pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

FERICIȚI FĂCĂTORII DE PACE

"Fericiți făcătorii de pace,
căci ei se vor chema fii ai lui Dumnezeu".

În limbaj mai modern, Isus ar fi proclamat astfel a șaptea fericire: "Fericiți luptătorii pentru pace, căci ei se vor chema fii ai lui Dumnezeu".

Pacea e o chestiune foarte actuală. Pacea e un cuvânt care se află pe buzele tuturor. Omenirea trăiește obsedată, terorizată, de pericolul unui război nuclear. Se știe că, cu armamentul cu care s-a fabricat, e posibilă doar într-un sfert de oră distrugerea completă a vieții pe întreaga noastră planetă. Declanșarea unui război atomic e posibilă dintr-o simplă eroare tehnică sau e suficient un moment de nebunie la cel care deține butonul de comandă.

De problema păcii e preocupată și Biserica, de vreme ce papa Paul al VI-lea a proclamat în 1968 ziua de 1 ianuarie Zi Mondială a Păcii. Nenumărate sunt în lume mișcările pentru pace între popoare și armata de pacifiști, de militanți pentru pace crește din zi în zi.

Despre pace vorbesc și cei care fabrică arme. Despre pace vorbesc și pentru pace luptă și cei care provoacă în lume războaiele, revoluțiile. În numele păcii omoară și distrug teroriștii. Se știe că cei mai mari criminali din istoria omenirii, comuniștii, au fost cei mai neobosiți luptători pentru pace.

Ne amintim cei mai în vârstă de timpurile când orice cerere,orice petiție, orice lucrare scrisă la școală se încheia cu lozinca: "Trăiască lupta pentru pace!" Mai ales pe vremea lui Ceaușescu, "genialul arhitect al păcii în lume", era o adevărată isterie: adunări, mitinguri, conferințe, liste de semnături pentru pace.

Pentru mulți lupta pentru pace a devenit un hobby, o pasiune, care nu are nimic de-a face cu pacea.

Un cunoscut scriitor spaniol, José Luis Martin Descalzo, preot capucin, vorbește într-una din cărțile sale despre un prieten al său, antimilitarist convins și pacifist fanatic, obsedat de problema războiului. Știa pe de rost numărul rachetelor și bombelor atomice pe care le posedă diferite țări, bazele militare de unde pot porni, capacitatea avioanelor purtătoare de rachete atomice și a bombardierelor, cantitatea totală de exploziv ș.a.m.d.

Prietenul lui era foarte activ în lupta pentru pace. Nu era manifestație antimilitară și ecologistă la care să nu ia parte. Era expert în manifeste, lozinci, cântece pacifiste. De patru ori s-a legat în lanțuri în fața porții diferitelor cazărmi, a participat de multe ori la marșuri împotriva construirii de centrale nucleare, a luat parte la 42 de manifestații împotriva NATO. Arăta cu mândrie la toată lumea "decorația sa", adică cicatricea de lângă urechea dreaptă provocată de un glonț de cauciuc în cursul unei confruntări cu poliția la o manifestație pentru pace. Lucru straniu însă era faptul că acest prieten al său, în viața de toate zilele, uita de pacifismul său. Îi plăcea să bârfească pe seama tuturor, era intrigant, provoca zâzanie la serviciu, era un zbir cu soția în casă, era dur și intolerant cu copiii, era nemilos și inuman cu soacră-sa, brusca femeia de serviciu, era disperarea vecinilor.

Gândindu-ne la genialul nostru conducător, "arhitectul păcii mondiale", care salva pacea pe pământ, în timp ce îi elimina fără milă în modul cel mai abil și mai discret pe cei care se împotriveau setei lui de putere, ambițiilor și megalomaniilor lui, ne dăm seama câtă dreptate avea sfântul Augustin când scria, gândindu-se la unii care își dau în mod ipocrit și nesincer sărutul păcii la Sfânta Liturghie:

Nu toți oamenii care spun: "Pacea să fie cu voi", trebuie luați în serios, ca și cum ar fi niște porumbei. Dar prin ce se deosebește sărutul porumbeilor de sărutul corbilor? Corbul, când sărută, în același timp sfâșie; porumbelul, prin natura sa, este incapabil să sfâșie. Așadar, unde e sfâșiere, nu este sărutul păcii adevărate. Adevărata pace o posedă numai cei care nu sfâșie trupul lui Cristos care este Biserica.

Deoarece istoria omenirii, de la Cain care l-a ucis pe fratele său și până astăzi, nu este altceva decât istoria unor războaie neîntrerupte, e normal să nu fi existat profet, filozof, poet, istoric, scriitor care să nu fi vorbit despre pace, care să nu fi condamnat războiul cu tot cortegiul său de lacrimi și de suferințe.

În secolul al V-lea î.C., Euripide se ruga astfel într-una din tragediile sale:

O imensă bogăție a păcii, tu cea prea frumoasă între fericiții zei, nerăbdătoare îmi este dorința reîntoarcerii tale! Mă tem că va veni bătrânețea cu suferințele sale mai înainte de a vedea fața ta fermecătoare și melodiile corurilor frumoase și ospețele unde sunt îndrăgite coroanele de flori. Vino, tu, cea vrednică de cinste, în cetatea mea! Ține departe de case odioasa rebeliune și lupta furioasă care își găsește bucuria în arme ascuțite.

Era normal ca nici Cristos să nu ocolească această problemă deosebit de gravă a păcii. Iar una din cele opt fericiri se referă tocmai la pace: "Fericiți făcătorii de pace, căci ei se vor chema fii ai lui Dumnezeu".

Ucenicilor săi Isus le lasă pacea: "Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă. Nu v-o dau cum v-o dă lumea" (In 14,27). Trebuie reținut că Isus le dă o pace care e a sa și numai a sa. El dă pacea sa altfel decât o dă lumea sau, mai bine zis, cum nu o dă lumea. Pacea pe care o dă el nu e celebra "Pax romana" de pe vremea sa; o pace instaurată și menținută de legiunile romane; o pace impusă prin teroare, prin amenințarea cu moartea pe cruce, moarte rezervată celor care ar fi îndrăznit să tulbure această pace ce domnea în întregul Imperiu Roman când s-a născut Isus la Betleem.

Nu e nici pacea pe care încearcă să o dea lumea în timpurile noastre prin echilibrul de forțe între marile puteri, o pace impusă de frica unui război atomic. Nu e pacea pe care o dau forțele NATO care garantează securitatea, libertatea, democrația în Balcani sau în alte părți ale pământului, lansând rachete și bombe.

Isus vorbește despre pace în contextul mesajului său de iubire. Nu există pace fără iubire. Pacea, ca și războiul, se nasc în inima omului. Lupta pentru pace se duce în inima omului. E făcător de pace cel care are iubire în inima lui: iubirea din care se naște mila, compătimirea, bunătatea, iubirea care iartă necondiționat, care se roagă pentru prigonitor, care întoarce și celălalt obraz, care preferă să moară decât să recurgă la violență spre a se răzbuna, care se roagă pentru cel care îl ucide.

"Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema". Cine are iubirea în inimă este fiu al păcii și este fiu al lui Dumnezeu, scrie sfântul apostol Ioan. Într-adevăr, comentează Sfântul Augustin,

numai iubirea îi deosebește pe fiii lui Dumnezeu de fiii Satanei. Toți postesc, toți intră în biserică, toți se stropesc cu apă sfințită, toți fac semnul crucii, toți cântă Aleluia, și totuși, numai iubirea îi deosebește pe fiii lui Dumnezeu de fiii Satanei.

Isus este cel mai mare, unicul și adevăratul făcător de pace. Murind pe cruce, a adus pacea între Dumnezeu și oameni, între evrei și păgâni, pacea între toți oamenii, și ne-a învățat practic cum să construim pacea și cum să menținem pacea adusă de el. "El este pacea noastră, scrie apostolul Pavel, el din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care îi despărțea [pe evrei și păgâni] și în trupul lui [pe cruce] a înlăturat dușmănia dintre ei" (Ef 2,4-15).

Dumnezeu a voit ca toată plinătatea să locuiască în el [în Cristos] și să împace totul cu sine prin el, atât cele de pe pământ cât și cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii sale. Și pe voi care odinioară erați străini și dușmani prin gândurile și prin faptele voastre rele, el v-a împăcat acum prin trupul lui de carne, prin moartea sa, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea lui sfinți, fără prihană și fără vină (Col 1,19-22).

Așadar, toate războaiele din lume se nasc în inima omului. Orice război nu este altceva decât suma războaielor din inimile oamenilor; fie că e vorba de războaiele, de conflictele mari dintre popoare, fie că e vorba de războaiele, de conflictele mai mici din cadrul comunității în care trăim, din cadrul colectivului de muncă sau din cadrul familiei.

Când în inimile oamenilor nu mai este iubire, oamenii încetează de a mai fi fii ai lui Dumnezeu care este iubire, ei devin dușmani ai lui Dumnezeu. Când în inimile lor se dezlănțuie patimile, instinctele: ura, răzbunarea, răutatea, invidia, lăcomia, orgoliul, necumpătarea, beția, desfrâul, egoismul ș.a.m.d., e un adevărat război declanșat împotriva lui Dumnezeu. Acest război nu poate fi ținut înăuntru, se defulează, răbufnește în afară și așa se nasc războaiele, conflictele între oameni.

Se întreabă apostolul Iacob:

De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiți, și nu aveți; ucideți, pizmuiți, și nu izbutiți să căpătați; vă certați și vă luptați, și nu aveți pentru că nu cereți, sau cereți și nu căpătați pentru că cereți rău, cu gând să risipiți în plăcerile voastre (Iac 4,1-3).

Vechii romani aveau un dicton: si vis pacem, para bellum (dacă vrei pacea, pregătește-te de război). Isus și-a însușit acest dicton, dar l-a înțeles cu totul altfel decât îl înțelegeau romanii. El ne invită la un război necruțător și neîntrerupt dus împotriva a tot ce este rău în noi, împotriva pornirilor și instinctelor dezordonate din inima noastră. Numai printr-un asemenea război putem avea pacea cu noi înșine, cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Unul dintre cei mai mari luptători pentru pace pe care i-a cunoscut omenirea a fost papa Ioan al XXIII-lea. El a scris celebra enciclică Pacem in terris. Acest papă a uimit și a cucerit lumea cu chipul său blând, senin, cu zâmbetul său plin de bunătate, adică cu pacea pe care o purta în inimă și care se reflecta pe fața sa. Dar, citind Jurnalul său, rămânem surprinși să constatăm că acest mare om al păcii a fost un mare violent. Dar toate violențele sale erau îndreptate împotriva pornirilor rele pe care și el, ca orice om, le simțea în inima sa. A luptat cu eroism pentru a-și păstra netulburată pacea inimii, pentru a-și supune patimile judecății, judecata voinței, iar voința voinței și iubirii lui Dumnezeu.

Si vis pacem, para bellum. Acest război din noi înșine nu-l putem începe până nu ne descoperim dușmanii din inima noastră. Trebuie să recunoaștem un lucru: certurile, conflictele, tensiunile, luptele, războaiele se nasc din faptul că omul vede tot ce e rău în alții: în societate, la colegii de muncă, în lume, în familie, la cei cu care vine în contact. Vrea să facă ordine prin violență, să-i pună la punct pe alții, să transforme, să reformeze lumea, uitând că războiul trebuie început de la el însuși, că trebuie să se reformeze, să se transforme în primul rând pe el însuși. Războiul trebuie început cu recunoașterea sinceră a propriilor greșeli și păcate.

Într-o zi de mai a anului 1891, un bărbat a intrat vijelios într-o biserică din Paris, a alergat la preotul care se afla în sacristie și i-a spus disperat: "Trebuie să mă spăl. Aveți sodă pentru sufletul meu?" Bărbatul nu era altcineva decât imoralul poet Huysmans care, nemaiputând suporta iadul din inima lui, simțea nevoia imperioasă de a se întoarce la Dumnezeu. După pregătirea cuvenită, se spovedește și apoi, în genunchi, la ușa bisericii, îi înalță lui Dumnezeu această rugăciune de o incredibilă sinceritate: "Tată, am alungat porcii din sufletul meu. Ai milă de mine: vin de atât de departe! Ai milă, Doamne, de acest păzitor de porci rămas acum fără ocupație".

Câtă pace și liniște ar fi în lume dacă toți oamenii ar recunoaște că toți sunt greșitori și s-ar ocupa de propriile lor greșeli, nu de ale altora! În această privință au africanii o fabulă foarte instructivă.

Vulturul a căzut fulgerător în cuibul ciocârliei și a făcut prăpăd, a sfâșiat toți puișorii care abia veniseră pe lume. Când ciocârlia s-a întors la căsuța ei, a izbucnit în lacrimi, chemându-și disperată puișorii. Zicea: "Cine v-a ucis, plăpânde creaturi ale inimii mele? Ce bestie infamă mi-a făcut această rană cumplită, smulgându-vă iubirii mele?" "E vulturul, i-a șoptit vântul, vulturul cel veșnic nesătul".

Ciocârlia a zburat spre soare, regele cel înalt și drept. "O, soare, răzbună-mă! Vulturul perfid mi-a distrus familia, mi-a sfâșiat copiii. Erau atât de plăpânzi puișorii mei, atât de veseli! Și iubeau atât de mult lumina, lumina ta, atât de mult iubeau viața!"

"Privește, îi spune regele ciocârliei, privește în jos". Un stol de musculițe zburau pe firul unei raze de lumină. "Aceste creaturi minuscule, a adăugat stăpânul înălțimilor, iubesc și ele lumina, viața". Dar chiar în acel moment o altă ciocârlie s-a repezit ca o săgeată din cuibul ei, a pătruns în stolul de musculițe și a făcut prăpăd. "Vezi?, îi zice regele nefericitei ciocârlii, toate făpturile vii sunt pline de cruzime. Dar toate se gândesc numai la propria suferință, nu la suferința altora. La răul care li se face, dar nu la răul pe care ele îl fac altora".

Cel mai de temut dușman în acest război cu noi înșine este instinctul răzbunării. A te răzbuna, a răspunde cu rău celui care îți face rău, nu e greu, e lucrul cel mai ușor de pe lume; dar răzbunarea e întotdeauna semn de slăbiciune, de lașitate. În schimb, semn de curaj, de eroism este a nu te răzbuna, a ierta, a face bine celui care îți face rău.

Un mare luptător pentru pace, pentru dreptate, pentru libertate, a fost în timpurile noastre Mohanadas Karamachand Gandhi. Dar conștient că cel care vrea să reformeze lumea și societatea trebuie să înceapă prin a se reforma pe el însuși, armele lui de luptă au fost non-violența, toleranța și iertarea.

Posed eu non-violența omului curajos?, se întreba Gandhi. Numai moartea mi-o va arăta. Dacă cineva m-ar ucide iar eu aș muri cu o rugăciune pe buze pentru dușmanul meu, amintindu-mi de Dumnezeu și fiind conștient de prezența sa vie în sanctuarul inimii mele, numai atunci s-ar putea spune că am posedat non-violența omului curajos.

Multă luptă, mult sacrificiu, multă stăpânire de sine, multă răbdare, multă renunțare, multă atenție în vorbe se impune pentru a se evita, mai ales în viața de familie, războiul, tensiunile, conflictele, certurile. Iată câteva reguli de aur pentru o bună căsnicie pe care le-a dat o pereche de soți americani, soții Hemstreet, cu ocazia jubileului de 75 de ani de căsătorie, celor care i-au întrebat cum de au putut trăi împreună fericiți timp de trei sferturi de veac; el avea 103 ani, ea 100:

1. nu vă angajați în discuții înainte de micul dejun;
2. nu așteptați prea mult unul de la celălalt;
3. nu mormăiți; dacă aveți ceva de spus, vorbiți clar;
4. nu fiți egoiști;
5. nu vă căsătoriți cu cineva de care nu sunteți complet mulțumit, cu gândul că o să-l faceți apoi să se schimbe;
6. nu vă plângeți niciodată unul de celălalt. În casa în care bărbatul se plânge de femeie și femeia de bărbat, spune un proverb indian, fericirea nu va avea niciodată un scaun;
7. bărbatul să nu spună niciodată soției:
"Părinții tăi m-au ruinat".
"Te smiorcăi ca un copil".
"Pulovărul tău îmi amintește de tanti Carolina".
"În opt zile de trei ori mi-ai făcut aceeași mâncare";
8. soția să nu spună bărbatului:
"Nu găsești niciodată timp să mă duci la o distracție".
"La ora asta vii acasă?"
"Câți bărbați ar fi fost fericiți să mă ia de nevastă!"
"Sunt atâtea femei care pot să-și cumpere tot ce vor".

Într-o rugăciune simplă, sfântul Francisc de Assisi ne prezintă toată strategia luptătorului pentru pace:

Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni.
Unde este ură, eu s-aduc iubirea.
Unde e ofensă, eu s-aduc iertarea.
Unde-i dezbinare, eu s-aduc unirea.
Unde-i îndoială, s-aduc adevărul.
Unde-i disperare, s-aduc bucuria.
Unde-i întuneric eu s-aduc lumina.
O, Învățătorule, fă ca eu să caut nu atât să fiu eu mângâiat, cât să mângâi eu pe alții; nu atât să fiu eu înțeles, cât eu să înțeleg pe alții; nu atât să fiu eu iubit, cât eu să iubesc pe alții.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire