pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Să educăm prin pilde și povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

achizitionare: 27.06.2003; sursa: Editura Presa Bună

CrăciunCuprinscapitolul anterior

Capitolul 1. Advent

1. Speranța

În urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. În fața ușii casei sale se înălțau două vârfuri muntoase: Taihung și Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor. Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munții din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei și dădu din cap: "Cât de nebuni sunteți! strigă el. Este absolut imposibil să mutați din loc acești munți uriași".

Bătrânul zâmbi și-i zise cu înțelepciune: "Dacă eu mor, vor continua feciorii mei. Când vor muri ei, vor lucra mai departe nepoții mei. Este adevărat că munții sunt înalți, dar la fel de adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot crește. Cu fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de țelul nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munții împiedică soarele să vină la noi".

Și, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape. Acest lucru îl impresionă pe Dumnezeu așa de mult încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc acești doi munți.

2. Bastonul meu

Bastonul meu atârnă de cuier, lângă ușă. Multe bastoane atârnă aici, căci rareori mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi aduc un băț pe care l-am tăiat de undeva pe drum. Atunci când iau unul din nou în mână îmi amintesc de anumite lucruri legate de el sau de împrejurarea pe care am trăit-o.

Bastonul despre care însă vreau să vorbesc a intrat în posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasă. Odată, într-o seară furtunoasă de iarnă, cineva sună la ușă. La această oră am obiceiul să las lumina aprinsă în fața casei, pentru ca noaptea să nu mi se pară prea aproape de fereastră. Am mers să văd cine era acest musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanța din mână, viscolul suflă zăpada înăuntru. Era o vreme urâtă de tot. Afară, pe trepte, stătea un bătrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, bătea la ușă și cerea câte ceva de pomană. Niciodată nu spunea un cuvânt de salut sau de mulțumire; privea la mine cu ochi de bețiv, iar eu îi dădeam ce-mi venea în minte: un colț de salam sau câțiva bănuți din buzunar. Pe umăr purta un baston și de acesta atârna o traistă. Dar ceea ce mă deranja acum era faptul că avea capul descoperit și avea zăpadă pe creștetul capului. Atunci am luat boneta mea de lână din cuier și i-am dat-o. Bătrânul se clătină un pic când i-am tras-o peste urechi și apoi plecă fără să spună nici un cuvânt. Acesta a fost momentul când ar fi trebuit să mă gândesc la cămăruța mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masă și un scaun. Era cald și plăcut în acea odaie. Mai era supă în bucătărie, o bucățică de pâine și o jumătate de sticlă de bere la fereastră. În același timp m-am gândit la casa mea curată și că acest individ ud, mizerabil și mirosind a alcool, ar murdări totul. Atunci am închis ușa și am lăsat afară toată neplăcerea, viscolul, frigul și toate la un loc.

Două zile mai târziu veni groparul și-mi arătă un baston - o lucrare măreață - sculptat în lemn de nuc. Mânerul forma un cap bărbos și din noduri ieșeau adevărate fețe, toate cu gurile deschise, ca și cum ar fi strigat din lemn. "Vreți să cumpărați acest obiect? întrebă omul. Trebuie să-l îngrop pe acest bătrân, pe acest Josef, și nu are nici un ban pentru înmormântare". Am luat bastonul la un preț rezonabil. "Să-i faci și o cruce pe mormânt. Când a murit?", l-am întrebat eu. "De fapt nu a murit, spuse groparul, ci s-a congelat". Atunci mi-am amintit de cele petrecute cu câteva ceasuri mai devreme. Trebuie să mai adaug ceva, numai pentru mine, care nu trebuie să deranjeze pe nimeni: răul pe care-l facem Dumnezeu ni-l va ierta, dar rămâne neiertat binele pe care nu l-am făcut.

3. Deșertul plânge

Într-o veche istorioară din Africa se povestește cum un misionar observă de departe acțiunile și comportamentul unui beduin. Acesta se întindea deseori pe nisip și, cu urechea lipită de pământ, era parcă într-o poziție de ascultare atentă. Mirat, misionarul se apropie de el și-l întrebă: "Ce faci aici?" Beduinul se ridică liniștit și-i spuse: "Ascult, prietene! Ascult cum plânge deșertul. Ar vrea să fie o grădină".

4. El poate veni azi

Un turist vizită o mică insulă din Italia. Pe această insulă trăia un om, un grădinar, care avea și meseria de ghid pentru vizitatori. Deodată turistul intră în vorbă cu el și-l întrebă: "De cât timp sunteți aici?" "De 24 de ani", răspunse grădinarul. "Și câți regi au fost aici în această perioadă?", îl întrebă din nou. "Patru", îi răspunse grădinarul. "Și când a fost ultima dată?" "În urmă cu 12 ani. Aproape totdeauna sunt singur și rareori se întâmplă să vină cineva aici în vizită." "Cu toate acestea aveți o grădină așa de îngrijită, încât Măria sa regele ar putea veni chiar mâine", îi spuse turistul. Grădinarul zâmbi și răspunse: "Astăzi, domnule, astăzi!"

5. Christophorus

Într-o legendă se povestește cum un om voia să slujească celui mai puternic stăpân din lume. Porni în căutarea lui și întâlni numaidecât un rege puternic. Cu mare bucurie se puse în slujba lui. Dar în timpul unei călătorii se întâlniră cu un lăutar care cânta foarte frumos. La pronunțarea cuvântului "diavol", omul observă că regele începu să tremure de frică. Și Phorus, cum se numea acest om, porni la drum în căutarea acestuia, a răului. Intră în serviciul unui șef de tâlhari care cutreierau țara jefuind și ucigând. Îl urmă până când și acesta ocoli o cruce la o intersecție de drumuri. Acum Phorus și-a dat seama că trebuie să existe un rege și mai puternic. Imediat porni în căutarea lui. Întâlnind un pustnic, acesta îl sfătui pe Phorus să-i transporte pe oameni peste râu. Astfel îl va sluji pe cel mai mare stăpân.

Într-o noapte, pe când dormea pe malul râului, auzi o voce de copil care-l chemă: "Phorus, du-mă, te rog, în partea cealaltă a râului!" Se sculă, dar în fața cortului său nu văzu pe nimeni. Abia la al treilea strigăt zări un copil. Îl așeză pe umeri și intră în apă. Povara deveni din ce în ce mai grea, iar apa din ce în ce mai adâncă. Îi era teamă că se îneacă și credea că întreaga lume se află pe umerii săi. "Mai mult decât lumea, îi spuse copilul, duci pe umeri tăi pe Domnul, creatorul acestei lumi. Sunt Isus Cristos, căruia îi slujești acum".

Și copilul îl împinse sub apă și-l boteză. Astfel primi Phorus numele de Christophorus, adică purtătorul lui Cristos.

6. A fi lumină

Într-un colț al lumii persista odată o întunecime densă și încăpățânată, cum nu se mai auzise vreodată. Deodată apăru o luminiță care stătea pur și simplu și lumina. Un trecător spuse: "Tu, luminițo, ai face mai bine dacă ai sta în altă parte și nu în acest colț ascuns". "De ce? îl întrebă luminița. Eu luminez pentru că sunt lumină, și pentru că luminez, mă numesc lumină. Nu luminez pentru a mă face vizibilă, ci luminez pentru că îmi face plăcere și bucurie să fiu lumină". Dar cruda întunecime, scrâșnind din dinți, atacă cu furie mica luminiță. Și cu toate acestea, marea întunecime era neputincioasă în fața acestei mici lumini.

7. A proteja lumina

Selma Lagerloeff povestește în legenda ei "Flacăra luminii" despre un cavaler teuton care în urma unei cruciade victorioase în Țara Sfântă jurase că va duce în orașul său, Florența, o lumânare nestinsă pe care o va aprinde de la flacăra lumânării de la mormântul sfânt al lui Cristos. Acest plan făcu din el un alt om. Îl transformă dintr-un soldat cuceritor într-unul pacifist. Chiar și pe drum, când era atacat de tâlhari, nu se apără. Promise să le dea de bunăvoie tot ceea ce doreau, numai dacă nu vor stinge lumânarea sa. Îi luară îmbrăcămintea de zale, armele și toți banii, și-i dădură în schimb un biet catâr cu care să meargă mai departe. După câteva peripeții periculoase sosi în cele din urmă în orașul Florența, protejând lumânarea de vântul neastâmpărat. Când îl văzură copiii de pe străzile Florenței, îl considerară nebun și căutau să-i stingă lumânarea. Doar numai printr-o minune lumânarea nu i se stinse, așa încât putu să aprindă lumânările de pe altarul catedralei. Când a fost întrebat de cineva, care ca și el ducea o lumânare aprinsă, ce trebuie să facă pentru ca să nu se stingă, el îi răspunse: "Această luminiță cere să încetezi a te mai gândi la altceva. Nu ai voie să te simți nici o clipă în siguranță. Chiar dacă ai protejat lumina în multe situații periculoase, trebuie să fii pregătit întotdeauna, pentru că în clipa în care nu te aștepți totul poate fi fatal".

8. Putința de a aștepta

Într-o istorioară din China se povestește că un om pregătise bine țarina sa, o arase și o însămânțase. După câteva săptămâni omul se miră de ce semințele nu încolțesc. În grădina vecinului său totul era verde, la el însă nu. De la o zi la alta nerăbdarea sa creștea. De griji nici nu mai putea dormi. În cele din urmă îi veni o idee ciudată. Alergă la lotul său de pământ și începu să tragă încet-încet plantele în sus. Aceasta era desigur o muncă migăloasă, dar în sfârșit termină. Spre casă se întâlni cu vecinul său și-i povesti cum a ajutat el plantele să crească mai repede. Vestea aceasta a stârnit curiozitatea sătenilor. Au alergat cu toții la țarină și au constatat că toate plantele erau veștejite. Mult timp după aceea s-a râs în acel sat despre acest om care nu a putut să aștepte.

9. Fiți treji!

Într-o veche legendă se povestește despre trei ucenici ai diavolilor care au venit într-o zi pe pământ pentru a se forma. Discutau cu Satana, superiorul diavolilor, despre planurile lor, despre ispitirea și pervertirea oamenilor.

Primul ucenic spuse: "Îi voi învăța pe oameni că nu există Dumnezeu". Satana îi replică: "Cu această învățătură nu-i vei câștiga pe mulți de partea noastră, deoarece cei mai mulți oameni intuiesc că există Dumnezeu. În inima lor există ceva care-i face să creadă în Dumnezeu. Această înclinație n-ai putea s-o îndepărtezi prea ușor din inima lor".

Cel de-al doilea ucenic spuse: "Le voi spune oamenilor că nu există iad și că pentru păcatele lor nu trebuie să se teamă de pedeapsă". Satana îi replică: "În acest mod cu greu vei putea să ispitești pe cineva. Oamenii deștepți de mult știu că există iadul și că orice faptă rea atrage după sine o pedeapsă corespunzătoare".

În sfârșit, cel de-al treilea ucenic spuse: "Eu îi voi convinge pe oameni să amâne orice activitate și să creadă că nu există vreun lucru care trebuie făcut imediat". "Mergi la treabă, îi spuse Satana, vei avea succes. Vei înșela mii de oameni și-i vei câștiga de partea noastră".

10. Trunchiul de ulm

Într-o zi, unui om îi veni în minte o experiență deosebită:

"Tăiam lemne. Deodată am apucat o lodbă de ulm. De un an de zile, de când a fost retezat, trunchiul a fost manevrat ici-colo de către un tractor, a fost tăiat în bucăți, aruncat în vagoane, a circulat pe role și a fost aruncat pe pământ, dar lodba de ulm nu se resemnase. Din el ieșise un vlăstar verde. Am ridicat trunchiul, dar nu am îndrăznit să pun securea la rădăcina vlăstarului. Cum aș fi putut să-l distrug? Ce mult voia să trăiască!"

11. Bătrâna și vizita lui Dumnezeu

Era odată o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita "astăzi". Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură și șterse praful prin casă, găti bucate delicioase și pregăti masa. Apoi se așeză să-l aștepte pe Dumnezeu.

Deodată cineva bătu la ușă. Numaidecât bătrâna sări să-i deschidă ușa, dar când văzu că afară era doar un biet cerșetor spuse: "Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aștept pe Domnul, nu te pot primi la mine!" Și-l lăsă pe cerșetor să plece cu mâna goală. După câtva timp bătu din nou cineva la ușă. Acum bătrâna deschise ușa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară? Pe nimeni altul decât un bătrân zdrențăros. "Astăzi îl aștept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine", spuse ea și-i închise ușa în nas. După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerșetor slab și zgribulit care o rugă insistent să-i dea un colț de pâine și un loc de dormit sub acoperișul casei ei. "Hai, lasă-mă în pace! Îl aștept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!" Și bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aștepte.

Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară și Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată. "Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?" În cele din urmă bătrâna se duse la culcare și imediat adormi. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis și-i spuse: "De trei ori am bătut astăzi la ușa casei tale și de trei ori m-ai refuzat".

12. Povestea pruncului din lemn

Când s-a terminat ora de cateheză, trei copii au rămas în sală și și-au pus o întrebare: "Suntem foarte aproape de Crăciun. Ce am putea face împreună?" S-au gândit și au luat o hotărâre: "Vom aranja ieslea de la parohie".

S-au dus acolo și au cerut niște statuete ce erau păstrate cu grijă în turnul bisericii.

Când au deschis cutiile, au avut o mare surpriză: Toate statuile erau mulate în lut și frumos pictate. Toate în afară de una: imaginea pruncului era din lemn cioplit greoi. "Nu putem pune asta în iesle. Trebuie să căutăm un prunc mai drăguț!", au spus ei.

Atunci clopotarul le-a zis:" Aveți răbdare! Vă voi povesti ceva frumos despre pruncul din lemn.

Figurina aceasta o păstrăm cu venerație și o punem în fiecare an lângă altar în ziua de Crăciun. Facem asta datorită unui fapt ce s-a întâmplat la noi cu mulți ani în urmă. A fost în copilăria mea. Atunci eram ministrant la parohie. În satul nostru locuia un om, pe nume Vasile. Era un bărbat vesel și prietenos, dar făcea lucruri ciudate. Mulți spuneau că îi lipsea o doagă. Alții îl considerau cu totul prost. Și aproape toți făceau haz de purtarea lui.

Erau și oameni care profitau de el. După multe ore de muncă grea îi dădeau doar câțiva bănuți. La bâlciuri și serbări, mulți îl invitau să bea. Știau că îi plăcea vinul și că i se urca ușor la cap. Atunci Vasile vorbea caraghios și făcea multe prostii. Și sătenii râdeau pe seama lui.

Odată, cu două zile înainte de Crăciun, mulți copii s-au dus al parohie pentru a pregăti ieslea, așa cum ați făcut și voi. Cu ei a mers și Vasile. Din neatenția unui copil a căzut statueta pruncului. S-a distrus rău de tot și era greu de reparat.

Atunci parohul i-a cerut unui credincios, care avea singura mașină din sat, să se ducă repede în oraș pentru a cumpăra o altă statuetă. Dar Vasile, care a văzut ce se întâmplase, a plecat tăcut la el acasă. Și după patru ore s-a întors la parohie cu acest prunc din lemn pe care îl vedeți astăzi. Parohul nu aștepta vizita lui Vasile. I-a mulțumit pentru treabă, dar a adăugat că nu trebuia să se îngrijoreze, deoarece vor aduce din oraș altă statuetă mai frumoasă decât cea distrusă. Vasile a înțeles că pruncul din lemn nu prea îi plăcuse parohului. Și a plecat cu capul plecat.

Statueta nouă a ajuns la timp. Lângă altar, ieslea era minunată. După liturghie, copiii s-au apropiat să se închine pruncului. Cu toții au cântat colinde și apoi s-au dus la casele lor să continue serbarea de Crăciun. Dar Vasile n-a fost văzut în aceea noapte. Și nici în ziua următoare. Vecinii, foarte surprinși, au mers la el și au bătut la ușă. Neprimind nici un răspuns, au intrat în casa lui împreună cu parohul. Atunci l-au văzut pe Vasile așezat pe un scaun, ca adormit, îmbrățișând pruncul din lemn. L-au scuturat, dar Vasile nu s-a trezit.

În anul acela, zilele de Crăciun au fost triste pentru toți. La predica de înmormântare, parohul a explicat ceea ce se întâmplase cu pruncul din lemn. Și a adăugat că, pentru Isus, persoanele mai sărace și simple sunt cele mai iubite. Vasile, cel luat în râs și desconsiderat de toți, cel care nu a fost băgat în seamă nici în ajunul Crăciunului, a fost cel preferat de Isus, care l-a dus la el în Noaptea sfântă.

Și ca amintire a acestei învățături, parohul și credincioșii au promis că în fiecare an vor expune în biserică pruncul din lemn al lui Vasile, în timpul Crăciunului".

13. A privi dincolo de orizont

Un misionar protestant lucra de mult timp deja cu negrii din Papua. La traducerea Bibliei în limba băștinașilor nu găsea expresia potrivită pentru cuvântul "speranță". Căută mult timp acest concept, până când într-o zi chiar propriul său fiu trebuia să fie înmormântat. Un papuaș, care văzu cum tatăl îl înmormânta pe fiul său, spuse misionarului: "Observ că nici măcar nu plângi". "De ce să plâng? răspunse misionarul. Ne vom revedea în curând. Fiul meu se află la Dumnezeu". Și tânărul îi mai spuse: "Da, am auzit că voi, creștinii, priviți dincolo de orizont".

"A privi dincolo de orizont", da, acum misionarul știa cum trebuia tradus cuvântul "speranță".

14. Chipul creștinului în Advent

"Așteptați aici, vă rog!", i-am spus orbului, lăsându-l singur la un colț al gării orașului, ferit de circulație. Voiam să-l scutesc de a merge la ghișeul de bilete sau de informații, la panoul cu mersul trenurilor și la poștă. Întorcându-mă, l-am văzut de departe stând în picioare. În timp ce unii îl întărâtau, un copil se uita holbat la el, un cărucior de bagaje trecea pe lângă el, făcând o curbă periculoasă, și un vânzător de ziare, după ce îi prezentase oferta, plecă rușinat de la el. Orbul stătea nespus de liniștit. A trebuit să rămân și eu câteva clipe pe loc. A trebuit să-i privesc fața. Mi se părea că pașii din jurul său, vocile necunoscute și gălăgia forfotei din gară n-aveau pentru el nici o însemnătate. El aștepta, iar aceasta era o așteptare răbdătoare, încrezătoare și reculeasă. Pe fața lui nu se putea citi nici cea mai mică îndoială că eu n-aș mai reveni. Se putea vedea o rază minunată de bucurie anticipată. Credea că va fi luat din nou de mână. Cu greu am scăpat de imaginea impresionantă a acestui chip în așteptare, cu ochii acoperiți de pleoape. În acel moment am descoperit că așa trebuie să arate chipul creștinului în Advent.

15. Să fi fost oare pruncul Isus?

A fost odată o femeie foarte bună care, de Crăciun, obișnuia să împartă cu multă plăcere copiilor săraci diferite dulciuri. Cu mult timp înainte de sărbătoarea Crăciunului începuse să facă prăjituri la cuptor, pentru a le împărți apoi în fața ieslei din biserică. Când termină de gătit, un miros îmbietor umplu casa și se răspândi până în stradă. Prăjiturile stăteau frumos aranjate pe masă. Când le privea, femeia se umplea de bucurie și mândrie.

Deodată însă se auziră niște lovituri în ușă. În fața ușii stătea un copil străin și privea parcă vrând să ceară ceva. "Vreți să-mi dați o prăjitură?", o rugă el pe femeie. Femeia se scuză, pentru că nu voia să înceapă așa devreme să consume prăjiturile. "Ce-ți pasă ție, copile! spuse ea. Crăciunul este abia de azi într-o săptămână!" "Crăciunul este astăzi!", răspunse copilul. Totuși, femeia nu se gândea la nimic altceva decât la faptul că acest copil dorea cu orice preț să pună mâna pe una din prăjituri. De aceea îl alungă din fața ușii.

În noaptea Crăciunului, femeia împachetă prăjiturile. Când sosi la biserică, observă că parohul și clopotarul stăteau triști în fața ieslei. Era goală. Atunci femeia își aminti de copilul străin și se gândi: "Să fi fost el oare pruncul Isus!?"

16. Cea mai frumoasă propoziție din Biblie

Un profesor de religie a făcut o experiență interesantă cu elevii săi de liceu. I-a rugat pe elevi să ia în mână Noul Testament și să caute în capitolul al III-lea din Evanghelia după sfântul Ioan cuvântul sau propoziția cea mai frumoasă din punctul fiecăruia de vedere.

Cel mai curios lucru a fost faptul că din cei 22 de elevi, 15 au găsit același verset, versetul 16. "Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut pentru ca toți cei care cred în el să nu moară, ci să aibă viață veșnică". Și au vorbit îndelung la acea oră despre această frumoasă propoziție și au descoperit că uneori un cuvânt important poate fi comparat cu un muguraș care devine floare.

17. Acum poate veni Dumnezeu

Un om află că Dumnezeu voia să vină la el în vizită: "La mine, în casa mea?", strigă el. Se duse în camere, urcă în pod și coborî scările casei în pivniță. Privi casa cu alți ochi. "Imposibil, strigă el. În acest grajd nu se poate primi nici o vizită. Totul e mizerabil. Totul e plin de gunoaie. Nu e nici un loc de odihnă. Nici nu este aer pentru respirație!"

Deschise ferestrele și ușile. "Fraților! Prieteni buni! strigă el. Ajutați-mă, vă rog, la curățenie! Măcar unul! Dar repede!" Începu să măture casa. Prin norii denși de praf observă cum unul îi veni într-ajutor. Au cărat gunoiul în fața casei și i-au dat foc. Au spălat podeaua și scările. Au avut nevoie de multe găleți cu apă pentru a curăța geamurile. Cu toate acestea, încă mai era mizerie în colțuri și pe margini. "Nu vom reuși să terminăm!", oftă omul. "Ba vom reuși!", spuse celălalt. Și așa au muncit din greu toată ziua.

Când se făcu seară, au mers amândoi în bucătărie și au așternut masa. "Foarte bine, spuse omul, acum poate veni vizitatorul meu. Acum poate veni Dumnezeu. Unde s-o fi oprit?" "Dar sunt aici!", spuse celălalt și se așeză la masă.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire