pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Să educăm prin pilde și povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

achizitionare: 27.06.2003; sursa: Editura Presa Bună

Comuniune / ComunitateCuprinsRăzboi / Pace

Capitolul 11. Sensul vieții

234. Legenda unui pui de vultur

Un țăran găsi odată un ou de vultur și nu știa ce să facă cu el. Totuși îl aduse acasă și, fiindcă soția sa tocmai punea niște ouă de găină la clocit, se hotărî să pună și acest ou de vultur. După trei săptămâni puișorii ieșiră din ouă, la fel și puiul de vultur. Zilele treceau și acesta făcea tot ceea ce făceau și puișorii de găină. Din când în când însă simțea că este atras în sus și chiar încerca să se desprindă puțin câte puțin de pământ.

Într-o zi, puiul de vultur zări o pasăre pe bolta cerului, dar nu știa ce era. Puiul de vultur îi întrebă pe ceilalți puișori: "Hei, ce pasăre zboară deasupra noastră?" Puișorii îi răspunseră: "Este un vultur. Dar ce te interesează pe tine asta, tu ești de aici, de pe pământ. Asta este lumea ta și a noastră".

235. Povestea omușorului de sare

Un omuleț de sare depăși cu bine toate greutățile pe care le avusese de întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase și uscate și ajunsese în sfârșit pe țărmul unei mări, unde nu fusese încă niciodată. Rămase pe țărm privind și contemplând întinderea și suprafața ei străină și mișcătoare. Deodată deschise gura și întrebă: "Ce este asta?" Și i se răspunse: "Eu sunt marea". Omulețul de sare întrebă mai departe: "Ce este aceasta, marea?" Și marea îi răspunse: "Aceasta sunt eu". La acestea, omul de sare îi spuse: "Eu nu te înțeleg, deși aș vrea așa de mult. Dar nu știu cum". Iar marea îi răspunse: "Atinge-mă și atunci mă vei înțelege". Omulețul de sare își mișcă piciorușul spre apă și o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era totuși cunoscută. Apoi își trase piciorușul din apă și observă că degetele îi dispărură. "Ce ai făcut?", strigă el speriat. Marea îi răspunse: "A trebuit să-mi dăruiești ceva pentru a mă putea înțelege". Omulețul de sare intră din nou în apă și, încet-încet, începu să se dizolve din ce în ce mai mult. În același timp avea impresia că înțelege marea din ce în ce mai bine.

236. Ne întrebăm asupra sensului vieții

Când primii misionari au venit în Anglia au trebuit să ceară regelui permisiunea de a predica. Regele convocă în sala regească întreg consiliul său. Și au discutat în jurul focului aprins până noaptea târziu. Deodată veni în sală o pasăre din întuneric, se rătăci un timp zburând ici-colo și apoi zbură afară în întunericul nopții. Văzând acest lucru, unul din consilierii regelui spuse: "Oare nu a fost acesta un semn al cerului? Așa se întâmplă cu noi oamenii. Noi venim din întuneric în sala vieții, zburăm un timp ici-colo, părăsim din nou această sală și zburăm afară în noapte. De unde venim noi? De ce trăim noi? Încotro ne îndreptăm? Acestea sunt marile întrebări ale vieții. Dacă acești străini ne vor putea da un răspuns, de ce să nu-i ascultăm?".

237. Povestea bicicletei verzi

O fetiță voia odată să-și vopsească bicicleta. Pentru aceasta își procură o vopsea verde. Fetiței îi plăcea culoarea verde. Dar frățiorul ei mai mare îi spuse: "O bicicletă așa verde n-am mai văzut până acum. Vopsește-o cu o culoare roșie și atunci va arăta frumos". Această culoare îi plăcea fetei. Deci, cumpără vopsea roșie și vopsi bicicleta. O altă fetiță însă îi spuse: "Dar biciclete roșii au toți. De ce n-o vopsești cu albastru?". Fetița se răzgândi și apoi o vopsi cu albastru. Dar un prieten din vecinătatea ei îi spuse: "Albastru? Este o culoare așa de închisă. Culoarea galbenă ar fi minunată!" Fetița găsi că galbenul era o culoare frumoasă. Dar o doamnă din bloc îi spuse: "Acesta este un galben urât. Ia un albastru-deschis, consider că este mult mai frumos". Fetița își vopsi bicicleta cu albastru-deschis. Deodată, din nou își făcu simțită prezența frățiorul ei mai mare, care îi spuse: "Voiai doar s-o vopsești cu roșu!" Fetița începu să râdă, apoi luă cutia cu vopsea verde și vopsi bicicleta cu această culoare. Acum nu-i mai păsa ce spusere ceilalți.

238. Numai pentru azi

- Mă voi strădui să trăiesc această zi fără a vrea să rezolv problema vieții mele dintr-o dată.

- Mă voi îngriji cu atenție în vederea ieșirii mele în public, îndeosebi în purtarea mea; nu voi critica pe nimeni; da, nu voi încerca niciodată să corectez pe cineva, ci numai pe mine însumi.

- Voi fi fericit întotdeauna în conștiință că sunt creat pentru fericire, nu numai pentru lumea cealaltă, ci și pentru această lume.

- Mă voi acomoda la mediu, fără a pretinde ca mediul să se acomodeze la dorințele mele.

- Voi dedica 10 minute din timpul meu pentru o lectură bună. Precum hrana este necesară pentru viața trupului, la fel și lectura bună este necesară pentru viața sufletului

- Voi săvârși o faptă bună fără a povesti aceasta nimănui

- Voi face ceva ce nu-mi place; dacă m-aș simți jignit în gândurile mele, voi face în așa fel încât nimeni să nu observe acest lucru

- Voi stabili un program precis. Poate nu-l voi respecta întru totul, dar îl voi pune în practică. Mă voi feri de două rele: de grabă și de indecizie.

- Voi crede cu tărie, chiar dacă cei din jurul meu ar arăta contrariul, că providența divină se îngrijește de mine, ca și cum nimeni altul n-ar mai exista pe lume.

- Nu-mi va fi frică. Nu-mi va fi frică îndeosebi să mă bucur de tot ceea ce este frumos și să cred în bunătate. Îmi este dat să fac binele timp de 12 ore; m-ar descuraja să mă gândesc că trebuie să continui aceasta în tot timpul vieții mele.

239. Când stau, atunci stau

Un om expert într-ale meditației a fost întrebat odată de ce este așa de recules în ciuda multiplelor sale ocupații. Și el răspunse: "Când stau, atunci stau. Când merg, atunci merg. Când șed, atunci șed. Când mănânc, atunci mănânc. Când vorbesc, atunci vorbesc...". Deodată a fost întrerupt și i se puse o altă întrebare: "Astfel procedăm și noi, dar ce faci tu în plus?" El răspunse din nou: "Când stau, atunci stau. Când merg, atunci merg. Când șed, atunci șed. Când mănânc, atunci mănânc. Când vorbesc, atunci vorbesc. Când mă rog, atunci mă rog...". Din nou a fost întrerupt: "Totuși asta facem și noi". Dar el le spuse: "Nu. Când vă rugați, voi sunteți deja din nou la afacerile voastre. Când ședeți, stați deja în picioare. Când sunteți în picioare, alergați deja. Când alergați, voi sunteți deja la țintă".

240. Prințul și umbra sa

Într-un basm se povestește despre un prinț căruia îi plăceau hainele frumoase și strălucitoare și inelele cu pietre prețioase. În fiecare dimineață, când soarele îi bătea în față, prințul se arăta poporului său și era fericit când toate de pe el sclipeau și străluceau, pentru că atunci poporul îl aclama și aplauda.

Într-o zi însă prințul se arătă poporului abia după-amiază târziu. Soarele strălucea în spatele său și tânărul prinț văzu pentru prima dată propria-i umbră. Atunci se înfurie nespus. Luă calul său și voia să plece. Nu putea domni ca prinț într-o țară, peste care cădea umbra sa. Voia să trăiască unde nu exista nici o umbră. De aceea plecă de aici cu calul său. El călărește și astăzi.

241. Sunt foarte bucuros

Un copil veni la o piatră mare, se opri lângă ea și-i spuse. "Ce faci aici?" "Stau întinsă pe pământ", îi răspunse piatra. "Și când vine noaptea, întrebă mai departe copilul, atunci ce faci?" "Atunci stau tot aici", răspunse piatra. "Și când plouă, ce faci?", întrebă copilul. "Atunci stau tot aici", răspunse piatra. "Când ninge și este frig, iar eu mă îmbrac cu paltonul gros, tu ce faci?" "Atunci stau tot aici", răspunse piatra. "Sărăcuța de tine!", spuse copilul și-o mângâie. "Nu sunt săracă, îi răspunse piatra. Sunt așa de bucuroasă că sunt piatră, precum tu ești bucuros că ești un copil. Sunt bucuroasă să stau liniștită, de altfel cum îți place și ție să țopăi. Nici eu nu îngheț când este frig. Nici mie nu-mi este frig noaptea. Sunt foarte bucuroasă, micuțule!"

242. Cămașa celui mulțumit

Un basm italian povestește că un rege avea un fiu care era întotdeauna nemulțumit și stătea pe balcon și se plictisea. El însuși nu știa ce-i lipsește. Înțelepții îl sfătuiră: "Maiestate, căutați un om foarte mulțumit și schimbați cămașa lui cu cea a fiului Maiestății voastre". Toți funcționarii au fost trimiși să caute un mulțumit. Dar în zadar! Când se afla la vânătoare, regele dădu atunci peste un viticultor bucuros care cânta. Acesta mărturisi cu simplitate: "Sunt mulțumit, dar nu vreau să-mi schimb cămașa nici cu cea a papei, nici cu cea a regelui". Regele îl rugă insistent: "Fiul meu este pe patul de moarte. Drept medicament, are nevoie de cămașa unui mulțumit. Îți voi da orice îmi vei cere". "Maiestate, răspunse viticultorul, nu vă pot ajuta însă cu nimic. Nu am nici o cămașă!"

243. Depinde de predispoziția noastră

O învățătoare lucra în grădina sa într-o după-amiază de sâmbătă. Întâmplător zări cum o elevă de-a ei de 12 ani trecea prin fața porții. Fiindcă copila arăta tristă, o chemă înăuntru. Fetița îi povesti despre o decepție îngrozitoare care putea compromite întreaga ei viață. Atunci învățătoarea o conduse pe fetiță în bucătărie, luă o ceașcă și turnă îi ea apă, apoi o întrebă: "Ceașca este plină sau goală?" "Și una și alta", răspunse fetița. "Ai dreptate, confirmă învățătoarea. Vezi tu, la fel și viața omului nu este plină și nici goală. Fiecare dintre noi are bucuriile și grijile sale și, dacă viața este tristă sau fericită, depinde numai de predispozițiile noastre".

244. ... pentru tine!

Într-una din catehezele ținute într-o parohie s-a vorbit despre rolul creștinilor în Biserică și societate. Un tânăr, neînțelegând mare lucru din cele spuse, veni la preot după cateheză și-l întrebă: "Părinte, aș vrea să-mi răspundeți la o singură întrebare: De ce v-ați făcut preot?" Preotul îi răspunse scurt: "M-am făcut preot pentru tine!".

245. În pelerinaj

Un turist bătu odată la poarta unei mănăstiri pentru a înnopta acolo. Fiind uimit de dotarea sărăcăcioasă a camerelor, turistul îi întrebă pe călugări: "Dumneavoastră unde aveți mobilierul?" Călugării îi răspund la fel printr-o întrebare: "Dar al dumneavoastră unde este?" "Al meu? Eu sunt aici doar ca turist!", răspunse turistul. "Și noi suntem tocmai la fel!", răspunseră călugării.

246. Lupul și câinele

Era odată un lup care merse la o gospodărie, privi printre leațurile gardului și, văzând un câine, îi spuse: "Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva". Câinele îi răspunse: "Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanțul". Lupul se sperie: "Cum, nu ești liber? Și eu care credeam că-ți merge bine!". "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu...". "Tu nu cunoști pădurea? Și iepuri nu ai voie să vânezi?" "Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat". "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul.

Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap și-i spuse: "Nu vreau să-ți fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuțul".

Atunci câinele se așeză pe pământ și lătră într-una. Din acel moment nu se mai simți fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure și era foarte fericit. În iarna următoare însă lupul muri de foame deoarece nu găsi nimic de mâncare.

247. Un cuvânt de rămas bun

După moartea lui Baden-Powell, fondatorul mișcării SCOUT, printre documentele sale s-a găsit și ultimul său mesaj adresat scoutiștilor. Acesta a fost următorul:

Dragi scoutiști!

În piesa de teatru "Peter Pan", pe care cred că o cunoașteți, șeful piraților tocmai își scrie testamentul din teama ca, venindu-i ceasul morții, să nu mai aibă timp pentru acest lucru. Mie mi se întâmplă ceva asemănător. Ce-i drept, încă nu mă aflu pe patul morții, dar această zi nu mai este departe. De aceea, vreau să vă mai adresez încă un cuvânt de rămas bun. Luați aminte, sunt ultimele cuvinte pe care le mai ascultați de la mine. Reflectați profund la ele!

Am dus o viață foarte fericită și doresc fiecăruia dintre voi o viață care să se deruleze la fel de minunat. Cred că Dumnezeu ne-a așezat în această lume ca să fim fericiți și să ne bucurăm de viață. Faptul de "a fi fericit" nu vine de la "a fi bogat" și nici de la "a avea succes" la locul de muncă, cu atât mai puțin de la "a fi indulgent" cu sine însuși. Voi veți face un pas spre fericire dacă veți avea grijă de sănătatea și soliditatea voastră, ca să fiți pregătiți pentru viață și să vă puteți bucura de viață ca niște adevărați bărbați.

Fiți mulțumiți cu ceea ce aveți și folosiți totul spre binele comun. Priviți la părțile luminoase și nu la cele întunecoase. Dar pe cel mai bun drum spre fericire merge acela care face fericit pe altul. Încercați să lăsați această lume puțin mai bună decât ați găsit-o. Și atunci când vă va veni rândul, veți muri cu conștiința împăcată că nu ați pierdut timpul, ci că ați făcut tot binele posibil - inclusiv prin felul vostru de a fi gata mereu - ca să trăiți și să muriți fericiți.

Îndepliniți întotdeauna promisiunea Scout, chiar și atunci când nu veți mai fi tineri. Dumnezeu să vă ajute în toate.

248. Esențialul

Imediat după moartea rabinului Mosche, unul din elevii săi a fost întrebat de către rabinul Mendel: "Care a fost cel mai important lucru pentru maestrul tău?" El se gândi, apoi răspunse: "Obiectul cu care se ocupa".

249. Cel mai mare pește

Un băiețel, fiu de pescar, se așeză la umbra unei sălcii și-și aruncă undița în râu.

"De-ar trage un pește mare!", spuse el.

Numaidecât prinse o știucă puternică și o trase din toate puterile. Dar marele pește se zbătu așa de puternic, că-l trase și pe băiețel în râu. Tatăl său, care era în apropiere și-și întindea plasa să se usuce, sări în apă și-l scoase din marea primejdie. Apoi îi spuse fiului său: "Vezi tu, nu este bine întotdeauna să se împlinească dorințele noastre".

250. Micul prinț și acarul

"Bună ziua", zise micul prinț. "Bună ziua", zise acarul. "Ce faci aici?", întrebă micul prinț. "Triez călătorii în teancuri de câte o mie, zise acarul. Și expediez trenurile care-i poartă când la dreapta, când la stânga".

Alături trecu un rapid cu ferestre luminate și bubuitul lui ca de tunet făcu să se cutremure cabina acarului. "Sunt tare grăbiți", zise micul prinț. Ce caută oare?" "Asta n-o știe nici omul de pe locomotivă, nu", zise acarul. Și un alt rapid cu ferestrele luminate trecu bubuind în sens opus. "Se și întorc?", întreabă micul prinț. "Sunt alții, zise acarul. Aceștia vin în locul celorlalți". "Nu le place acolo de unde vin?" "Niciodată nu ești mulțumit, oriunde te-ai afla", zise acarul.

Și iarăși bubui alături un al treilea rapid cu ferestre luminate. "Aceștia îi urmăresc pe călătorii dinaintea lor?", întrebă micul prinț. "Ei nu urmăresc nimic, zise acarul. Dorm înăuntru sau stau și cască".

251. În căutarea adevărului

Filozoful rus Soloviev a fost odată în vizită într-o mănăstire și a avut o convorbire prelungită până la miezul nopții cu unul dintre călugări. Voia să se întoarcă în camera sa. Ajunse deci pe culoar, spre care dădeau toate ușile la fel și toate erau încuiate. Nu a reușit să afle camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera călugărului cu care tocmai vorbise. Dar el nu voia să deranjeze pe nimeni. De aceea hotărî să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii care deodată deveni neprimitor, plimbându-se în lung și-n lat.

Noaptea a fost lungă și obositoare, dar în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineții îi permiseră filozofului să găsească cu ușurință ușa camerei sale, prin fața căreia trecuse așa de multe ori, fără s-o recunoască.

Atunci spuse el: "Celor care caută adevărul li se întâmplă deseori ceva asemănător. În timpul veghii de noapte trec deseori pe lângă el, fără a-l găsi, până când sosesc primele raze ale soarelui.

252. Ce este viața?

Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora prânzului se făcu mare liniște în pădure. Păsările își băgaseră capul sub aripi și toți se odihneau. Atunci pițigoiul își scoase capul și întrebă: "Ce este viața?"

Toți au fost surprinși de această întrebare grea. O roză tocmai își desfăcea floarea lăsând petalele una peste alta. Ea spuse: "Viața este o deschidere".

Nu mai puțin bine dispus era fluturele. El zbură de la o floare la alta, se așeză ici-colo și spuse: "Viața este numai bucurie și strălucire solară".

Jos, pe pământ, o furnică trăgea după sine un pai cu grâu de zece ori mai mare decât ea și spuse: "Viața nu e mai mult decât trudă și muncă".

Era cât pe ce să se iște o ceartă mare dacă nu ar fi venit o ploaie fină care spuse: "Viața este formată din lacrimi, da, doar lacrimi". Dar deasupra lor pluti în cercuri și plin de maiestate un vultur care spuse: "Viața este o năzuință spre cele de sus". Apoi veni noaptea.

După un timp, un om mergea acasă pe străzile goale. Venea de la o petrecere și-și spuse: "Viața este o continuă căutare a fericirii și o înlănțuire de decepții".

După lunga noapte veniră și zorii dimineții și spuseră: "Așa cum noi suntem începutul zilei care vine, la fel viața este începutul veșniciei".

253. Coarda de chitară

A fost odată o coardă de chitară care stătea lângă chitară și se gândea: "Dacă stau aici, sunt liberă pentru că nu sunt strunită. Asta-mi mai lipsește, să mă las strunită la acest instrument vechi și demodat și apoi să stau lângă alte corzi care sunt gălăgioase". Nu putea să se uite la instrumentul vechi și la corzile vecine. Dar coarda de chitară devenea din ce în ce mai nefericită în libertatea sa solitară. Era acolo jos și se gândea: "Așa nu mai poate merge mult!"

Acolo era și un chitarist căruia îi plăcea acest instrument vechi. Jurase să nu strunească nici o coardă care nu dorește acest lucru. De aceea a trebuit să aștepte deseori mult timp până când putea să cânte din nou. Acum observă cum coarda de chitară care stătea pe podea suferea că nu era luată în considerare. El se gândea: "Dacă ai ști ce stă ascuns în tine, ce muzică!" Atunci observă cum coarda îi făcu din ochi, plină de afecțiune și dorință.

Atunci o luă, o struni cu grijă din ce în ce mai mult. Ea începu să sune din ce în ce mai bine. Acum corespunde tonalității sale și sună în armonie cu celelalte corzi vecine. Cântarea putea începe. Și multe inimi triste au fost înveselite.

254. Lelebum

A fost odată un elefant mare și frumos. Se numea Lelebum. De la trompă până la coadă era albastru complet. Acest lucru îl făcea foarte nefericit. Voia să fie de culoare gri ca ceilalți elefanți. În tristețea sa cea mare se gândea el: "Oare dacă voi mânca doar verdeață, nu se va colora pielea mea în verde?" Lelebum începu să consume doar lucruri verzi: fasole verzi, salată verde, banane verzi, o pălărie verde, ciorapi verzi.... Lelebum deveni verde ca iarba și toți râdeau de el și-l asemănau cu o broască verde. Acum era nervos. Se duse la plimbare și, de mânie, începu să mănânce toate florile albe pe care le întâlnea în cale. Deja îl durea burta și el tot mai mânca. "Până la urma urmei, tot trebuie să devin gri", se gândea el. Dar totul mergea pe dos. Deveni din ce în ce mai alb. Când mergea pe zăpadă oamenii nu-l mai deosebeau. Și dacă era desenat într-un caiet, nici un copil nu-l mai observă pentru că era alb. De aceea, Lelebum era foarte trist. De ce trebuie să i se întâmple așa ceva tocmai lui? Cum să-l recunoască din nou oamenii?

Se așeză pe pământ și plânse amarnic. Cum plângea, lacrimile cădeau pe pământ și se formă o baltă, apoi un lac de lacrimi. Atunci Lelebum se gândi: "Poate că-mi vor trece grijile dacă mă voi scălda un pic", și sări în apă.

Când ieși afară împrospătat văzu - dar nu-i venea să creadă - că de la trompă până la coadă era așa de albastru și așa de frumos ca înainte. Plin de bucurie și fericire, Lelebum dansă și stropi cu apă ca o fântână arteziană.

255. Bogatul și cizmarul

A fost odată un cizmar sărac care era mereu bine dispus. Era așa de fericit, că de dimineață până seara cânta de bucurie. Mereu se adunau mulți copii la fereastra casei sale și-l ascultau cu atenție. Lângă el locuia un bogat. Acesta nu dormea toată noaptea și număra galbenii săi. Abia dimineața se ducea la culcare. Nu putea însă să doarmă pentru că-l auzea pe cizmar cântând.

Într-o zi îi veni o idee cum să-l facă pe cizmar să nu mai cânte. Îl invită la el și, spre marea sa surprindere, îi dărui săracului o pungă cu galbeni. Când cizmarul ajunse acasă, deschise punga. Niciodată nu văzuse atâția galbeni. Începu să-i numere cu grijă, iar copiii priveau cu atenție. Erau așa de mulți că cizmarului îi era frică acum să-i piardă din vedere. De aceea, noaptea îi lua cu sine în pat. Dar și acolo se gândea la ei și nu putea să adoarmă. Atunci duse punga cu galbeni în pod, dar nu era sigur de acest loc. Dis-de-dimineață se sculă și luă galbenii și-i duse în cotețul cu găini. Dar nici cu acest loc nu era prea mulțumit și, după un anumit timp, săpă o groapă și îngropă punga cu galbeni în pământ. De muncit nu mai muncea și de cântat nu mai cânta. Ceea ce era mai rău, copiii nu mai veneau să-l viziteze. Cizmarul era așa de nefericit!

Într-una din zile, cizmarul luă punga cu galbeni și-i duse înapoi bogatului. "Ia, te rog, galbenii înapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au îmbolnăvit și nici prietenii mei nu mai vor să știe nimic despre mine. Vreau să fiu din nou un cizmar sărac, cum am fost odinioară".

Și fericirea intră din nou în casa cizmarului.

256. Pentru a folosi bine timpul

Într-o dimineață, un profesor, ieșind din biserică, întâlni la ușă pe unul din colegii săi. Acesta îi spuse următoarele cuvinte: "Acum văd că ai timp de pierdut". Dar profesorul, foarte bucuros, îi răspunse: "Dacă vrei să-ți folosești bine restul zilei, pierde o jumătate de oră făcând o vizită la biserică".

257. A privi spre cer

Când a creat lumea, Dumnezeu a întrebat animalele ce dorințe au. Le-a ascultat cu atenție pe toate și le-a împlinit rugămințile.

Când au aflat de aceasta, oamenii au rămas indignați pentru că ei nu au fost întrebați. "Nu putem fi mulțumiți cu această lume a ta", spuseră ei. "Nici nu trebuie să fiți mulțumiți, le răspunse Dumnezeu. Patria voastră nu este pe acest pământ, ci în cer unde vă așteaptă numai surprizele veșniciei".

De aceea au animalele ochii îndreptați spre pământ, iar omul merge vertical și privește spre cer.

258. Povestea copacului și a păsării

S-a întâmplat odată că a crescut o plantă care se bucura așa de mult de lumină și aer, încât se dezvoltă și crescu din ce în ce mai mare. Imediat deveni un copăcel cu crengi fragede și frunze verzi.

Într-o zi, copăcelul își lăsă crengile și frunzele în jos. O pasăre, care cânta cu mare plăcere în coroana acestui copăcel, observă acest lucru. Veni la el și-l întrebă dacă s-a întâmplat ceva.

"O, se plânse el, nu mai vreau să cresc mai departe. Când văd în jurul meu atâția copaci frumoși, mari și puternici, cum își înfig crengile lor puternice în albastrul cerului, atunci mă gândesc: "Tu nu vei reuși niciodată!"

Pasărea se legănă un pic pe crenguța atârnată în jos și reflecta. Apoi spuse: "Trebuie să fii răbdător. Zilnic primești atâta soare, ploaie și vânt, cât ai nevoie. Acceptă-le și fii mulțumit! Toate celelalte vor veni de la sine".

259. Mic și neînsemnat

Într-o grădină creșteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenași, floarea soarelui. Toți care treceau pe acolo se opreau și se minunau. Atunci florile au început să se prefacă și să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Și fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumusețea sa, pintenașul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său și floarea soarelui cu mărimea ei.

În spatele gardului creșteau bănuței. Erau așa de mici și neînsemnați, că nimeni nu le dădea atenție. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toți trecătorii treceau cu vederea peste ele.

Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Și se gândea: "Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoși".

Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuțiți, nu-l lăsă: "Ce-ți trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!" "Nici eu nu vreau să fiu rupt!", spuse pintenașul și-și oțeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime și copilul nu reuși s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum așa de puternic și amețitor, încât băiatul, sufocat, fugi de acolo. Atunci observă la gard niște bănuței. Când îi întrebă: "Permiteți să vă iau?", floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese și le duse la patul mămicii. Și ea privi la ele și se vindecă.

260. Depinde de ochelari

"Arăți așa de nemulțumit", spuse o găleată unei alte găleți în timp ce mergeau spre fântână.

"A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de inutil este faptul de a fi umplut mereu din nou, dacă și-așa întotdeauna ne întoarcem înapoi goale".

"Asta-i bună! spuse prima. Niciodată nu m-am gândit la așa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul că, oricum am veni, goale sau pline, totuși mereu vom pleca umplute".

261. A se lăsa transformat

Un fluviu voia să străbată deșertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica și se plânse: "Deșertul mă va usca și arșița soarelui mă va distruge". Atunci auzi o voce care-i spuse: "Încredințează-te deșertului". Dar fluviul răspunse: "Oare mai sunt eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?" Dar vocea îi răspunse: "În nici un caz nu vei putea rămâne ceea ce ești".

Fluviul se încredință deșertului. Norii l-au supt și l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deșertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos și mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură și spuse: "Acum sunt cu adevărat eu însumi".

262. Florile orbului

Un orb locuia într-o căsuță înconjurată de o grădină mare. Orice minut din timpul său liber îl petrecea în grădina sa și o îngrijea cu multă dăruire, cu toate că nu vedea. Indiferent că era primăvară, vară sau toamnă, grădina sa era o insulă de flori. "Spuneți-mi, vă rog, îl întrebă un trecător care admiră minunăția florilor, de ce faceți această muncă? Pentru că și-așa nu puteți vedea nimic din aceste frumuseți!" "O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe". "Atunci de ce vă îngrijiți de grădină?"

Orbul zâmbi: "Pot să vă numesc cel puțin patru motive pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând, pot mirosi parfumul lor. Al patrulea motiv sunteți dumneavoastră". "Eu? Dar nici nu mă cunoașteți!". "Nu, dar am știut că odată și odată veți trece pe lângă grădina mea. Știam că vă veți bucura de florile mele minunate și că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre toate acestea".

263. Ce e important?

Un înțelept hindus obișnuia să spună următoarea poveste: Un filozof a fost transportat odată peste un fluviu. Filozoful îl întrebă pe barcagiu: "Ce știi despre stelele și luna care strălucesc deasupra noastră, despre influența lor asupra mării, asupra fluviilor și asupra destinului nostru?" Barcagiul răspunse: "Habar n-am. Stelele strălucesc după voința lui Dumnezeu și fac ceea ce le-a dat el să facă. Ce anume, nu știu. Totuși sunt frumoase, iar eu nu pot să le creez nici să le distrug. Sunt pur și simplu uimit de minunățiile lui Dumnezeu care le-a creat și le-a pus acolo unde sunt". Filozoful spuse oftând adânc: "Atunci ai risipit un sfert din viața ta".

Ceva mai târziu, filozoful îl întrebă din nou: "Cunoști istoria regilor și reginelor care au domnit și încă mai domnesc?" Barcagiul răspunse: "N-am nevoie să știu. Regii și reginele vin și se duc. Dumnezeu însă rămâne și este îndurător cu mine. Deci, de ce să mă preocup pe succesiunea regilor și a reginelor care vin să se certe și apoi mor?" Filozoful spuse: "Atunci ai risipit jumătate din viața ta".

Iarăși după câteva clipe, filozoful nu s-a putut abține să nu-i pună încă o întrebare: "Cunoști ființa lui Dumnezeu, cine și unde este el, și cum se ajunge la cunoașterea lui?" Barcagiul răspunse: "Nu, domnule, nu știu. Știu doar că Dumnezeu este cel care face tot ceea ce se întâmplă cu mine și cu tine, că este îndurător și iubitor și că urăște și pedepsește răul. Mai multe n-am nevoie să știu despre el; dorm mai bine dacă-i încredințez lui toate grijile mele". Filozoful intră în panică și spuse: "Atunci, nebunule, ai risipit trei sferturi din viața ta".

Imediat după aceasta se ivi o mare furtună pe fluviu și barca începu să se clatine. Filozoful era legănat încoace și încolo și era cuprins de frica de moarte.

Acum era rândul barcagiului să-l întrebe: "Domnule, de ce te temi? Nu știi să înoți?" Filozoful răspunse: "Nu, domnule, nu știu". Pe barcagiu îl plesni râsul și spuse: "Atunci, domnule, ai risipit întreaga ta viață".

264. Fericire sau nenorocire

Un țăran avea un teren greu de prelucrat. Avea doar un fiu care-l ajuta și un cal cu care ara. Într-o zi îi fugi calul de acasă. Vecinii veniră la țăran și-i plânseră de milă pentru această nenorocire. Dar țăranul rămase liniștit și le spuse: "De unde știți că este nenorocire?"

Câteva săptămâni după aceea, calul se întoarse înapoi și aduse cu sine zece cai sălbatici. Vecinii veniră să-l felicite pe țăran pentru norocul său. Dar țăranul rămase liniștit și le spuse: "De unde știți voi că este un noroc?"

O săptămână mai târziu, feciorul călări pe unul din acești cai sălbatici și-și fractură piciorul. Acum țăranul nu mai avea nici un fecior care să-l ajute. Vecinii veniră din nou ca să-l compătimească pentru această nenorocire. Dar țăranul rămase liniștit și le spuse: "De unde știți că este o nenorocire?"

În săptămânile următoare izbucni un război și soldații veniră prin vale pentru a-i lua pe tineri la oaste. Doar feciorul țăranului n-a fost luat pentru că avea piciorul rupt.

265. Răspunsul bătrânului înțelept

Un om de știință întâlni un bătrân indian care lucra repede ca un tânăr și arăta foarte vesel și liniștit. Cercetătorul îl întrebă: "Cum se face că mereu ești bine dispus, că nu ești trist așa cum sunt mulți oameni de vârsta ta? Ce ține trupul și sufletul tău așa de sănătos?" Bătrânul îi răspunse: "Ceea ce mă face bucuros și plin de putere este ceea ce gândesc. Iată, mă gândesc la faptul că există flămânzi, iar eu n-a trebuit să flămânzesc niciodată cu adevărat! Că există bolnavi, și eu nu am fost niciodată bolnav cu adevărat! Că există oameni persecutați, și eu am fost mereu om liber! Asta mă face așa de bucuros!" Omul de știință îi spuse: "O fi adevărat ce spui, dar nu te-ai gândit și la faptul că există oameni mai puternici, mai bogați, mai fericiți și mai inteligenți decât tine?"

Înțeleptul răspunse: "Ia uitați-vă, domnule, dacă mă gândesc la acești oameni mai puternici, mai fericiți și mai inteligenți decât mine, atunci am înaintea mea ceva din ceea ce pot deveni! Iar acest lucru nu este decât un motiv de a fi recunoscător și bucuros. Nu ești de aceeași părere?" Omul de știință dădu din cap. Când voia să-și ia rămas bun, îi spuse bătrânului indian: "Bătrâne, își mulțumesc! În tine stau ascunse înțelepciunea și bunătatea".

266. Drumul și timpul

Într-o frumoasă dimineață de sărbătoare, pe când timpul era în drum spre oameni pentru a se dărui lor, afară pe stradă întâlni o piatră kilometrică. Se aplecă asupra ei și-i vorbi prietenește: "Ce faci, draga mea, aici toată ziua?" "Am doar o singură misiune, răspunse piatră kilometrică. Anume, să-i ajut pe oameni să găsească muntele sensului". "Această preocupație te satisface?", întrebă mai departe timpul. Și piatra răspunse: "A! Știi tu, această sarcină este pentru mine cea mai frumoasă din lume, pentru că pot sluji: să slujesc pe oameni indicându-le drumul care să-i conducă la țel; să slujesc timpul făcând să trăiești cu oamenii în liniște. Slujindu-te pe tine și pe oameni, slujesc lui Dumnezeu. Viața mea se numește slujire, și slujire înseamnă fericire".

267. Cele trei broaște

Au fost odată trei broaște care au căzut într-un butoi cu smântână. Când n-au mai putut să iasă afară, una, care era optimistă, spuse: "Eh! Imediat vom ieși afară. Să așteptăm să vină cineva ca să ne scoată". Și înotă până când smântâna se lipi de căile respiratorii și astfel se duse la fund.

Broasca a doua, care era pesimistă, spuse: "Nu se poate face nimic". Și imediat se scufundă.

Cea de-a treia broască era realistă. Ea spuse: "Să batem din picioare, nimeni nu știe ce se va întâmpla, să batem!" Bătând așa din picioare ore-n șir, la un moment dat broasca simți ceva solid sub picioarele ei: smântâna se transformă în unt. Acum se cățără pe mormanul de unt și sări afară din butoi.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire