pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Să educăm prin pilde și povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

achizitionare: 27.06.2003; sursa: Editura Presa Bună

CuprinsSfinți

Capitolul 17. Moarte / Judecată / Venire în slavă / Cer / Iad

327. Mâini goale

Am avut un vis: Un om se prezentă în fața tribunalului de judecată a lui Dumnezeu și-i spuse: "Iată, Doamne, am împlinit legea ta, nu am făcut nimănui nici o nedreptate și nici un rău. Mâinile îmi sunt curate, Doamne!".

Dumnezeu îi răspunse: "Într-adevăr mâinile îți sunt curate, dar sunt și goale!".

328. Lingurile lungi

Un rabin îl rugă odată pe Dumnezeu să-l lase să viziteze cerul și iadul. Dumnezeu îi împlini rugămintea. Îi dădu ca ghid pe profetul Ilie, care-l conduse mai întâi într-o încăpere mare, în mijlocul căreia, la foc, era o oală, și în oală o mâncare delicioasă. În jurul focului ședeau oameni care aveau în mâini linguri lungi și scoteau mâncare din oală. Dar acești oameni arătau palizi, slabi și neputincioși. Era o tăcere de moarte. Deoarece cozile lingurilor erau așa de lungi, ei nu puteau să ducă mâncarea la gură și astfel să se hrănească. După ce ieșiră afară, rabinul îl întrebă pe profet în ce loc se aflaseră. Era iadul.

Apoi Ilie îl conduse pe rabin într-o altă încăpere care arăta la fel ca prima. În mijloc era un foc; la foc era o oală cu mâncare la fel de delicioasă, și câțiva oameni, cu linguri lungi în mâini, stăteau în jurul focului. Aceștia însă arătau bine, sănătoși și fericiți și se întrețineau bucuroși. Ei nu se hrăneau pe ei înșiși, ci foloseau lingurile lungi pentru a da de mâncare unul altuia. Această încăpere era cerul.

329. Tabloul morții

Se povestește că episcopul de Milano, sfântul Carol Boromeu, îi dădu unui pictor misiunea să picteze un tablou al morții. După câtva timp pictorul îi aduse o schiță. El reprezentase moartea printr-un schelet uman cu o coasă în mână. Dar episcopul nu se arătă mulțumit de acest tablou: "Nu așa trebuia să reprezinți moartea, îi explică el, ci reprezint-o printr-un înger cu o cheie de aur în mână".

330. Cu prilejul morții

Un sfânt care tocmai secera grâul a fost întrebat: "Ce-ai face dacă acum ai afla că peste o oră mei muri?" El răspunse liniștit: "Mi-aș da mai multă osteneală pentru porțiunea de grâu care mi-a mai rămas de secerat".

331. Și dacă ar trebui să mor mâine...

Un bătrân plantă un pom de mere. Lumea, râzând de el, îl întrebă: "De ce plantezi acest pom? Va trebui să treacă mulți ani până când va da roade, iar tu însuți nu vei putea mânca nici un măr de pe acest pom". Bătrânul le răspunse: "Eu însumi nu voi culege nici un măr de pe el, dar dacă alții, după mulți ani, vor mânca din roadele acestui pom, ei vor fi atunci recunoscători față de mine".

332. Copt sau mort

Un înțelept se plimba odată prin țară și într-o zi observă cum un om planta un copac de roșcove. Se opri lângă el, îl privi și-i spuse: "Când va da rod acest pom? Omul îi răspunse: "Peste șapte ani". Înțeleptul continuă: "Nebunule! Crezi că vei mai trăi peste șapte ani pentru a te bucura de roadele muncii tale? Mai degrabă plantează un pom care rodește mai repede, ca tu să te bucuri de roadele sale". Omul își termină munca, se uită cu mândrie la pom și răspunse: "Învățătorule, când am venit în lume, am găsit pomi de roșcove și am mâncat din ei, fără a-i fi plantat eu. Părinții mei i-au plantat. Dacă m-am bucurat de pe urma a ceea ce nu am lucrat, atunci vreau să plantez și eu un pom pentru copiii sau nepoții mei, ca să se bucure și ei. Nouă, oamenilor, ne place să trăim când unul dă mâna celuilalt. Vedeți, eu sunt un om simplu, dar noi avem un proverb: Copt sau mort!"

333. Tu m-ai făcut să zâmbesc

Un irlandez muri în mod subit. Acum se afla în fața lui Cristos. El trebuia să decidă dacă irlandezul intră în cer sau nu. Multe persoane, mai mici și mai mari, se aflau la rând înaintea lui. Imediat prinse ce avea fiecare de răspuns și cum decidea Isus. Deodată, Isus deschise o carte groasă și citi referitor la primul: "Am fost flămând și tu mi-ai dat să mănânc. Bravo, în cer cu tine!" Celui de-al doilea îi spuse: "Am fost însetat și tu mi-ai dat să beau". Și celui de-al treilea: "Am fost bolnav și tu m-ai vizitat. Bravo, în cer cu voi doi!"

Apoi veni la rând un băiețel de opt ani. Acestuia îi spuse: "Aici stă scris: Nimeni nu voia să mă ia în seamă. Tu însă m-ai invitat să mă joc cu tine. Bravo, în cer cu tine!" Unei fetițe de zece ani îi spuse: "Aici este scris că toți m-au înjurat și ocărât, dar tu m-ai apărat. Bravo, în cer cu tine!" După fiecare care era dus în cer, irlandezul își făcea cercetarea cugetului și de fiecare dată îi venea să tremure. Nimănui nu-i dăduse să mănânce sau să bea, nu vizitase nici un bolnav și nu apărase nici un neputincios. "Ce se va întâmpla oare când voi apărea în fața regelui Cristos?", se întreba el în sinea lui.

Imediat ajunse la rând. Privi la Isus, care deschidea cartea, și tremură de frică. Apoi Isus își ridică ochii și spuse: "În cartea aceasta nu stau scrise multe lucruri, dar ceva tot ai făcut: Am fost trist, decepționat și abătut, și tu ai venit la mine și mi-ai spus glume. Tu m-ai făcut să zâmbesc și m-ai încurajat. În cer cu tine!"

Și irlandezul țopăi de bucurie în timp ce intra pe ușa spre paradis.

334. Iadul înseamnă a nu mai iubi

"Nu, nu voi tăcea, doamnă. Preoții prea adesea au tăcut și vreau să cred că au făcut-o din milă. Dar suntem lași... Ce ați făcut voi din iad? Un fel de închisoare veșnică, asemănătoare cu ale voastre, în care închideți perfid și anticipat vânatul uman, pe care polițiile voastre îl hăituiesc de la începutul lumii, văzând în el pe dușmanul societății. Vă place să mai băgați în ele pe hulitori și pe sacrilegi. Ce spirit chibzuit, ce inimă demnă ar accepta fără dezgust o asemenea imagine a dreptății lui Dumnezeu?... Iadul e judecat după maximele acestei lumi, dar iadul nu aparține acestei lumi... Iadul, doamnă, înseamnă a nu mai iubi".

335. Dreptatea

O doamnă bogată ce jucase un rol important pe pământ ajunse la poarta lui Petru. Petru o primi și-i arătă o vilă măreață: "Aici este locuința slujitoarei dumneavoastră". Atunci doamna se gândea în sinea ei: "Dacă slujitoarea mea are o locuință așa de frumoasă și măreață, atunci ce voi primi eu?" Imediat după aceasta, Petru îi arătă o altă casă, mai mică și foarte sărăcăcioasă, și-i spuse: "Acolo este locuința dumneavoastră". Supărată, doamna îi spuse: "Dar în această locuință așa de mică nu pot locui". Petru îi răspunse: "Îmi pare rău, doamnă, dar cu materialul pe care ni l-ați trimis n-am putut construi altceva".

336. Numai iubirea contează

O legendă din Rusia povestește cum un om și pe patul de moarte se gândea doar la bani. Cu ultimele puteri luă cheia pe care o purta tot timpul la gât, îi arătă servitorului său dulapul și-i dădu ordin să pună tot sacul cu bani în sicriul deja pregătit pentru el.

În cer zări o masă lungă pe care se aflau cele mai delicioase bucate: "Spune-mi, te rog, cât costă pâinea?", întrebă el. "O copeică", i se răspunse. "Și o sardea?" "La fel de mult". "Și această plăcintă?" "Fiecare produs costă o copeică". El zâmbi pe sub mustață: "Ieftin, se gândea el, incredibil de ieftin!" Își alese un platou întreg. Dar când a vrut să plătească cu banii săi din aur, vânzătorul nu acceptă monedele: "Bătrâne, îi spuse el clătinând din cap, puține ai învățat în viață!" "Ce înseamnă aceasta, murmură bătrânul, banii mei nu sunt suficient de buni?" Vânzătorul îi răspunse: "Noi nu acceptăm decât banii pe care cineva i-a dăruit".

337. A fi curajos în ceasul morții

În timpul persecuției, sfântul episcop Ciprian îi întărea pe credincioșii săi cu aceste cuvinte: "Numai aceluia îi este frică de moarte care nu-l cunoaște pe Cristos". Când într-o zi a fost adus legat în fața autorităților civile și auzi sentința de condamnare la moarte, spuse: "Mulțumesc lui Dumnezeu!" Pe locul de execuție îngenunche pentru ultima dată ca să se roage. Apoi se ridică, îi dărui călăului 25 de galbeni, își legă ochii și acceptă moartea cu seninătate și bucurie.

338. Infernul

Un om visă că murise și se afla acum într-o țară minunată, plină de copaci, flori multicolore și de râuri grațioase. El se întinse pe pământ și se odihni. Nu după mult timp îl apucă plictiseala și strigă: "Cine se află aici?" Apăru un chip simpatic îmbrăcat în alb și-l întrebă dacă are vreo dorință. "Aș dori să mănânc ceva", îi spuse omul. "Ce anume?" Flămândul comandă un meniu delicios. Nu după mult timp, meniul era în fața lui. După ce mâncă, hoinări mai departe și se bucura de imensa câmpie strălucitoare. "Hei!" Servitorul se prezentă la ordin. "Aș dori să mă joc puțin golf". "Da, poftiți după mine". Și-l duse la marginea unei păduri pe un teren magic. Bețele și mingile erau deja pregătite. Omul se jucă și mâncă din nou, se plimba și primea tot ceea ce-și dorea.

Într-o zi dispărură toate bucuriile din viața sa. Începu să tremure în fața simpaticului servitor și i se plânse: "M-am săturat de viața de aici. Dă-mi ceva de făcut!" "Îmi pare rău! îi spuse servitorul înțelept. Munca este unicul lucru pe care nu ți-l pot oferi". "Atunci... trimite-mă în iad!" strigă omul. Simpaticul zâmbi: "De fapt unde crezi că te afli?"

339. Cerul

Era odată un mic sfânt care ani de-a rândul dusese o viață fericită. Când într-o zi se afla în bucătăria mănăstirii unde spăla vesela, un înger veni la el și-i spuse: "Domnul m-a trimis să-ți spun că a sosit timpul să calci pragul veșniciei". "Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru că și-a amintit de mine, spuse micul sfânt, dar tu vezi ce multe farfurii mai am de spălat. Nu vreau să fiu nerecunoscător, dar nu poate fi amânată trecerea în veșnice până voi termina de spălat vesela?" "Vreau să văd cum se vor desfășura lucrurile", îi spuse îngerul, după felul său, și dispăru. Micul sfânt spălă mai departe vesela, apoi se apucă și de alte treburi.

Într-o zi porni la câmp cu sapa-n spate pentru a-și prăși țarina. Aici îngerul îi apăru din nou: "Ia uite la buruiana asta! îi spuse micul sfânt îngerului. Veșnicia nu mai poate aștepta un pic?" Îngerul zâmbi și dispăru. După ce termină de prășit, micul sfânt se apucă să vopsească șura. Timpul trecea repede. Într-o altă bună zi se afla în spital unde-i îngrijea pe cei bolnavi. În timp ce-i dădea unui bolnav de febră o înghițitură de apă rece, ridicându-și ochii, observă că îngerul se afla lângă el. De data aceasta îl conduse pe înger pe la fiecare pat. Apoi îngerul dispăru fără să spună un cuvânt. Când în acea seară micul sfânt se retrase în chilia sa din mănăstire, căzu pe patul său tare și reflectă la înger și la timpul lung pus la dispoziția sa. Și deodată se simți din cale-afară de bătrân și spuse: "O, Doamne, ai putea să-l trimiți acum pe îngerul tău, acum i-aș zice: Bine ai venit!" Îngerul îl privi cu înțelepciune și bucurie și-i spuse: "Unde crezi că ai fost până acum?"

340. Înfometat după viață

Michelangelo spuse odată unei ducese: "Am 86 de ani și sper ca în curând Dumnezeu să mă cheme la el acasă".

Ducesa îl întrebă: "Sunteți sătul și obosit de viață?"

Dar marele artist răspunse: "Nu, sunt dornic și înfometat după viață!"

341. Uriașul egoist

În fiecare după-amiază când se întorceau de la școală, copiii obișnuiau să meargă în grădina unui uriaș pentru a se juca puțin. Era o grădină mare, atrăgătoare și cu iarbă moale. Ici-colo ieșeau din iarbă flori care apăreau ca niște stele, și 12 piersici înfloreau primăvara, iar toamna aduceau mult rod. Păsărelele stăteau în copaci și cântau așa de dulce, încât copiii se opreau din joc pentru a le imita. "Cât de fericiți ne simțim aici!", își ziceau copiii. Într-o zi uriașul reveni acasă. "Ce faceți aici?", strigă el cu voce tare și copiii fugiră. "Grădina este a mea, spuse uriașul. Aceasta o pot înțelege toți, iar eu nu permit nimănui să se joace în ea!". Așa construi un zid înalt împrejurul ei și montă un indicator pe care scria: Interzis prin lege.

Bieții copii nu mai aveau acum nici un loc pentru joacă. Încercară să se joace pe stradă, însă strada era murdară și foarte pietroasă, ceea ce nu le plăcea deloc. Drept urmare merseră la plimbare în jurul zidului înalt, unde vorbiră despre frumoasa grădină care se găsea în spatele lui. "Cât de fericiți ne simțeam acolo!", își ziceau copiii.

Apoi veni primăvara și toată țara începu să înflorească, iar păsărelele ciripeau. Numai în grădina uriașului egoist mai persista încă iarna. Păsărilor nu le plăcea să cânte acolo, deoarece nu exista nici un copil, iar florile uitară să înflorească. Odată, o floare își înalță capul deasupra ierburilor, dar văzând indicatorul cu interdicția, i se făcu milă de copii și se lăsă din nou în pământ și dormi mai departe. Unicele lucruri care se bucurau erau zăpada și promoroaca. "Primăvara a uitat această grădină, strigau ele. Să rămână așa tot anul". Zăpada acoperi iarba cu mantaua sa albă și groasă, iar promoroaca îmbrăcă toți copacii cu argint. Apoi chemară vântul de nord. Veni și suflă prin grădină ziua întreagă. "Nu înțeleg de ce nu mai vine odată primăvara! spuse uriașul în timp ce stătea la fereastră și privea în grădina sa rece și albă. Sper că vremea se va schimba în curând".

Însă nici primăvara, nici vara nu veni. Toamna împodobi toate grădinile cu rod bogat, nu însă și grădina uriașului. "Este prea egoist", spuse toamna. Astfel, în grădina lui stăpânea o iarnă veșnică.

Într-o dimineață, uriașul stătea încă în pat când deodată se auzi o muzică gingașă. Suna așa de dulce, încât credea că muzicienii regelui trec prin fața casei lui. În realitate era doar un mic henfling - o mică pasăre exotică - ce cânta la fereastra sa. Însă trecuse așa de mult timp de când nu mai auzise păsărele cântând în grădina sa, încât i se părea că era cea mai frumoasă melodie din lume.

Deodată uriașul observă ceva în grădină: Printr-o gaură a zidului copiii reușiră să pătrundă în grădină și acum stăteau pe ramurile copacilor. În fiecare copac stătea un mic copil. Copacii erau atât de veseli să-i aibă din nou pe copii, încât s-au acoperit imediat cu floricele. Păsărelele zburau deasupra și ciripeau de bucurie, iar florile priveau din iarba verde și râdeau. Era un tablou drăguț! Doar într-un colț mai persista încă iarna. Era cel mai îndepărtat colț al grădinii și aici stătea un mic copil. Era atât de mic, încât nu putea să ajungă la crengile copacului, fapt pentru care plângea amarnic. Copacul mai avea încă destulă zăpadă pe el, iar vântul din nord încă mai venea și sufla. "Cațără-te, copile," spuse copacul plecându-și ramurile, însă copilul era prea mic.

Inima copilului se topi în timp ce uriașul privea afară. "Cât de egoist am fost, spuse el. Acum știu de ce primăvara nu voia să vină aici. Vreau să-l așez pe acest copil micuț în vârful copacului, apoi vreau să dărâm tot zidul, iar grădina mea să devină pentru totdeauna un loc de destindere pentru copii!" Și se căi adânc pentru tot ceea ce făcuse.

Deci ieși în grădină. Micuțul copil nu fugi, deoarece ochii lui erau așa de plini de lacrimi, încât nici nu-l văzuse venind. Uriașul veni prin spate, îl luă cu grijă pe brațe și-l așeză în copac. Copacul începu imediat să înflorească. Păsările veneau și cântau, iar copilul întinse mâinile și sări în brațele uriașului sărutându-l. "De acum înainte, dragi copii, grădina va fi a voastră!", spuse uriașul și, luând un târnăcop, dărâmă zidul. Când lumea mergea în jurul prânzului la piață, îl vedea pe uriaș la joacă împreună cu copiii în cea mai frumoasă grădină pe care ei au văzut-o vreodată.

Copiii s-au jucat ziua întreagă, iar seara au venit la uriaș să-l salute și să-i spună: "Sănătate!" "Dar unde este prietenul vostru cel mic? întrebă el. Copilul pe care l-am așezat eu în copac?" Uriașul îl iubea pe acesta în mod deosebit, deoarece primise de la el un sărut. "Nu știm, răspunseră copiii, el a plecat". "Să-i spuneți să vină și mâine," spuse uriașul. Dar copiii îi răspunseră că nu știu unde locuiește și că înainte nu l-au cunoscut. Și uriașul se întristă.

Anii treceau, iar uriașul îmbătrâni și slăbi. Nu mai putea să se joace, ci stătea și urmărea copiii la joacă admirând grădina sa. "Am multe flori frumoase, spunea el, dar copiii sunt florile cele mai frumoase dintre toate".

Într-o dimineață de iarnă, în timp ce se îmbrăca, privi pe fereastră. Avea în față un tablou mirific. În colțul cel mai îndepărtat al grădinii sale era un copac acoperit cu multe, multe flori albe și drăguțe. Ramurile sale erau aurite. Pe ele atârnau fructe argintii, iar sub copac stătea micuțul copil pe care-l iubea așa de mult. În mare grabă ieși spre el în grădină. Apropiindu-se de el, se înroși de mânie sfântă și-l întrebă: "Cine a îndrăznit să-ți facă un asemenea rău?", strigă uriașul? Căci pe mâinile și picioarele copilului erau urmele a două cuie - Spune-mi, și-o să-i arăt eu lui". "Nimeni, răspunse copilul, căci acestea sunt urmele iubirii!" "Cine ești tu?", întrebă uriașul. Îl cuprinse o frică sfântă și îngenunche înaintea copilului. Copilul îi zâmbi uriașului și-i spuse: "Tu m-ai lăsat odinioară să mă joc în grădina ta; astăzi trebuie să vii cu mine în grădina mea, care este paradisul". Și când copiii au venit în acea după-amiază în grădină l-au găsit pe uriaș mort sub un copac, acoperit cu multe, multe petale albe.

342. Valiza-mi este pregătită

Când Ioan al XXIII-lea era bolnav, încât nu se mai putea face nimic pentru a-l salva, medicii n-au vrut să-i spună nimic. Au căutat să-i spună că este vorba doar de o infecție la stomac. El le spunea: "Valiza-mi este pregătită!"

Marele sculptor italian, Giacomo Manzu, își amintește de ziua în care papa sfârși: "În ultima zi a lungilor sale suferințe, secretarul papei Capovilla veni la patul muribundului. Îi sărută mâna și-l întrebă cum se simte. "Acum mă simt foarte bine. Sunt foarte liniștit. Mă aflu la Domnul. Dar îmi fac și câteva griji". "Sfinte Părinte, nu dumneavoastră trebuie să vă faceți griji, ci noi. Am vorbit cu medicii". "Și ce spun ei?" "Sfinte Părinte, vreau să fiu sincer cu dumneavoastră. Trebuie să vă spun că astăzi este ziua Domnului. Astăzi trebui să fiți chemat în paradis". Stând în genunchi și acoperindu-și fața cu mâinile, îl cuprinse plânsul. Simți cum papa îi puse cu iubire mâna peste cap și-i spuse: "Iată, secretare: Unui superior îi spui cele frumoase. Oare nu este și aceasta o veste minunată pentru mine: Astăzi voi merge în paradis?"

343. Ce rămâne?

În 1989 a murit Zita, ultima împărăteasă a Austriei, în vârstă de 97 de ani. A trăi foarte modest și retrasă. Procesiunea care purta resturile ei pământești ajunseră la cimitirul împăraților habsburgi "Kapuzinergruft" din Viena. Atunci ceremonierul bătu la poarta criptei. Gardianul răspunse din interior: "Cine dorește să intre?"

"Zita, împărăteasa Austriei, regina Ungariei, regina Boemiei, Dalmației, Croației,... Ierusalimului; arhiducesa Austriei, marea ducesă a Toscanei și a Cracoviei; ducesa din Lothringen, Salzburg,Kaernten...; marea domnitoare a Transilvaniei, marchiza Moraviei...; prințesa Portugaliei... (în total 54 de titluri)".

"Nu o cunosc!", i se răspunse.

Atunci ceremonierul bătu de trei ori în poartă.

"Cine dorește să intre?"

"Zita, Maiestatea sa, împărăteasa și regina!"

"Nu o cunosc!", i se răspunse din nou.

Ceremonierul bătu din nou de trei ori în poartă.

"Cine vrea să intre?"

"Zita, o femeie muritoare și păcătoasă".

Și din interior vocea îi răspunse: "Atunci să intre".

Și în acel moment se deschiseră ambele porți ale criptei împărătești.

344. Cred în învierea morților

Un oarecare om îl întrebă odată pe marele fizician Isaak Newton: "Crezi că omul, după ce prin moarte a devenit praf și cenușă, poate să învie din morți?". Fizicianul îi răspunse: "Cred, cum să nu cred". Omul îl întrebă mai departe: "Poți să-mi dovedești lucrul acesta?" Newton îi răspunse: "Da, voi încerca". El luă un pumn cu nisip și unul cu pilitură de fier, le amestecă și apoi îl întrebă pe acel om: "Crezi că se poate despărți nisipul de această pilitură de fier?" Omul îi răspunse: "Nu, cum să se poată!".

Newton luă atunci un magnet, îl apropie de grămadă și adună laolaltă toată pilitura de fier despărțind-o astfel de nisip. Apoi adăugă: "Dacă Dumnezeu a dat atâta putere acestui magnet ca să poată atrage toată pilitura de fier, nu va avea el oare atâta putere, încât să poată învia pe oameni din morți? Cu siguranță că da".

345. Deodată vezi totul altfel

Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega, se afla pe patul de moarte. Viața i se derulă înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese și întreaga sa viață a fost copleșită de multe aplauze. I-a entuziasmat și încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru. Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui să fie mulțumit acum la sfârșitul unei vieți așa de rodnice?

Când se apropie ceasul din urmă, privi deodată lucrurile invers. Dar medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admirație: Puteți să muriți fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veți intra în istorie.

"Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înțeleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care are o inimă bună. Cu ce mare bucurie aș da acum toate aplauzele vieții mele, dacă pentru acest lucru aș mai putea face cel puțin încă o faptă bună!".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire