul unei plaje de nisip, iar omul se plimba pe plajă. Omul văzu că de-a lungul drumului erau patru urme de pași pe nisip, ale lui și ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de restriște nu mai erau decât două. Foarte mirat și chiar mâhnit, îi spuse lui Dumnezeu: "Văd că tocmai în clipele grele m-ai lăsat singur...". "Ba nu, îi răspunse Dumnezeu, în clipele grele erau numai urmele pașilor mei, pentru că atunci te purtam pe brațe".

155. Unde locuiește Dumnezeu (I)

Un tânăr veni la un învățat și-i spuse: "Vă voi da 100 de DM dacă îmi veți spune unde locuiește Dumnezeu". Iar învățatul îi răspunse: "Eu îți voi da 200 de DM dacă îmi vei spune unde nu locuiește Dumnezeu".

156. Unde locuiește Dumnezeu (II)

Un rabin a fost odată musafirul unor învățați. Aici el îi surprinse cu o întrebare: "Unde locuiește Dumnezeu?" Ei începură să râdă de el: "Ce spuneți? Priviți, întreaga lume este plină de slava lui". Și acel rabin răspunse el însuși la propria-i întrebare: "Dumnezeu locuiește acolo unde este lăsat să intre".

157. Nimeni nu mă caută

Nepoțelul rabinului Baruh, pe nume Jechiel, se juca odată "de-a v-ați ascunselea" cu alți băieți de vârsta lui. După ce se ascunse, aștepta ca unul dintre prieteni să vină și să-l caute. După ce așteptă mai mult timp, ieși din ascunzătoarea sa, iar cel care trebuia să caute dispăru. Atunci, Jechiel observă că acel băiat nici nu se sinchisise să-l caute. De aceea, el începu să plângă și merse acasă. Și, întâlnindu-l pe bunicul său, se plânse de acești colegi ai săi. Atunci rabinul Baruh își ridică ochii, privi la băiat și-i spuse: "Așa vorbește și Dumnezeu: «Eu mă ascund, dar nimeni nu vrea să mă caute»".

158. Cei dintâi pași

Elevul îl întrebă pe profesorul său de religie: "Cum se explică faptul că cineva care crede în Dumnezeu și este aproape de el, simte câteodată o abandonare și o îndepărtare?" Profesorul îi răspunse: "Când un tată vrea să-l învețe pe micuțul său fiu să meargă în picioare, îl ia și-l ține de mâini aproape de el, pentru ca să nu cadă. Astfel copilul merge spre tatăl său. Cum ajunge la tatăl său, tatăl se dă puțin în spate, îl lasă liber și ține mâinile întinse, și asta se repetă până când copilul, încet-încet, învață să meargă în picioare".

159. Dansatorul pe cablu

Într-un oraș, un acrobat își prezentă scamatoriile sale pe sârmă, la mare înălțime de pământ. Spre sfârșit sosi timpul să prezinte exercițiul de senzație pentru acea zi: luă un cărucior și-l trase pe un cablu strunit. După ce ajunse cu bine pe partea cealaltă a cablului, îi întrebă pe spectatori dacă cred că el va putea duce căruciorul înapoi. Ca răspuns, lumea bătu entuziasmată din palme. Îi întrebă încă o dată și primi același răspuns. Atunci se adresă unui spectator din față: "Dumneata crezi că voi putea să duc căruciorul înapoi?" "Bineînțeles!", îi răspunse spectatorul. "Atunci poftește aici și urcă-te în cărucior și eu te voi duce pe partea cealaltă". Dar el refuză.

160. Îndrăzneala credinței

Într-o noapte izbucni un incendiu la o vilă. În timp ce flăcările cuprinseră casa, părinții și copiii putuseră să fugă din fața acestui incendiu. Incendiul arăta îngrozitor.

Deodată, părinții observară că fiul lor cel mai mic nu era în mijlocul lor. Acesta se speriase de flăcările incendiului și de aceea se ascunse înăuntru, într-un colțișor. Părinții se uitară în stânga și în dreapta, dar nu-l văzură. Sus, la etaj, se deschide brusc o fereastră și băiețelul ceru ajutor. Tatăl îl observă și-i spuse cu putere: "Sare! Aruncă-te" Copilul văzu doar fum și foc, dar auzi vocea tatălui. El îi răspunse: "Tată, dar nu te văd!" Și tatăl îi spuse: "Nu face nimic; te văd eu și asta-i de ajuns. Sare!" Copilul sări și își găsi salvarea în brațele tatălui care îl prinse.

161. Încrederea în prezența lui Dumnezeu

Într-un spital se afla un băiețel care trebuia să fie operat. Tatăl său îl adusese la spital și acum căuta să-l încurajeze pe micuț. "Tată, strigă băiețelul, dacă vei rămâne lângă mine nu-mi va fi teamă". "Bine, îi spuse tatăl, voi rămâne lângă tine". Doctorul îi permise și astfel rămase lângă copil, care acum era pe patul de operație. Când era pe punctul de a fi anesteziat, copilul se uită după tatăl său și spuse: "Tată, ești aici?". Apoi narcoza începu să-și facă efectul.

"Acum puteți pleca", se gândi doctorul când copilul adormi și operația trebuia să fie făcută. "Nu, răspunse tatăl, i-am promis băiatului meu că voi rămâne lângă el și de aceea doresc să rămân". "Bine, atunci rămâneți!" Operația reuși cu bine. Când se trezi copilul, tatăl încă îl mai ținea de mână. Atunci copilul zâmbi și spuse încet de tot: "Tată, ești aici?". Primind un răspuns afirmativ, copilul adormi din nou. Știa că tatăl său va rămâne lângă el.

162. Peștele învățat

Peștii dintr-un râu vorbeau între ei: "Se spune că viața noastră depinde de apă. Dar noi niciodată n-am văzut apă. Nu știm ce este apa". Atunci unii, care erau mai deștepți decât ceilalți, spuseră: "Am auzit că în mare trăiește un pește învățat care cunoaște toate lucrurile. Vom merge la el și-l vom ruga să ne arate apa". Zis și făcut! Câțiva pești porniră la drum și, în sfârșit, sosiră în mare. Și, întâlnindu-l pe învățatul pește, îl rugară să le arate apa. Marele învățat le răspunse: "O, voi peștilor neînțelepți! Voi trăiți și vă mișcați în apă. Din apă ați venit și în apă vă veți întoarce. Trăiți în apă și voi nu știți lucrul aceasta".

163. A uita chipul mamei

Într-o clasă întâi a unei școli din Pădurea Neagră, un copil începu să plângă chiar la prima oră de desen. Colega lui îl înștiință pe învățătorul clasei și, numaidecât, acesta îl întrebă pe micuț de ce plânge. Din cauza lacrimilor, copilul la început nici nu putea să vorbească. Sughițea și își ștergea ochii cu mânuțele. Totuși învățătorul insistă iubitor: "Ce te doare?" Micuțul prinse curaj și-i spuse: "Am uitat cum arată mama mea". Copiii, desigur, începură să râdă. Dar învățătorul îl înțelese pe copil și-i spuse cu iubire: "Ah! Ai uitat chipul mămicii tale. Bineînțeles că e ceva rău. Du-te imediat acasă și uită-te din nou la mămica ta!" Copilul merse acasă și nu după mult timp se întoarse, luă creionul în mână și începu numaidecât să deseneze bucuros.

164. Când este duminică?

Animalele se adunară într-o zi laolaltă. Și ele voiau să aibă duminică. Leul spuse furios: "Pentru mine, duminică este numai atunci când mănânc o gazelă". Calul spuse: "Mi-ajunge o grămadă mare de iarbă ca să pot spune că este duminică". Animalul leneș căscă lung: "Pentru ziua de duminică am nevoie de o ramură mai groasă pe care să pot dormi mai bine". Păunul spuse cu mândrie: "Un set de pene noi sunt suficiente pentru duminica mea". Așa discutară animalele ore în șir și toate dorințele lor se îndepliniră, dar pentru nici unul nu fusese duminică. Atunci câțiva oameni trecură pe acolo și râseră: "Dar nu știați că duminică este abia atunci când vorbești cu Dumnezeu ca și cu un prieten?"

165. Roagă-te și muncește

Câțiva pescari se aflau în larg cu barca la pescuit. Deodată se iscă o furtună mare. Ei s-au înfricoșat așa de tare, încât și-au aruncat vâslele și au început să implore cerul ca să-i salveze. Dar barca lor se îndepărtă de țărm din ce în ce mai mult. Atunci un pescar în vârstă spuse celorlalți: "Cum, v-ați aruncat vâslele? Numai rugându-ne lui Dumnezeu și vâslind spre țărm ne putem salva".

166. Toți suntem cerșetori orbi

Era odată un rege care dăduse ordin să se aducă la el câțiva cerșetori orbi din naștere. Și fixă un premiu pentru cel care avea să facă cea mai bună descriere a unui elefant. Întâmplător, primul cerșetor orb se lovi de piciorul unui elefant și spuse: "Este un trunchi de copac". Al doilea, care apucă coada, spuse: "Este ca o funie". Un altul, care apucă urechea, spuse: "Asta se aseamănă cu o frunză de palmier". Descrieri diferite au făcut și ceilalți orbi. Din cauza asta, cerșetorii au început să se certe între ei, iar regele se amuza.

167. Broasca din fântână

O broască trăia într-o fântână. De mult timp trăia acolo. Acolo se născuse și crescuse și era o broscuță mică și neînsemnată ca de obicei. Într-o zi veni o altă broască ce trăise în mare și căzu în fântână. "De unde vii?", o întrebă broscuța din fântână. "Vin de la mare", îi răspunse cealaltă broască. "De la mare...! Cât de mare este ea? Este așa de mare ca fântâna mea?", întrebă broscuța din fântână și făcu un salt de pe o parte pe alta a ghizdelei. "Prieteno", îi spuse cealaltă broască, "cum poți compara marea cu această fântână?" Atunci broscuța din fântână făcu încă un salt de pe o parte pe alta a ghizdelei și o întrebă: "Marea ta este așa de mare? Nu, nimic nu poate fi mai mare decât fântâna mea. Tu ești o mare mincinoasă. De aceea pleacă de aici!"

168. Cine nu se roagă?

Un țăran veni la un han în care erau deja mulți musafiri, printre care și câțiva chiaburi dintr-un oraș. Țăranul se așeză la masă și comandă meniul zilei. Cum primi mâncarea, își împreună mâinile și rosti rugăciunea de masă. Oamenii din restaurant l-au luat în râs, iar unul dintre ei l-a întrebat: "La voi așa se procedează când se mănâncă? Oare fac toți la fel?" Țăranul, care între timp începuse să mănânce liniștit, îi răspunse tânărului: "Nu, nici la noi nu se roagă toți". Zeflemistul îl întrebă mai departe: "Atunci cine nu se roagă?" "Păi, spuse țăranul, de exemplu boul, măgarul și porcul meu se așază la mâncare fără să se roage".

169. Frica de Dumnezeu

Rabinul Samuel - așa se povestește într-o anecdotă clasică - merse la Roma pe când împărăteasa își pierduse brățara. O găsi el. Un herald merse prin tot imperiul și striga: "Cine găsește brățara împărătesei și o înapoiază în decurs de 30 de zile va fi răsplătit cu daruri, iar cel care o va aduce după aceste 30 de zile, aceluia i se va tăia capul. Rabinul așteptă până trecură cele 30 de zile și abia după aceea o înapoie.

Împărăteasa îl întrebă: "N-ai fost în imperiu?" "Ba da!", răspunse rabinul. "Și n-ai auzit anunțul heraldului?" "Ba da, l-am auzit". "Atunci de ce n-ai adus-o mai devreme?" El îi răspunse: "Am procedat astfel pentru ca să nu poți spune că m-am temut de tine, ci că am adus-o pentru că mă tem de Dumnezeu". Atunci împărăteasa îi spuse: "Binecuvântat fie acest Dumnezeu al tău".

170. Ce este creștinesc?

Un om a căzut într-o fântână adâncă și a strigat după ajutor. Pe acolo a trecut Buda, a auzit strigătul său și l-a mângâiat spunându-i: "Toată viața este o suferință. Obișnuiește-te cu aceasta!" Apoi a trecut Confucius pe acolo, s-a aplecat pe marginea ghizdelei fântânii și i-a spus: "Dacă sari spre mine, te voi trage afară". Omul a încercat să sară, dar era prea slăbit pentru a reuși. De aceea a căzut și mai adânc în mâl. A trecut și Isus pe acolo. A aruncat mantia de pe el, a coborât în fântână, l-a luat pe cel sărman pe umeri și l-a adus la lumina zilei.

171. Nici un loc fără Dumnezeu

Un păgân îi puse odată rabinului Josua următoarea întrebare: "De ce a ales Dumnezeu tocmai o tufă de mărăcini, unde să vorbească cu Moise?" Rabinul răspunse: "Dacă ar fi ales un copac de roșcove sau un dud, ai fi pus aceeași întrebare. Dar e imposibil să te trimit fără să-ți dau nici un răspuns. De aceea, îți spun că Dumnezeu a ales acest neînsemnat mărăcine, ca să-ți spună că nu există pe pământ nici un loc în care să nu poată fi prezent. Chiar și într-un mărăcine".

172. Dumnezeu este prezent

Un înțelept, ca să-l convingă pe fiul său că Dumnezeu e prezent în lume, îi spuse într-o zi: "Pune sarea asta într-o farfurie plină cu apă, apoi mâine vino din nou la mine". Băiatul făcu ceea ce i se ceruse. În ziua următoare tatăl îi spuse: "Adu-mi, te rog, sarea pe care ai pus-o în apă". "Nu mai pot s-o găsesc, răspunse băiatul. S-a dizolvat". "Gustă apa din această margine a farfuriei, îi spuse înțeleptul. Ce gust are?" "E sărată". "Ia o înghițitură de la mijloc. Ce gust are?" "E sărată". "Dă apa afară", spuse tatăl.

Băiatul făcu întocmai și observă că în timp ce apa se evapora, sarea revenea la loc sub privirile sale. Apoi înțeleptul zise: "Nu poți să-l vezi aici pe Dumnezeu, fiul meu, dar în realitate el este prezent".

173. Legenda celor doi pițigoi

Într-o pădure se aflau doi pițigoi care trăiau fericiți în acel loc pentru că aveau de toate. Dar trecu repede timpul, se făcu toamnă și în cele din urmă veni iarna. Hrană nu se găsea la orice pas. Atunci, cum obișnuiau ei, s-au pus la vorbă și unul dintre ei i-a spus celuilalt pițigoi: "Ce-ar fi să-mi aduci un viermișor și eu să-ți dau o pană?" Celălalt pițigoi stătu puțin pe gânduri și apoi spuse: "Dar de ce nu? Bine, îți voi aduce". A doua zi, primului pițigoi îi veni o idee grozavă. Merse la celălalt și-i spuse: "Ce-ai zice dacă am face același lucru în fiecare zi: tu îmi aduci un viermișor, iar eu îți voi da o pană?" După câteva momente de gândire, celălalt pițigoi îi răspunse: "Bine, sunt de acord!"

Acest lucru se întâmplă zile în șir până se făcu primăvară. Acum când primul pițigoi a vrut să-și ia zborul de pe creanga unde-și petrecu toată iarna, n-a mai putut pentru că nu mai avea nici o pană.

174. Coșul de nuiele

Un tânăr, care se străduise foarte mult timp să învețe să se roage, își dădu seama că experiența rugăciunii nu avea nici un efect asupra lui. Ba mai mult, rugăciunea i se părea precum apa care se strecoară printre degete și care nu poate fi oprită. Fiind descurajat, voia să abandoneze rugăciunea și meditațiile. Dar auzi de la un prieten de existența unui înțelept în pustiu, care era un maestru al rugăciunii și al meditației. Deci se hotărî să pornească la drum spre acest înțelept. Ajuns aici, îi spuse: "De mult timp m-am apucat de rugăciune, dar n-am simțit nici un efect în viața mea. Și, auzind că ești un maestru al rugăciunii, am venit la tine să-mi dai un sfat. Spune-mi, te rog, cum trebuie să mă rog ca să simt plinătatea rugăciunii?" "Bine, prietene! Ia te uită! La cca. 100 m se vede un râu. Ia acest coș de nuiele, chiar dacă este murdar, și adu-mi-l plin cu apă".

Tânărul se duse la râu, umplu coșul, dar până să ajungă la înțelept, coșul se goli. Tânărul a fost trimis încă o dată, dar și de data aceasta se întâmplă la fel. Fiind rugat să meargă pentru a treia oară, tânărul îi spuse înțeleptului: "Maestre, tu vezi doar că nici un pic de apă nu se poate căra cu un asemenea coș. Coșul a rămas precum a fost". "Prietene, îi replică înțeleptul, acum coșul este curat. Tot așa se întâmplă și cu rugăciunea. Când te rogi, ai impresia că rămâi cum ai fost înainte, dar în realitate nu este așa, pentru că rugăciunea curăță. Ea curăță sufletul omului".

175. Greșeala de calcul

S-a întâmplat odată ca renumitul cardinal Faulhaber să șadă la o masă festivă alături de profesorul Einstein. Acesta, printre altele, îi spuse: "Eminență, ce-ați zice dacă noi, matematicienii, v-am demonstra negru pe alb prin calcule matematice, fără să greșim, că nu există Dumnezeu?"

Cardinalul îi răspunse: "Aș aștepta cu multă răbdare până când veți găsi greșeala de calcul".

176. Mai departe nimic

Febra tatălui meu, Lev Tolstoi, a crescut la 39,3 °C. Horcăia, tușea și scuipa sânge. Spre ora trei după-amiază mi-a dictat următoarele cuvinte: "Dumnezeu este univers nelimitat. Omul este doar o dezvăluire limitată a lui Dumnezeu". Am scris aceste cuvinte pe o foaie și am așteptat să-mi mai dicteze ceva. El m-a privit în tăcere. Apoi îmi spuse încet: "Mai departe nimic".

177. Deseori stăm singuri

Ochiul spuse într-o zi: "În spatele acestor văi, în negura albăstrie, văd un munte. Nu-i așa că-i frumos?" Urechea pândi și, după o clipă, spuse: "Unde se află un munte? Nu văd nimic!" La care mâna spuse: "Încerc, fără succes, să-l ating. Nu găsesc nici un munte". Nasul spuse: "Nu miros nimic. Nu este nici un munte în apropiere". Atunci ochiul se întoarse în altă direcție. Iar ceilalți discutau mai departe despre această înșelăciune ciudată și ajunseră la următoarea concluzie: "Ceva nu e în regulă cu ochiul".

178. A înseta după Dumnezeu

Cum poți să-l faci pe un măgar să bea dacă nu-i este sete? Și cum poți să-l faci pe un om să-i fie sete după Dumnezeu dacă și-a pierdut această sete și dacă se automulțumește cu bere și țuică, cu televizorul și mașina? Oare trebuie să încerci cu parul? Un măgar este dintr-un lemn mai tare decât parul nostru. În afară de asta, cine ar apela în zilele noastre la o măsură așa de autoritară? Oare să-i dăm sare? Ar fi o batjocură. Da cum să-l faci să bea singură? Pare că nu există decât o singură soluție: trebuie să aduci un măgar însetat care să bea cu poftă și cu plăcere alături de tovarășul său. Dar fără să facă teatru, ci pur și simplu pentru că îi este sete. Acest lucru nu-l va lăsa pe colegul său neimpresionat. Îi va veni cheful să se aplece asupra găleții cu apă și să soarbă cu poftă apa răcoritoare.

179. Nevoia de Dumnezeu

Profesorul spuse unui elev: "Dacă spui că ai nevoie de Dumnezeu, atunci el va veni la tine". Elevul nu a înțeles ce voia să spună profesorul. Într-o zi se scăldau împreună în râu și profesorul îi spuse: "Scufundă-te!" Elevul făcu ce i se spuse. Imediat profesorul merse la el și-l ținu sub apă până se agită. Apoi îl lăsă liber. " Ce ai simțit acolo dedesubt?", îl întrebă profesorul. "Nevoia de a respira". "Simți nevoia după Dumnezeu la fel de puternic?" "Nu". "Abia atunci când o vei simți, îl vei găsi pe Dumnezeu".

180. Mai întâi tu însuți

Un om veni la rabinul Kozke și-l întrebă cum poate să-i facă pe fiii săi să se preocupe de legea Domnului. Rabinul răspunse: "Dacă vrei cu adevărat, atunci ocupă-te tu însuți cu legea Domnului și ei se vor uita la tine. Astfel se vor ocupa și ei de legea Domnului. Dacă tu însuți uiți să trăiești după legea Domnului, și ei o vor uita".

181. Mulțumim pentru ajutorul Domnului

Un om veni la rabinul Kozke și-l întrebă cum poate să-i facă pe fiii săi să se preocupe de legea Domnului. Rabinul răspunse: "Dacă vrei cu adevărat, atunci ocupă-te tu însuți cu legea Domnului și ei se vor uita la tine. Astfel se vor ocupa și ei de legea Domnului. Dacă tu însuți uiți să trăiești după legea Domnului, și ei o vor uita".Doi fermieri americani care locuiau la distanță mare unul de celălalt s-au pus de acord: Ne vom întâlni în cutare timp și în cutare loc. Amândoi aveau de făcut o călătorie lungă printr-o zonă de stepă până la locul de întâlnire stabilit. Când în cele din urmă s-au întâlnit, unul spuse: "Ia uite ce mi s-a întâmplat. Era cât pe ce să nu mai sosesc aici. Pe drum, calul s-a speriat și m-a aruncat la pământ. Har Domnului că n-am pățit nimic. Dar când m-am ridicat m-a cuprins o frică teribilă, pentru că eram la un pas de marginea unei prăpăstii. Imediat am căzut în genunchi și i-am mulțumit Domnului pentru că m-a ferit, ca prin minune, de o moarte sigură".

Cel de-al doilea fermier spuse: "Pentru că am ascultat acestea, trebuie să spun că am experimentat ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât tine. Calul nu m-a aruncat niciodată la pământ. M-a purtat foarte liniștit și sigur. Nu am căzut în nici un pericol. Dacă mă gândesc la toate câte mi s-ar fi putut întâmpla...!"

182. A exersa continuu

Un pianist discuta cu unul din prietenii săi cei mai apropiați. Vorbind printre altele despre muzică, pianistul îi spuse: "Dacă nu exersez o zi, observ eu. Dacă nu exersez două zile, observă prietenii mei. Dacă nu exersez trei zile, observă publicul". La acestea, prietenul care era renumit pentru viața lui exemplară, îi spuse pianistului: "Mie mi se întâmplă la fel cu rugăciunea. Dacă nu mă rog o zi, observă Dumnezeu. Dacă nu mă rog două zile, observ eu însumi. Dacă nu mă rog trei zile, simt cei din jurul meu".

183. Puterea ascunsă

Într-o legendă se povestește că un rege îl vizită odinioară la chilia sa pe bătrânul și învățatul monah Paulinus ca să-i ceară un sfat. Regele stătea mirat în fața teancurilor întregi de cărți și folii. "Te invidiez, Paulinus, spuse el, pentru că-ți permiți să aduni înțelepciunea divină în aceste cărți didactice". "Te înșeli, răspunse monahul și-l conduse pe rege în grajduri, unde fratele grăjdar făcuse o pauză ca să se roage. Din aceste mâini împreunate izvorăște puterea lui Dumnezeu pentru lume, și nu din cărțile mele".

184. Rugăciunea unui copil și a tatălui său

Un copil primi în dar un joc cu cuburi. Încercă să facă o casă: când îi rămâneau cuburi, când îi erau prea puține. Tatăl îl primi la el și-l ajută la făcutul casei. Copilul se bucură nespus.

La rugăciunea de seară, în cămăruța sa, copilul se rugă astfel: "Doamne Isuse, ajută-mă să fiu și eu așa de priceput ca tatăl meu".

Tatăl auzi rugăciunea fiului său. Apoi se rugă și el: "Doamne Isuse, ajută-mă să am și eu o încredere așa de mare în tine ca și copilul meu".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire