pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

FERICIȚI CEI PRIGONIȚI

"Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor.
Fericiți veți fi când, din pricina mea, oamenii vă vor batjocori, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră.
Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri. Căci tot așa i-au prigonit pe profeții care au fost înaintea voastră
".

Vorbindu-le despre necazurile care îi așteaptă, Isus le explică ucenicilor și motivul:

Dacă vă urăște lumea, nu uitați că pe mine m-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei. Dar pentru că nu sunteți din lume și pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Amintiți-vă de cuvântul pe care vi l-am spus: slujitorul nu este mai presus de stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine, și pe voi vă vor prigoni (In 15,18-20).

Paradoxală, misterioasă și șocantă pentru mintea omenească este și această ultimă fericire! Să fii persecutat, batjocorit, și totuși fericit!

Să înțelegem bine cum stau lucrurile. Isus nu aprobă și nu favorizează faptele inumane. Prigoana în sine rămâne un rău condamnabil, este o lezare a drepturilor inviolabile ale oricărei persoane umane, este o încălcare a libertății de gândire și de religie. Isus ne îndeamnă să fim înțelepți ca șerpii, să fim prudenți, să fugim, să ne ascundem în caz de persecuție.

"Păziți-vă de oameni, căci vă vor duce înaintea tribunalelor și vă vor bate în sinagogile lor. Veți fi târâți înaintea guvernatorilor din pricina mea (...) Când vă vor prigoni într-o cetate, fugiți în alta" (Mt 10,17-18.23).

Faptele Apostolilor ne informează că, după uciderea cu pietre a lui Ștefan, creștinii din Ierusalim au fugit în diferite localități din Palestina ca să scape cu viață. Biserica nu a aprobat niciodată gesturi provocatoare ca cele ale iehoviștilor, care caută persecuțiile pentru a poza în martiri. Biserica nu a aprobat, de pildă, gestul lui Origene care, în ziua în care tatăl său, sfântul Leonida, a fost ucis pentru credință, a voit să meargă la locul de execuție, să se predea în mâinile călăilor, să se declare creștin ca să moară martir împreună cu tatăl său. Era încă foarte tânăr, un copil, și a fost încuiat în casă, spre a fi împiedicat să facă un asemenea gest nesăbuit.

Dar nu orice persecuție aduce bucurie și fericire, ci numai aceea care este îndurată pentru dreptate, cum specifică Mântuitorul. Și știm deja ce înțeles are cuvântul dreptate pe buzele lui Isus. Dreptatea înseamnă a-i da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, ce i se cuvine lui, ce este dreptul lui. Prigonit pentru dreptate este cel prigonit pentru că împlinește voința lui Dumnezeu, pentru că pune în practică legile lui Dumnezeu.

Toți drepții Vechiului Testament, începând cu Abel cel drept și terminând cu Ioan Botezătorul, au fost persecutați. Toți drepții Noului Testament, începând cu Cristos și până la sfârșitul lumii, vor fi persecutați. E un lucru pe care îl observă toată lumea: cei răi, cei păcătoși nu-i pot suporta pe cei buni, pe cei drepți și caută să-i elimine. Aceștia din urmă, prin simpla lor prezență în lume, sunt insuportabili, sunt un reproș pentru cei dintâi. De aceea sunt disprețuiți, prigoniți, li se aplică tot felul de epitete umilitoare, li se fac tot felul de șicane.

E o realitate pe care o descrie cu mult simț psihologic Cartea Înțelepciunii:

Haideți să-l vânăm pe cel drept, fiindcă ne stingherește și se împotrivește isprăvilor noastre și ne găsește vină că stricăm legea și ne acuză că nu umblăm cum am fost învățați din copilărie (...) El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre și ne este greu chiar când ne uităm la el. Căci viața lui nu seamănă cu viața celorlalți și cărările lui sunt diferite. Înaintea lui suntem socotiți ca necurați și de căile noastre se ferește ca de o murdărie; el declară fericit sfârșitul celor drepți și se laudă că-l are pe Dumnezeu drept tată (...) Să-l punem la încercare cu ocări și cu chinuri ca să vedem cât este de răbdător și să încercăm suferința lui. Să-l supunem unei morți de ocară căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el (Înț 2,12-20).

Prigoniții pentru dreptate nu sunt numai cei aruncați în închisoare, torturați pentru credință, împușcați, decapitați. Asemenea persecuții sângeroase care fac martiri se întâmplă mai rar în istoria Bisericii. Dar sunt persecuțiile care au loc în timp de pace și acestea nu lipsesc niciodată în istoria Bisericii. Creștinii care își trăiesc și își mărturisesc cu curaj credința, care nu știu ce este compromisul, oportunismul, cameleonismul, sunt întotdeauna prigoniți pentru dreptate, sunt disprețuiți, ironizați, nedreptățiți de semenii lor la serviciu, în societate, adesea chiar în familia lor; deținătorii de putere îi discriminează, le interzic accesul la posturi și funcții de conducere, avansarea pe scara socială.

Lăsând la o parte timpurile de prigoană comunistă, câți catolici sunt astăzi, în vremuri de democrație, în parlament, în guvern, în funcții importante de conducere, exceptând câteva cazuri de catolici care din catolicism nu au decât numele? Un creștin adevărat, practicant, e în mod necesar și inevitabil un martor al credinței. Iar martor și martir au aceeași etimologie, înseamnă exact același lucru.

Fericirea pe care Isus o promite celor prigoniți nu vine de la prigonitori: de la ei vine suferința prigoanei. Fericirea este un dar pe care cei prigoniți îl primesc de la Dumnezeu.

Faptele Apostolilor ne vorbesc despre bucuria pe care au experimentat-o cei prigoniți pentru dreptate. După ce au fost bătuți cu vergi, apostolii au plecat dinaintea sinedriului bucuroși că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru numele lui Cristos (cf. Fap 5,41). Ștefan, diaconul, moare sub ploaia de pietre într-un extaz de fericire. Apostolul Petru scria creștinilor răspândiți prin Pont, Galația, Capadocia, Asia și Bitinia, îndemnându-i la bucurie:

Să vă bucurați mult, chiar dacă acum sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări, pentru încercarea credinței voastre (...) Chiar dacă aveți de suferit pentru dreptate, fericiți sunteți voi! Să nu aveți nici o teamă de ei și să nu vă tulburați (1Pt 1,1.5; 3,14).

Citind în viețile sfinților că, în timp ce erau torturați și uciși, nu numai că nu se tulburau, dar erau senini, fericiți, capabili chiar de umor, ca acel martir care, în timp ce era dus la locul de execuție, mângâia pe cap copiii pe care îi întâlnea pe cale, sau ca sfântul Toma Morus care glumea în timp ce urca pe eșafod, avem impresia că e vorba de niște povești pioase. Și totuși, nu sunt povești. Toți preoții și episcopii care au suferit pentru credință în temnițele comuniste, cu care am discutat, după ce îmi descriau atrocitățile de neimaginat, torturile bestiale pe care le-au avut de îndurat, își terminau povestirea cu aceste cuvinte: și totuși, cele mai frumoase zile din viața mea le-am trăit în pușcărie. Cunoaștem cu toții doi mari creștini care au fost prigoniți pentru credință de comuniști, soții Sergiu și Nicole Grosu, care au fost prigoniți, urmăriți, întemnițați, exilați. El trăiește încă. De curând a apărut o carte a soției sale intitulată sugestiv: Binecuvântată să fii tu, închisoare.

Evident, nu toți prigoniții suferă pentru dreptate, pentru credință. Sunt prigoniți și pentru alte motive, de pildă, pentru motive politice. Dar, după cum arată istoria prigoanelor comuniste, pe omul fără credință prigoana, nedreptatea, închisoarea, suferința fără sens și fără explicație, absurdă, îl zdrobește, îl împinge la disperare, uneori chiar la sinucidere. Singura consolare poate fi speranța răzbunării în viitor, acea speranță pe care o exprimă proverbul chinezesc care spune: "Așază-te pe malul râului și așteaptă cu răbdare. Va sosi cadavrul dușmanului tău".

Celor care sunt prigoniți pentru dreptate, credința este aceea care le dă motive adevărate de speranță, de fericire, de bucurie. Le dă certitudinea că prigoana, suferința, nu e absurdă, nu e inutilă. Acceptată cu resemnare la voința lui Dumnezeu, ea capătă o valoare infinită de ispășire, de mântuire veșnică. De ispășire mai întâi pentru propriile păcate.

A. Soljenițîn, în cartea sa, Arhipelagul Gulag, descriind comportamentul victimelor în timpul îndelungatelor procese comuniste și în lagărele din Siberia, scoate în evidență faptul că numai cei credincioși au reușit să-și păstreze demnitatea lor de oameni: sufereau, tăceau, dar rezistau, nu deveneau viermi la picioarele călăilor prin turnătorie, renegare a trecutului și a convingerilor lor. Mai întotdeauna erau oameni neînsemnați, modești, oameni simpli, femei analfabete, dar suflete atât de mari! Ca acea bătrânică ajunsă în lagăr împreună cu un număr mare de deportați:

- În baza cărui număr din Codul penal ai fost condamnată?, o întreabă milițianul.
- Nu știu, maică, eu nu mă pricep la numere.
- Câți ani ai de făcut?, o întreabă milițianul furios.
Chipul bătrânei brăzdat de riduri se luminează de un zâmbet și răspunde:
- Atâția câți a hotărât Domnul ca să-mi ispășesc aici păcatele.

Mângâiere și speranță aduce în inima celor prigoniți pentru dreptate convingerea că suferința este izvor nesecat de rodnicie pentru convertirea păcătoșilor, pentru răspândirea împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Au rămas celebre cuvintele lui Tertulian din secolul al III-lea adresate prigonitorilor: "Sângele martirilor este sămânța creștinilor. Ucideți un creștin și vor răsări în locul lui zece".

Dar, mai ales, motiv de bucurie și de fericire pentru cei prigoniți este gândul că suferința, prigoana este cheia de aur care le deschide paradisul. Sunt deosebit de impresionante scrisorile pe care sfântul Ignațiu din Antiohia, condamnat la moarte de împăratul Traian, le-a scris și le-a trimis la diferite comunități creștine, în timp ce era dus sub escortă din Asia Mică la Roma, unde avea să fie aruncat la fiare:

Știu ce este spre folosul meu. Acum încep să fiu adevăratul ucenic al lui Cristos (...) Foc, cruce, haite de fiare, împrăștiere de oase, smulgere de membre, sfâșiere în întregime a trupului, biciuire cruntă a diavolului n-au decât să vină asupra mea, numai să-l pot dobândi pe Isus Cristos.

Nici vorbă de ură sau de răzbunare împotriva călăilor. Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei, a dispus să i se dea 25 de monede de aur călăului care avea să-i taie capul.

În timpul prigoanei comuniste din Mexic, doi tineri condamnați la moarte pentru credință se aflau în fața plutonului de execuție. "Scoate-ți pălăria, i-a spus unul dintre ei tovarășului său. Intrăm în casa lui Dumnezeu. În casa lui Dumnezeu nu se intră cu capul acoperit".

Nenumărate sunt exemplele de creștini care, prigoniți, au mers fericiți la moarte, știind că a lor este împărăția cerurilor. Exemple pe care le găsim în toate epocile istoriei Bisericii.

Unul dintre exemplele cele mai răsunătoare și mai impresionante, care a avut un puternic ecou în literatura franceză modernă este cel al călugărițelor carmelite din Compi?gne. Era la marea revoluție franceză dezlănțuită în 1789. În numele libertății, egalității și fraternității fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu, revoluționarii au decretat abolirea ordinelor călugărești și închiderea tuturor mănăstirilor. După ei, cine se consacră lui Dumnezeu prin voturi nu este un om liber, e sclav. Cine nu părăsește mănăstirea trebuie omorât, pentru ca societatea nouă să fie formată numai din cetățeni liberi.

Călugărițele carmelite din Compi?gne, în frunte cu maica Tereza a sfântului Augustin, au refuzat să părăsească mănăstirea. Erau 16 la număr. Cea mai în vârstă avea 56 de ani de viață călugărească. Cea mai tânără abia depusese voturile de câteva luni. În iulie 1794 au fost arestate și aruncate în închisoarea din Paris. În aceeași lună, pe data de 17, au fost judecate de un tribunal revoluționar, condus de cetățeanul Fouquier-Tinville și condamnate la moarte prin tăierea capului, acuzate fiind de rebeliune, instigație la revoltă și oprimare a poporului francez. În seara aceleiași zile au fost executate. Era la ora șase seara când condamnatele, cu mâinile legate la spate, au fost urcate în două căruțe și duse la locul de execuție. Pe drum au cântat Completoriul, rugăciunea de seară pe care o spuneau în mod obișnuit la ora aceea. Au cântat de asemenea imnul Te lucis ante terminum (Pe tine te lăudăm înainte de înserare), Miserere și Salve Regina.

La picioarele eșafodului, superioara a cerut ca ea să fie executată ultima, ca să-și asiste fiicele ca o adevărată mamă. Toate călugărițele și-au reînnoit voturile în fața superioarei și au sărutat medalia Maicii Domnului. Apoi, maica Tereza a intonat imnul către Duhul Sfânt: Veni Creator Spiritus, în timp ce călugărița cea mai tânără urca prima pe eșafod.

În timp ce cântarea continua, capetele maicilor cădeau unul după altul sub cuțitul ghilotinei. Cântarea devenea din ce în ce mai slabă. Ultima care a urcat și a murit a fost maica superioară, cu care s-a terminat și cântarea. Când soarele apunea, peste locul execuției, mirosind a sânge proaspăt, se lăsase o tăcere totală. La un moment dat, în timp ce ghilotina lucra, un comisar de poliție a spus: "Poporul nu are nevoie de sclave". Surorile care așteptau rândul la ghilotină au răspuns: "Dar are nevoie de martiri, și acest serviciu putem să ni-l asumăm noi. Noi credem numai în Dumnezeu".

Nu a trecut un an, și un nou tribunal revoluționar i-a condamnat la moarte pe toți membrii tribunalului care le judecase și le condamnase la moarte pe călugărițe, în frunte cu cetățeanul Fouquier-Tinville. Erau în număr de șaisprezece; exact câte fuseseră și călugărițele. Dar moartea acestor călăi nu a avut nimic din frumusețea, măreția și fericirea cu care au murit călugărițele martire.

Prima Constituție modernă, cea americană, din 1787, declară că orice cetățean are dreptul la fericire. Dar nici Constituția americană, nici vreo altă constituție, nu a făcut vreun om fericit și nu-l învață pe om cum să fie fericit. A proclama dreptul la fericire e una, a-l face pe om fericit este cu totul altceva.

Discursul lui Isus de pe munte este singura Constituție care proclamă dreptul la fericire și în același timp arată căile care duc la fericire: fericiți cei săraci, fericiți cei care plâng, fericiți cei blânzi, fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, fericiți cei milostivi, fericiți cei cu inima curată, fericiți făcătorii de pace, fericiți cei prigoniți pentru dreptate.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire