pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Să educăm prin pilde și povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

achizitionare: 27.06.2003; sursa: Editura Presa Bună

Căsătorie / FamilieCuprinsAdvent

Capitolul 2. Crăciun

18. Noul rege are nevoie și de nătângi

Printre păstorii de pe câmpiile Betleemului era și un om simplu. Acesta a fost numit de către ceilalți nătâng. În noaptea în care le apăru îngerul ca să le anunțe vestea nașterii lui Cristos, nătângul nu înțelese cuvintele sale. Dar cuprins de strălucirea îngerului, căzu și el în genunchi. Când ceilalți voiră să meargă în căutarea pruncului, așa cum le-o vestiseră îngerii, a vrut și el să meargă cu ei. Dar păstorilor le era rușine cu el, căci hainele-i erau rupte, barba aspră, iar expresia feței urâtă. De aceea îi spuseră: "Rămâi aici, la oi și la foc! Copilul pe care-l căutăm nu este un copil obișnuit, ci un rege. De un nătâng, așa cum ești tu, nu are nevoie". Totuși nătângul nu se lăsă convins cu aceste cuvinte. Îi urmă din spate, ferindu-se să nu fie văzut. Dar în cele din urmă a fost descoperit.

"Ce ai tu să-i dăruiești?", își băteau joc de el. Nătângul observă atunci că toți erau încărcați cu lapte și miere, cu lână de oi, cu brânză și pâine. La așa ceva nu se gândise. Era abătut. Dar deodată fața i se însenină și strigă bucuros: "Aș putea să alung muștele de pe fața sa!" "De fapt ce crezi tu? îi spuseră ceilalți. Pentru asta sunt îngerii!" Nătângul era foarte trist. După câtva timp spuse: "Aș putea să-i frec picioarele, ca să se încălzească". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalți. Pentru asta sunt îngerii!" Nătângul începu să plângă. Dar deodată fața i se însenină și strigă: "Aș putea să-i cânt un cântec, ca să poată adormi". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalți. Pentru asta sunt îngerii!" Nătângul era foarte abătut și trist și plângea. Dar nu abandonă. Voia cel puțin să-i vadă de departe pe rege și pe îngerii care îi alungau muștele și îi încălzeau piciorușele.

În sfârșit, păstorii ajunseră în fața staulului și-l găsiră pe prunc stând sărac și palid într-o iesle. Maria și Iosif erau foarte ocupați cu musafirii, pentru că nu numai păstorii, ci și magii au găsit drumul spre iesle. "Of, oftă Maria, de-ar putea cineva să-l păzească pe copil de muște, să-i frece piciorușele sau să-i cânte un cântec!"

Atunci nătângul sări numaidecât în față. Și când văzu în lung și-n lat că nu se afla nici un înger, își șterse lacrimile, râse de bucurie și îngenunche înaintea ieslei. Alungă muștele, îi frecă copilului piciorușele, ca să se încălzească, și îi cântă un cântec până adormi. Maria și Iosif și cei trei magi se uimiră, păstorii însă se rușinară și plecară acasă cu capetele plecate. Acum știau că noul rege avea nevoie și de nătângi.

19. Cum au ajuns boul și măgarul la iesle

Când Iosif și Maria erau în drum spre Betleem, un înger a chemat în ascuns toate animalele laolaltă, pentru a alege câteva dintre ele, care să vină în ajutorul sfintei familii.

Primul, după cum era de așteptat, se prezentă leul. "Numai un rege este vrednic să-i slujească Domnului lumii, mugi el. Îi voi sfârteca pe toți cei care se vor apropia prea mult de prunc". "Tu ești prea furios", îi spuse îngerul.

După aceea se furișă în față vulpea. Cu o față nevinovată spuse: "O voi aproviziona bine. Pentru copilul lui Dumnezeu voi procura mierea cea mai dulce și în fiecare dimineață voi pune pe masă o găină". "Tu ești prea vicleană", îi spuse îngerul.

Imediat veni păunul. Zgomotos se împăună și-și etală strălucirea penajului său. "Vreau să împodobesc staulul de oi mai frumos decât a împodobit Solomon templul său", spuse acesta. "Tu ești prea cochet", îi spuse îngerul.

Rând pe rând, multe animale și-au lăudat talentele și calitățile lor. Dar degeaba.

În cele din urmă, îngerul aruncă privirea încă o dată afară, pe câmp, și observă cum un bou și un măgar trăgeau din greu la plugul unui țăran. Îngerul i-a chemat și pe aceștia aproape și le-a spus: "Ce puteți oferi voi pruncului?" "Nimic, spuse măgarul lăsând trist urechile în jos. Noi, în afară de umilință și răbdare, n-am învățat nimic, căci toate celelalte ne-au adus întotdeauna numai bătaie". Boul, puțin cam timid, obiectă: "Totuși, poate cândva am putea fi și noi de folos. Cel puțin să alungăm cu cozile noastre muștele din grajd". Îngerul le spuse: "Voi sunteți aceia de care am nevoie".

20. Fântâna veche

În apropierea unei case țărănești se afla o fântână. Apa din această fântână era rece, curată și gustoasă. Ceva nemaipomenit! Cu totul enigmatic era faptul cum de ea nu secase niciodată, nici măcar în perioadele cele mai secetoase. Dar veni epoca marilor modernizări, când casa a fost mărită și au fost montate conducte moderne pentru apă. Acum deci fântâna nu mai era de folos. Ea a fost închisă și sigilată și așa a rămas mai mulți ani până când, într-o bună zi, țăranul era curios să privească înăuntru. O deschise și observă că fântâna secase complet, iar țăranul se miră și se întrebă din ce cauză se întâmplase acest lucru.

Abia după mai mult timp ajunse să înțeleagă: această fântână se formase din foarte multe râulețe, iar deschizăturile râulețelor rămân deschise atât timp cât apa nu rămâne pe loc. Dacă o fântână nu mai este folosită, râulețele seacă complet.

21. Faptul de a dărui nu face mai sărac

Soarele se plimba pe bolta cerească și era foarte mândru de carul său de foc. El arunca razele lui aurite cu multă plăcere în toate părțile, ceea ce pentru un nor negru era amărăciune. "Aruncă-ți toate razele, tu, risipitorule, și apoi vei vedea tu cu ce vei mai rămâne", îi spuse norul negru. Și soarele devenea parcă din ce în ce mai darnic. Strugurii și celelalte fructe se coceau sub acțiunea razelor sale, iar plantele și animalele se bucurau de lumina și căldura lui. "Lasă să fii răpit de tot și vei vedea cum ți se va mulțumi mai târziu pentru aceasta, când nu vei mai avea nimic", îi spuse din nou norul negru. Soarele își continuă însă călătoria mai departe aruncând cu bucurie milioane de raze în stânga și în dreapta la toți aceia care aveau nevoie de ele.

Sosind apusul său, soarele începu să-și facă inventarul razelor sale. Și iată, nici măcar una nu-i lipsea. Cuprins de mirare, dar în același timp și de furie, norul negru dispăru din fața soarelui și se fărâmiță în nori mici de gheață. Soarele însă cobora lent spre mare.

22. Conrad, cizmarul

Conrad, cizmarul, se trezi astăzi dis-de-dimineață. Făcu ordine în atelierul său, aprinse soba și pregăti masa. Astăzi nu voia să lucreze, deoarece aștepta un musafir. Pe cel mai înalt oaspete pe care vi-l puteți imagina. Îl aștepta pe însuși Dumnezeu, fiindcă în noaptea precedentă el îl înștiință pe Conrad: mâine voi merge în vizită pe la tine. Acum Conrad stătea deci la masă în camera sa călduroasă și aștepta. Și nu după mult timp se auziră deja bocănituri în ușă. "Aici sunt!", spuse cizmarul. Numaidecât sări să deschidă ușa. Dar era doar poștașul căruia, de frig, îi înghețaseră mâinile încât acum erau vinete. Conrad îl pofti în casă, îl servi cu o ceașcă cu ceai fierbinte și-l lăsă să se încălzească. "Mulțumesc, îi spuse poștașul. Tare bine mi-a mai prins!". Apoi se duse mai departe la munca sa.

Îndată ce părăsi poștașul casa, Conrad făcu curățenie pe masă și înlocui ceștile folosite cu altele noi. Apoi se așeză din nou la fereastră pentru a-i ieși în întâmpinare oaspetelui său. "Desigur că va veni imediat", își zicea el în gând.

Se făcu amiaza, dar Dumnezeu nu sosi încă. Deodată zări de la fereastră un băiețel care plângea. Conrad strigă după el. Întrebându-l de ce plânge, află că-și pierduse mama în aglomerația cea mare din oraș și acum nu mai știa cum să ajungă acasă. Conrad lăsă un bilețel pe masă pe care scrise: "Vă rog să mă așteptați! Mă voi întoarce imediat", îl luă apoi pe băiețel de mână și-l conduse acasă. Dar drumul era mai lung decât își închipuise, și până ajunse acasă se întunecă de-a binelea.

Când se reîntoarse, aproape se sperie când observă că cineva stătea la fereastră în camera lui. Inima îi tresăltă apoi de bucurie, deoarece credea că totuși Dumnezeu venise la el. Imediat însă o recunoscu pe vecina sa care locuia deasupra locuinței sale. Arăta obosită și tristă și nu dormise de trei zile, deoarece fiul ei era așa de bolnav încât nu mai știa ce să-i facă. Temperatura îi crescuse și acum nici mama nu-l mai recunoștea. Conrad o compătimea. De când murise soțul ei într-un accident, ea trăia singură cu fiul ei. Conrad merse cu ea la copil și-l înfășurară cu comprese umede. Apoi femeia se duse să se odihnească un pic, iar Conrad stătea și veghea la patul copilului. Când în cele din urmă se întoarse în locuința sa, era mult după miezul nopții. Obosit și decepționat peste măsură, Conrad se duse la culcare. Ziua trecuse și Dumnezeu nu mai venise.

Deodată cizmarul auzi o voce dulce. Era vocea lui Dumnezeu: "Mulțumesc! îi spuse vocea. Îți mulțumesc că mi-ai dat voie să mă încălzesc la tine; îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat drumul spre casă; îți mulțumesc pentru mângâierea și ajutorul tău; îți mulțumesc, Conrad, pentru că am putut să fiu astăzi oaspetele tău".

23. Conversație la iesle

Un băiețel era nespus de mândru de bunicul care știe să sculpteze. Era fascinant când vedea cum, puțin câte puțin, dintr-o bucată de lemn luau naștere figuri aproape vii. Băiețelul era așa cuprins de lumea acestor figuri sculptate, încât gândurile sale se amestecau cu această lume a figurilor. I se părea că merge în grajdul din Betleem alături de păstori și magi și că se oprește deodată în fața pruncului din iesle. Atunci observă cum mâinile-i erau goale. Toți i-au adus câte ceva, numai el nu. Strâmtorat, spuse repede: "Îți promit cel mai frumos lucru pe care-l am. Îți voi dărui bicicleta mea cea nouă. Ba nu, trenulețul meu electric".

Pruncul din iesle dădu din cap și spuse: "Dar nu vreau trenulețul tău electric. Dăruiește-mi ultima ta compunere!" "Ultima mea compunere? se uimi băiețelul, dar pe ea este scris insuficient!" "Tocmai de aceea o vreau, răspunse pruncul Isus. Să-mi dai totdeauna ceea ce nu este suficient. De aceea am venit în lume. Și apoi aș mai vrea ceva de la tine, continuă pruncul din iesle, aș vrea ceașca ta pentru lapte!"

Acum băiețelul se întristă și mai tare: "Ceașca mea pentru lapte? Dar s-a spart". "Tocmai de aceea o vreau, îi spuse pruncul Isus plin de tandrețe, poți să-mi dai tot ceea ce se sparge în viața ta. Vreau să vindec totul! Și aș mai dori de la tine un al treilea lucru; aș dori răspunsul pe care i l-ai dat mămicii tale atunci când te-a întrebat cum de s-a spart cana".

Acum copilul începu să plângă și mărturisi cu umilință: "Am mințit-o. I-am spus mămicii că mi-a căzut din mână, că n-am spart-o intenționat. Dar în realitate am aruncat-o de pământ de mânie". "Adu-mi mereu tot ceea ce este rău, mincinos și urât în viața ta, îi spuse pruncul Isus. De aceea am venit în lume, ca să te iert, să te iau de mânuță și ca să-ți arăt drumul...". Pruncul Isus îi zâmbi din nou băiețelului, iar acesta îl privi și-l ascultă.

24. Cadoul de Crăciun

Un dolar și 87 de cenți, aceasta era întreaga ei avere în Noaptea sfântă a Crăciunului. Cum să poată cumpăra cu acești bani un cadou de Crăciun pentru soțul ei? Se așeză pe fotoliu și plânse. Apoi se ridică și-și șterse lacrimile. Aici, în fața oglinzii, îi veni o idee grozavă. Avea două lucruri de care era mândră: ceasul ei de aur și minunatul ei păr lung și ondulat. "Îmi voi vinde părul, își spuse ea, și atunci voi avea bani suficienți pentru a-i putea face soțului meu un dar".

Zis și făcut. Găsi un centru care colecționa și cumpăra păr. Pentru părul ei primi 20 de dolari. Cu acești bani îi cumpără soțului o brățară valoroasă de ceas. Acum soțul ei putea să-și arate ceasul în public, deoarece până acum îl ascundea mereu din cauza brățării, așa de urâtă era. Se făcu seară și el veni acasă. Când își văzu soția cu părul scurt, deveni palid ca ceara. Ea o mângâie: "Dar va crește din nou! Totuși și așa arată frumos!" Dar ea interpretase pălirea lui în mod greșit. Nu devenise palid din cauza părului ei scurt, ci datorită cadoului de Crăciun pe care îl cumpărase și dorea să il ofere.

Soția dorea să-și cumpere niște piepteni frumoși, la care ea visa ori de câte ori trecea prin fața vitrinelor vreunei frizerii. Se potriveau așa de bine cu părul ei lung și frumos. Și acum părul este scurt. Ea îl mângâie încă o dată pe soțul ei: "Va crește imediat la loc!" Și apoi îi povesti de ce este atât de scurt: "Mi-am vândut părul pentru a-ți putea face acest cadou de Crăciun". Și-i înmână brățara de ceas aurită. El o luă, zâmbi și spuse: "Va trebui să păstrăm deoparte cadourile noastre pentru un anumit timp. Ele sunt prea frumoase pentru a le putea folosi acum!" Apoi îi povesti că și el își vânduse ceasul pentru a-i putea face un cadou: cadoul visat".

25. Lupul la iesle

Era odată un lup care trăia în ținuturile Betleemului. Păstorii știau că era periculos, de aceea în fiecare seară erau preocupați ca oile lor să fie asigurate. Mereu trebuia ca unul dintre ei să stea de veghe, căci lupul era flămând, șiret și rău.

Era în noaptea de Crăciun. Un înger intonă un cântec de mărire și anunță nașterea unui prunc, a unui băiețel. Lupul se miră că păstorii merseră cu toții să-l vadă pe copil. "Pentru un copil nou-născut să fie o asemenea agitație?!", se gândi lupul. Dar, curios și flămând cum era, se furișă în spatele lor. Ajungând la staul, se ascunse și așteptă.

Când păstorii, după ce l-au adorat pe Isus, și-au luat rămas bun de la Maria și Iosif, lupul consideră că i-a sosit timpul. Așteptă până adormiră Maria și Iosif. Grijile pe care le avuseră și bucuria pentru copilul primit îi obosiseră nespus. "Cu atât mai bine, spuse lupul, voi începe cu pruncul". Se furișă încet în staul, întrucât nimeni nu observă venirea lui în afară de copil. Pruncul se uită cu drag la lupul venit liniștit lângă iesle. Acesta avea gura larg deschisă, iar limba îi atârna afară. Arăta groaznic. "O mâncare ușoară", se gândi lupul și își linse buzele. Se pregăti să sară. Atunci mâna pruncului îl atinse cu grijă și iubire. Pentru prima oară cineva îi atinse blana sa urâtă și aspră și, cu o voce cum niciodată nu auzise lupul, copilul îi spuse. "Lupule, te iubesc!".

Și deodată se întâmplă ceva de neînchipuit: În staulul întunecat din Betleem pielea lupului crăpă și ieși afară un om. Un om adevărat. Omul se aruncă în genunchi, îi sărută mâinile copilului și-l adoră. Când părăsi staulul, liniștit, așa cum venise în piele de lup, merse în lume ca să le spună tuturor: "Acest prunc divin poate să te mântuiască!"

26. În acest cadou nu este iubire

Era într-o zi aproape de Crăciun. Făceam o plimbare în jurul unei case de bătrâni. În casa unui bătrân care locuia singur sosise un pachet prin poștă. De aceea nu m-am mirat că nu mi s-a dat vreun răspuns când am bătut prima oară la ușă. "Aha, pachetul de Crăciun!", mă gândeam eu. Când mi-a spus: "Poftiți!", bătrânul stătea într-adevăr la masă și căuta în pachetul abia desfăcut.

Mai târziu am aflat că expeditoarea, fiica bătrânului, de profesie femeie de afaceri, era foarte bogată. Pe atunci toți sufereau de lipsuri. Era pe timpul foametei de după cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea se puteau vedea țigări, tabac, coniac, vin roșu, papuci de casă, haine groase, tot ceea ce ți-ai fi dorit. Bătrânul însă arăta nemulțumit. Nici cea mai mică scânteie de bucurie nu se vedea pe fața lui. "Dar, domnule Maier, i-am spus eu, cum este posibil ca în fața unui asemenea pachet să arătați o față atât de tristă? Aici sunt doar lucruri bune!" Bătrânul îmi răspunse cu amărăciune: "În acest cadou nu este iubire". Apoi îmi povesti despre fiica lui înstărită. Ea dăduse ordin angajaților ei să facă acest pachet. Cumpărase o felicitare deja scrisă și adăugase dedesubt doar: A ta fiică Luise și ginerele. În rest, nimic: nici o urare personală de Crăciun, nici o vizită, nici o invitație: Hai să sărbătorești Crăciunul cu noi! Cadourile cele mai bune și scumpe mai aveau eticheta pe care se putea citi prețul, pentru ca bătrânul tată să țină minte cât de mult s-a cheltuit pentru el.

El avea dreptate: în acest cadou nu era iubire. Cele mai frumoase și scumpe daruri nu sunt de valoare și nu pot face bucurie, dacă în ele nu se află iubire.

27. Dăruiește-mi mâini...

Două zile înainte de Crăciun, Manfred scrie o scrisoare cu tot ceea ce dorește. Anul trecut l-a mai ajutat mama. Astăzi poate s-o facă singur. El ședea pe covor. Înaintea lui se află o lampă pentru citit, iar pe suportul de scris un carton. Manfred este descălțat și nu are în picioare ciorapi. Stiloul stă prins între două degete de la piciorul drept, iar piciorul stâng ține foia. El scrie cu piciorul pentru că nu are mâini: mâinile sale lipseau de la cot. Așa a venit pe lume. Nimeni nu știe de ce!

Anul trecut, cu toate că scrisoarea era lungă și ceruse multe, a primit de toate: un trenuleț, o mașinuță, trei cărți. Astăzi așterne pe hârtie doar o singură dorință: "Dăruiește-mi mâini!" Cu piciorușele reușește să împingă foia în plic. Pe plic scrie: "Către pruncul Isus din Salzburg". Apoi apucă plicul cu mâinile sale ciunge și-l pune la fereastra din camera sa.

A doua zi, în bucătărie miroase frumos. Mămica coace prăjituri, iar Manfred se joacă cu trenulețul. Deodată, mama vine la el și-i spune: "Manfred, merg repede să fac câteva cumpărături. Mă voi întoarce imediat". Manfred dă din cap. El nu este singur, pentru că tatăl său este în camera sa și lucrează. Numaidecât Manfred se ridică și merge în bucătărie. Acolo se află platoul cu prăjituri. O prăjitură alunecă pe masă și este la margine. Manfred deschide gura și o ia cu gura. Are un gust delicios. Apoi observă în chiuvetă mănușile de gumă ale mămicii. "Mâini! Degete!", se gândește Manfred. Trage mănușile pe podea, apoi, ajutându-se și de dinți, înfige fiecare mână în câte o mănușă. Manfred aleargă prin casă și strigă: "Mâini! Am mâini!"

Între timp, mămica se întoarce și tatăl iese din camera sa de muncă. Părinții privesc la fiul lor. Tatăl își strânge emoțiile și intră în camera sa, iar mama sughite. Deodată Manfred se oprește, privește la mănuși, apoi le aruncă pe fotoliu și începe să plângă. Mămica aleargă la el și-l ia în brațe. "Manfred, când vei fi mare, vei primi mâini. Există oameni care pot face mâini, mâini artificiale", îi spuse mama. Dar Manfred nu vrea să asculte. Mai târziu aduce scrisoarea și o aruncă la gunoi. Spre seară merge la culcare, se roagă, dar nu mai spune: "Dăruiește-mi mâini". El știe că nu va primi niciodată mâini, nici măcar de Crăciun.

28. Portocala orfanului

De mic copil îmi pierdusem părinții și am ajuns la nouă ani într-un orfelinat din Londra. Era mai mult decât un penitenciar. Trebuia să lucrăm 14 ore pe zi în grădină, în bucătărie, la grajduri, pe câmp. Nici o zi nu aduse vreo schimbare, și în tot anul nu era decât o singură zi liberă: ziua de Crăciun. Atunci fiecare băiat primea câte o portocală în cinstea pruncului Isus. Asta era totul. Dulciuri, jucării și portocale primeau doar aceia care în decursul anului dădeau dovadă de hărnicie și ascultare. Aceste portocale de Crăciun întrupau dorința unui întreg an. Astfel mai veni o dată Crăciunul. Dar asta a însemnat pentru menirea mea de băiat aproape sfârșitul lumii. În timp ce alți băieți treceau pe la directorul orfelinatului și primeau câte o portocală, eu trebuia să stau într-un colț al încăperii și să privesc. Asta era pedeapsa primită pentru că într-o vară voiam să fug din orfelinat. După împărțirea portocalelor, ceilalți băieți puteau să se joace în curte, iar eu am fost obligat să merg în dormitor și să stau acolo, în pat, toată ziua. Eram nespus de trist. Plângeam și nu mai voiam să trăiesc.

Nu după mult timp, am auzit pași în cameră. O mână îmi apucă pătura cu care eram acoperit. Atunci am deschis ochii. La patul meu era un băiețel, pe nume William, care avea în mâna dreaptă o portocală și mi-o întinse. Nu știam ce se întâmplase. De unde putea să provină această portocală?! Priveam când la William, când la fruct, și simțeam în mine o oarecare reținere. Deodată mi-am revenit în fire și am observat că portocala era deja descojită și, când am privit mai îndeaproape, totul îmi deveni limpede și lacrimile începură să-mi curgă din ochi. Când am vrut să întind mâna pentru a lua portocala, am constatat că trebuia să apuc bine ca să nu se destrame. Ce se întâmplase? "Băieții s-au adunat în curte, îi spuse William, și au decis ca și eu să primesc portocală de Crăciun. Astfel fiecare și-a descojit portocala și cu zece felii au făcut o portocală nouă, frumoasă și rotundă".

Această portocală a fost cel mai frumos cadou de Crăciun din viața mea. El mi-a arătat cât de mângâietoare poate fi prietenia autentică.

29. Minunea nu se mai întâmplă de Crăciun - Jurnalul unui copil

23.12: Ieri am împodobit cel mai mare pom de Crăciun dintre cei pe care l-am avut vreodată. Bradul din grădina noastră este bine iluminat. Anul trecut ne-a fost rușine, deoarece numai noi n-am avut brad în fața casei. Ceilalți vecini aveau cu toții. Mămica nu poate suporta Crăciunul, fiindcă în fiecare an trebuie să invite două mătușe pe care le urăște. Dar eu le iubesc, pentru că ele îmi dăruiesc multe lucruri.

24.12: Astăzi este unica zi din an când mergem la biserică. Mama merge la biserică pentru ca lumea să n-o vorbească de rău. Am primit multe daruri. Înainte de despachetarea lor, mătușile mele voiau să cânte colinde, dar noi ne-am împotrivit. La televizor tocmai era un film pe care tata nu voia să-l piardă. Apoi, tăticul meu mi-a dăruit un casetofon, mătușile mi-au oferit o sobă adevărată pe care să gătesc eu personal, iar de la mama am primit o cutie cu articole de toaletă și un sac de dormit. Din cauza sacului de dormit m-am smiorcăit, pentru că preferam câteva casete audio. Atunci mama mi-a mai promis 100 de mărci pentru a mi le procura.

27.12: Dimineața aceasta, tata a hăcuit pomul de Crăciun. O înțepa prea mult pe mama. Mătușile mele au plecat ieri seara. Mama este foarte bucuroasă că au plecat. Fața de masă pe care ele au adus-o se află deja în lada cu haine vechi. Ea este pentru mama un kitsch. Am un sentiment ciudat. De săptămâni de zile am așteptat cu mare bucurie acest Crăciun, iar acum singurul lucru care a rămas este un imens gol și ceva asemănător decepției. Ce-mi rămâne în afară de aceste cadouri? De fapt sărbătorim Crăciunul pentru că s-a născut Isus. Dar despre el n-am auzit nimic în casa mea. Mama și tata nu cred în Dumnezeu. Atunci mai au voie oare să sărbătorească Crăciunul?

30. Trandafirul

Renumitul poet german Reiner Maria Rilke și-a petrecut un anumit timp al studenției sale la Paris. Pentru a ajunge la universitate, străbătea zilnic, în compania unei prietene franceze, o stradă foarte aglomerată. Într-un colț al acestei străzi ședea permanent o cerșetoare. Ea ședea mereu în același loc, nemișcată ca o statuie, cu mâna întinsă și cu ochii fixați în pământ. Rilke nu-i dădea niciodată nimic, în timp ce prietena lui adesea îi întindea câțiva bănuți.

Într-o zi, ea l-a întrebat pe poet: "De ce nu-i dai nimic acestei sărmane femei?" "Trebuie să-i dăm ceva pentru inimă, nu să punem în mâini", îi răspunse el.

A doua zi, Rilke a venit cu un trandafir abia înflorit. L-a pus în mâna cerșetoarei și a dat să plece. Atunci s-a petrecut ceva neașteptat: cerșetoarea și-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de pe pământ, a luat mâna poetului și i-a sărutat-o. Apoi a plecat strângând trandafirul la piept. O săptămână întreagă n-a mai văzut-o nimeni. După opt zile, femeia era din nou așezată la colțul ei obișnuit, tăcută și nemișcată ca totdeauna. "Din ce-o fi trăit ea în toate aceste zile în care nu a primit nimic?", l-a întrebat tânăra pe Rilke. "Din trandafir", i-a răspuns poetul.

31. Lumina împărțită luminează mai puternic

Era odată un om care avea o casă, un bou, o vacă, un măgar și o turmă de oi. Băiatul care păzea oile avea un cățel, o flanea de lână, un toiag și un felinar. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig și băiatul îngheță. Nici flaneaua lui de lână nu-i mai servi la nimic. "Pot să mă încălzesc puțin în casa ta?", îl întrebă băiatul pe stăpân. "Nu pot să împart căldura. Lemnele sunt scumpe", spuse omul și-l lăsă pe băiat să stea mai departe în frig.

Deodată, băiatul zări pe cer o stea mare: "Ce fel de stea este asta?", se gândi el. Numaidecât luă toiagul și lampa și porni la drum. "Fără acest băiat, nici eu nu rămân", spuse cățelul și merse pe urmele lui. "Fără acest cățel, nici noi nu rămânem", spuseră oițele și porniră pe urmele lui. "Fără aceste oi, nici eu nu rămân", spuse măgarul și merse pe urmele lor. "Fără măgar, nici eu nu rămân", spuse vaca și merse pe urmele lui. "Fără această vacă, nici eu nu rămân", spuse boul și porni pe urmele ei.

"De ce este așa de mare liniște!?", se gândi stăpânul care stătea la căldură după sobă. Strigă după băiat, dar nu primi nici un răspuns. Merse în grajd, însă grajdul era gol. Se uită în staul, dar oițele nu mai erau acolo. "Băiatul a fugit și a furat toate animalele mele", strigă stăpânul, când descoperi urme în zăpadă. Omul porni în căutarea lor, dar nu după mult timp începu să ningă. Deoarece ningea cu fulgi mari, urmele lor s-au acoperit imediat. Apoi se lăsă un viscol puternic care sufla în acel loc. Acum nu mai știa în ce direcție s-o apuce. Înainta din ce în ce mai greu. "Nu mai pot avansa!", spuse el gâfâind și strigând după ajutor. Atunci viscolul se potoli, ninsoarea încetă și omul observă o stea mare pe cer. "Ce stea o fi asta?", se întrebă el. Steaua stătea deasupra unui grajd, în mijlocul câmpiei. Printr-o fereastră mică se vedea lumina unui felinar. Omul porni la drum spre acel loc. Când deschise ușa, zări oile, măgarul, vaca, boul, cățelul și pe băiatul pe care îi căuta. Erau adunați în jurul unei iesle. În iesle stătea un copil. Acesta îi zâmbi, ca și cum pe el îl aștepta. "Sunt salvat!", spuse omul și îngenunche înaintea ieslei lângă băiat.

Dimineața următoare băiatul, oile, măgarul, vaca, boul și cățelul se întoarseră acasă. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig. "Vino în casă! îi spuse băiatului. Acum am suficiente lemne. Vreau să împart căldura cu tine".

32. Ciobanul cu cârjele

Era odată un cioban care trăia pe câmp în apropiere de Betleem. Era mare și puternic, dar șchiopăta și nu putea să umble decât cu cârjele. De aceea, de cele mai multe ori stătea la foc și avea grijă să nu se stingă. Ceilalți ciobani se temeau de el.

Când îngerul le apăru păstorilor în Noaptea sfântă a Crăciunului și le aduse Vestea cea Bună, iar păstorii porniră în căutarea pruncului, el rămase singur la foc. Privi după ei, observă cum treptat-treptat lumina felinarului lor se micșora și se pierdea în întunericul nopții. "Alergați, fraților! Ce poate fi asta? O nălucă, un vis!", își spuse el. Oile nu se agitau, câinii de asemenea. Peste tot era o liniște totală. Cu cârjele sale mișcă focul, deoarece uită să pună lemne pe foc. "Și dacă nu e nici o nălucă și nici vis... atunci, poate îngeri!?" Se ridică în picioare, își puse cârjele sub brațe și porni pe urmele celorlalți.

Când ajunse la grajd, apăreau zorile dimineții. Vântul închidea și deschidea ușa. Parfumul unor mirodenii străine plutea în aer. "Totuși, unde se afla copilul, Mântuitorul lumii, Cristos, Domnul orașului lui David?", se întreba el. Începuse să râdă. Îngeri nu existau aici. Voia să se întoarcă, dar deodată descoperi o mică peșteră unde se afla copilul așezat pe paie într-o iesle. El se închină adânc înaintea lui. Cu toate acestea nu știa ce se întâmplase: copilul nu-i zâmbea, ciobanul nu auzea cântarea îngerilor și nu admira aureola Mariei. Nu mergea cu ceilalți pe străzile Betleemului și nu povestea despre minunea minunilor!

Ceea ce i se întâmplase nu se putea exprima prin cuvinte. Mirat, fugi de acolo. Voia să reaprindă focul înainte de sosirea celorlalți ciobani. Dar după ce merse un timp, observă că-și uitase ceva la iesle; uitase cârjele. Voia să se întoarcă. Totuși merse mai departe clătinându-se, apoi din ce în ce mai sigur.

33. Dar grajdul era gol

Într-o legendă din Rusia se povestește despre o bunicuță care îngheță într-o friguroasă noapte de iarnă și voia să se încălzească cu o ceașcă de apă fierbinte, când deodată cineva bătu tare la ușă. Ea nu auzi, de aceea loviturile deveniră din ce în ce mai puternice.

În cele din urmă deschise ușa. Afară stăteau păstori cu nasul roșu și zăpadă pe cap. Bărbile lor erau înghețate. Emoționați, povestesc bunicuței despre un copil regesc care se născuse nu departe de acel loc, tocmai în acea noapte. "Vino repede, bunicuțo, îi spuse cel mai bătrân dintre ei. Vino repede! Tu știi să umbli cu copiii!" Bunicuța își acoperi capul. "Mâine, le spuse bunicuța, așteptați până mâine!" Păstorii o lăsară și se reîntoarseră. Puțin după aceea bătură din nou la ușă. Cerșiră puțină carne sau pâine. Ei înșiși voiau să le ducă copilului. "Mâine", le spuse bunicuța.

A doua zi, într-adevăr, bătrânica își ținu cuvântul dat. Luă un coș cu mâncare și daruri: un fular pentru femeie, o lingură de argint pentru copil, jucării și figurine din fildeș. Când sosi, staulul era gol. Da, staulul era gol.

34. Legenda celui de-al patrulea rege

În afară de cei trei bărbați înțelepți care voiau să adore pruncul din ieslea Betleemului, a pornit la drum și un al patrulea rege. Voia să-i dăruiască pruncului trei pietre prețioase. Însă, deoarece animalul său de povară șchiopăta, nu ajunse la timp la punctul de întâlnire stabilit. Totuși porni singur spre iesle. Dar sosi prea târziu. O sărmană mamă, ce nu se lăsa mângâiată, îi povesti despre uciderea îngrozitoare a copiilor din Betleem, măcel căruia îi căzuse pradă și propriul ei fiu. Plin de milă față de ea îi dărui o piatră prețioasă și strălucitoare pe care, de fapt, voia s-o dea pruncului regesc.

După luni de zile ajunse în Egipt, însă aici a aflat că pruncul Isus și părinții săi s-au mutat în locul lor natal. Și din nou porni la drum în căutarea pruncului Isus. La periferia unui oraș întâlni un lepros care era aproape mort de foame. Acestuia îi dărui cea de-a doua piatră prețioasă, ca să se poată întreține pe viitor. După aproximativ 30 de ani de căutare, dorința lui fierbinte de a-l găsi pe regele lumii nu pierduse din intensitate. Dar simțea, de asemenea, cum inima sa bătrână nu mai rezistă mult la călătoriile lungi și obositoare. De aceea, întâlnind un copil gol și înghețat, îi dărui cea de-a treia piatră prețioasă pentru a se putea îmbrăca și hrăni.

Deodată cerul se întunecă. Era puțin timp după ora amiezii. Pământul începu să se cutremure. Cuprins de frica morții, el se gândea: "Oare toate eforturile depuse în căutarea pruncului au fost zadarnice?" Dar de pe cruce o lumină cerească îi ilumină fața și el auzi o voce care zicea: "Tu m-ai mângâiat când mă văitam, m-ai salvat când eram în pericol de moarte și m-ai îmbrăcat când am fost gol!" "Doamne, eu? Unde?", întrebă el. "Tot ceea ce ai făcut oamenilor nevoiași, mie mi-ai făcut!"

Atunci, cel de-al patrulea rege își dărui cu mare bucurie viața sa regelui lumii care se afla pe cruce. În sfârșit îl găsise!

35. A dărui

Într-o legendă din India se povestește despre un țăran care, având pe umerii săi un sac plin cu grâu, îl întâlni pe Dumnezeu care-l rugă: "Dă-mi, te rog, mie grâul!" Țăranul desfăcu sacul și începu să caute în el cel mai mic bob. După ce găsi, i-l dărui lui Dumnezeu. Dumnezeu îl luă și-l transformă într-un bob de aur. Apoi îl dădu înapoi țăranului. Atunci țăranului îi păru rău că nu-i dăruise lui Dumnezeu întregul sac cu grâu.

35. A dărui inima

O persoană handicapată stătea la marginea unui drum și ținea mâna întinsă cerșind bani de la trecători. Cei mai mulți nu-l băgau în seamă. Doar o singură persoană se opri și-i spuse: "Ți-aș da cu plăcere ceva, dar tocmai am constatat că nu am la mine nici măcar un ban". La aceste cuvinte, cerșetorul îi răspunse: "Tu mi-ai dat mai mult decât bani. Tu mi-ai dat o parte din inima ta!"

37. Măsura lui Dumnezeu

Se povestește din vechime că un rege voia să construiască o catedrală măreață spre gloria lui Dumnezeu. Nici un alt om nu avea voie să contribuie cu bani la această construcție. Toată lucrarea voia s-o facă din avuția sa proprie. Când se termină construcția, dădu ordin să se scrie pe o placă de marmură, cu litere aurite, următoarele cuvinte: "Această catedrală a fost construită numai din banii regelui". A doua zi dimineața toți înmărmuriră, deoarece nu mai era scris numele regelui, ci numele unei biete femei. Regele dădu imediat ordin ca numele să fie schimbat. A doua zi se repetă povestea.

Atunci regele recunoscu că purta în inima sa o mare mândrie pentru acest lăcaș sfânt. Ordonă să fie căutată femeia și să fie adusă la el. Ea intră la el tremurând. "Spune-mi tot adevărul, îi spuse regele prietenește. Ai contribuit cu ceva la construcția acestei catedrale, cu toate că era interzis acest lucru?" Atunci femeia căzu în genunchi la picioarele regelui și-i spuse cu lacrimi în ochi: "Iartă-mă, maiestate! Trebuie să-mi câștig pâinea cea de toate zilele torcând. Totuși am economisit câțiva bani și cu mare plăcere doream să-i dau spre slava lui Dumnezeu. Dar cunoșteam porunca ta și mă temeam de pedeapsă. De aceea am cumpărat puțină iarbă și am dat-o boilor care cărau pietre la catedrală. Astfel mi-am îndeplinit dorința și totuși nu am încălcat porunca ta!" Și regelui îi păru rău de egoismul său și-i dădu femeii atâția bani încât din acel moment ea n-a mai trebuit să lucreze.

38. Cei doi măgari de Crăciun

În urmă cu 2000 de ani, în Betleem trăiau doi măgari mici, unul maroniu iar altul gri, care aparțineau unui morar. Servitorii acestuia nu le dădeau nici un timp de răgaz. De dimineață până seara cărau dintr-un loc într-altul saci plini cu grâne și făină. Dacă se opreau vreodată,pentru a admira o floare sau un nor de pe bolta cerească, erau constrânși cu lovituri să meargă mai departe.

Acești doi măgari invidiau pisica, câinele și găinile, căci ele nu aveau altceva de făcut decât să prindă șoareci, să păzească moara sau să facă ouă. "Ah, se plângeau ei, Dumnezeu, cel care ne-a creat, a vrut răul nostru. Nouă ne-a dat misiunea de a duce poveri și de a servi oamenilor."

Dar iată că, într-o dimineață, niște păstori treceau pe la moară și povesteau cele trăite de ei în acea noapte: într-un grajd din apropierea Betleemului se născuse un copil sărac și palid. Îngerii cântaseră și chiar trei magi, călăuziți de o stea, găsiseră drumul spre el. "Acesta este Cristos, Mântuitorul nostru, spuneau păstorii, un nou rege care îi va elibera și pe cei neajutorați". Ambii măgari ciuleau urechile. "Un rege care îi va elibera și pe cei neajutorați. Este și regele nostru", se gândeau ei. Și, neobservați de servitorii curioși, au pornit la drum în căutarea lui. Urmele păstorilor și a oilor le arătau drumul.

Când sosiră, grajdul era gol. Un vânt rece sufla printre crăpături și din minunea acestei nopți nu mai rămase nimic altceva decât un pământ bătătorit de multe picioare, o gaură în paie și un ultim parfum de tămâie și smirnă. Ei n-aveau de unde să știe că a existat un măgar care, condus de Iosif, fără murmur și cu pas repede, i-a dus pe Maria și pe copil și i-a salvat din mâna lui Irod.

Tocmai în această clipă venea morarul nervos: "Aici stați voi, mizerabililor? La muncă cu voi!", strigă el. Și măgarii nu puteau face nimic altceva decât să asculte. S-au întors înapoi la moară și cărau mai departe sacii grei dintr-un loc într-altul. "Ce-au povestit păstorii este curată înșelătorie", spuse măgarul maroniu și suspină adânc sub povara sa. "Eu cred spuselor lor", zise măgarul gri și simți deodată cum i se ușură povara. "Și sacii de pe spatele tău? Cum rămâne cu regele care îi eliberează și pe neputincioși de poverile lor?", întrebă măgarul maroniu. "El nu-mi ia povara de pe spinare, răspunse cel gri, dar îmi dă putere să o port. De aceea, dă-mi și sacii tăi!"

Morarul și servitorii se mirau de acești doi măgari. "Ce s-a întâmplat cu voi?", întrebă morarul grijuliu. În fiecare dată când voia să-și ridice bâta spre a-i lovi, ea devenea așa de grea încât nu putea s-o ridice. Și când acum măgarii se opreau pentru a admira o floare sau bolta cerească, nu-i rămânea decât să-i lase în pace sau să le amintească frumos de obligația lor. Atunci măgarul gri dădu din cap. Cel maroniu însă se miră. Acum credea și el în minunea din grajd pe care nu o văzuse cu propriii săi ochi.

39. Păstorașul și pruncul Isus

La Isus au venit niște păstori, printre care și un copil. Stând ei acolo, au venit și magii care i-au oferit daruri lui Isus. Păstorii s-au dat la o parte, dar copilul a vrut să ajungă lângă iesle. Aici, neavând altceva, și-a scos fluierul de la brâu și începu să cânte. Dar, observând câte bogății i-au oferit magii, el s-a întristat și a încetat să mai cânte. Deodată pruncul începu să se agite și chiar să plângă. Atunci mama l-a rugat pe băiețel: "Te rog, mai cântă". Păstorașul începu din nou să cânte. Fața pruncului se lumină și un zâmbet dulce voia parcă să-i spună păstorașului "Mulțumesc!" pentru darul său.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire