pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

FERICIȚI CEI MILOSTIVI

"Fericiți cei miloși,
căci ei vor afla milă".

Se înțelege, vor afla milă la judecata lui Dumnezeu.

Cuvântul milă de origine slavă, nu exprimă la fel de bine cine sunt destinatarii acestei fericiri, cum exprimă cuvântul latin misericordia, cuvânt format de fapt din două cuvinte: miser, care înseamnă sărac, sărman, și cor, cordis, care înseamnă inimă. Milos, așadar, este cel care are o inimă deschisă la suferințele celui sărac, o inimă compătimitoare, sensibilă la lipsurile și trebuințele celor sărmani.

Într-o zi, un învățător al legii, un teolog al timpului, s-a apropiat de Isus și, ca să-l pună la încercare, i-a pus această întrebare:

"Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din lege?" Isus i-a răspuns: "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Mt 22,35-39).

Două iubiri, iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, unite într-o singură iubire; și ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu mai despartă. Două iubiri care ori sunt împreună, ori nu sunt de loc. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu fără să-l iubim pe aproapele. Toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Or, cum pretinde cineva că-l iubește pe Tatăl, dacă îi urăște pe copiii pe care Tatăl îi iubește?

Aceasta îl făcea pe sfântul Ioan să scrie:

Dacă zice cineva: "Eu îl iubesc pe Dumnezeu", iar pe fratele său îl urăște, este un mincinos. Căci cine nu-l iubește pe fratele său pe care îl vede, cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede? Aceasta e porunca pe care o avem de la el: cine îl iubește pe Dumnezeu să-l iubească și pe fratele său (1In 4,20-21).

Și invers: nu putem să-l iubim pe aproapele dacă nu-l iubim pe Dumnezeu. Aceasta e marea eroare și marea utopie care s-a impus în lume în timpurile moderne, o dată cu umanismul-iluminist, idealul tuturor filantropiilor masonice: fraternitate universală, pace, înțelegere, fericire, egalitate, iubire între oameni, dar fără iubirea de Dumnezeu; un paradis pământesc unde toți oamenii se iubesc, sunt fericiți, dar din care Dumnezeu este izgonit, așa cum el, Dumnezeu, la început, i-a izgonit pe Adam și Eva din paradisul pământesc.

Acum vreo sută de ani în urmă, genialul gânditor rus V. Soloviov îl descoperea sub masca filantropiei pe Anticristul prezis de sfântul Ioan că va veni în lume la sfârșitul timpurilor. Anticristul filantropic pacifist, prevăzut de Soloviov că va veni în lume în secolul al XXI-lea, crede în Dumnezeu, dar nu-l iubește pe Dumnezeu, se iubește numai pe sine. Își preferă propriul eu lui Dumnezeu. E mare ascet și mare filantrop. Face fapte caritative, de iubire, dar fără a avea substanța iubirii, adică pe Dumnezeu care este iubire. Dumnezeu salvează iubind, Anticristul salvează făcând bine, dar iubindu-se numai pe sine; binele pe care îl face e un bine artificial, o strălucire a unui bine fals.

În cartea faimoasă pe care a scris-o și pe care toată omenirea o acceptă cu entuziasm, intitulată Calea deschisă spre pacea și bunăstarea universală, Anticristul îl consideră pe Cristos un falimentar, incapabil să aducă omenirii bunăstarea după care aceasta suspină.

Cristos, proclamă el, predicând binele moral și manifestându-l în viața sa, a devenit reformatorul omenirii, eu însă sunt destinat să fiu binefăcătorul acestei omenirii în parte reformată, în parte incorigibilă. Eu le voi da oamenilor tot ce au nevoie. Cristos, ca un moralist, împarte oamenii în buni și răi, dar eu îi voi uni pe toți prin bunurile care le sunt necesare și celor buni și celor răi, distribuie în mod egal. Eu voi fi reprezentantul adevărat al acelui Dumnezeu care face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi, făcând să cadă ploaia și asupra unora și asupra celorlalți. Cristos a adus sabia, eu voi aduce pacea. El a amenințat pământul cu îngrozitoarea Judecată de Apoi, însă ultimul judecător voi fi eu, iar judecata mea va fi aceea a milei, nu a justiției.

Într-un răsunător discurs ținut omenirii, Anticristul proclamă:

Popoare ale pământului! V-am promis pacea și v-am dat-o. Dar pacea e frumoasă numai dacă există prosperitate. Acela care pe timp de pace e amenințat de nefericirea mizeriei nu se poate bucura de tihnă. Veniți, așadar, la mine toți cei cărora vă este frig și foame și eu vă voi încălzi și vă voi sătura.

Noul stăpân al lumii, Anticristul, este, înainte de toate, un filantrop plin de compasiune; mai mult încă, el este un adorator al tuturor animalelor. Ca atare, este un vegetarian; în plus, a interzis vivisecția și a supus abatoarele unei severe supravegheri; în afară de aceasta, favorizează și ocrotește toate societățile de protecție a animalelor. Cel mai important lucru este stabilirea pentru întreaga omenire a egalității celei mai fundamentale: egalitatea sațietății generale (cf. V. Soloviov, Scurtă prelegere despre Anticrist).

Secolul al XX-lea, secolul cel mai stropit cu sânge din toată istoria omenirii, ne arată cum arată paradisul pământesc înfăptuit de utopia umanist-filantropică, de iubirea de oameni, ruptă de iubirea de Dumnezeu: revoluții sângeroase, războaie dintre care cele două războaie mondiale cu zecile și zecile de milioane de victime nevinovate, terorism, lagăre de exterminare, deportări, paradisul comunist cu atrocitățile sale comise în numele fericirii omului, genocidul asupra copiilor nenăscuți - 60 de milioane de ființe nevinovate a căror viață e curmată anual în lume -, 25 % din omenire care trăiește în huzur și 75 % care trăiește în mizerie, 15 milioane de copii care mor de foame în lume anual și a căror viață ar putea fi salvată dacă s-ar renunța numai la o mică parte din banii cheltuiți pe armament, alte milioane de ființe umane care mor anual în lume fiindcă nu au medicamentele de bază.

În fața acestui tablou tragic, papa Ioan Paul al II-lea constată cu tristețe:

Mentalitatea contemporană, poate mai mult decât aceea a omului din trecut, pare să se împotrivească Dumnezeului îndurării și tinde, de asemenea, să smulgă din viață și să izgonească din inima omului însăși ideea de îndurare. Cuvântul și conceptul de îndurare par să-l deranjeze pe omul care, datorită uriașei dezvoltări a științei și tehnicii, a ajuns stăpânul pământului, supunându-l și dominându-l. O asemenea stăpânire a pământului înțeleasă uneori unilateral pare să nu mai lase loc milei (Ioan Paul al II-lea, Dives in misericordia).

Fericiți cei miloși, căci ei vor afla milă.

Descriindu-ne judecata de apoi, Cristos ne arată că nu sunt două iubiri, ci o singură iubire, deoarece el, Cristos, se identifică cu omul în suferință; el e prezent, el suferă în omul care suferă.

Veniți binecuvântații Tatălui meu, căci tot ce ați făcut pentru frații mei mai mici, flămânzi, însetați, goi, bolnavi, mie mi-ați făcut. Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic al iadului căci tot ce ați refuzat fraților mei în suferință, mie mi-ați refuzat.

Așadar, cine are milă de omul în suferință, pe Cristos îl iubește, de el i se face milă. Așa înțelegem cuvântul lui Dumnezeu din profetul Osea preluat de Isus în Evanghelie: "Milă vreau, nu jertfă". Dumnezeu prețuiește mai mult mila față de omul în suferință decât celebrările liturgice, decât jertfele de la templu.

Scrie misticul olandez Ioan Ruysbroeck:

Dacă te afli în extaz și fratele tău are nevoie de o cană cu apă, lasă extazul și mergi să-i duci cana cu apă. Dumnezeu pe care îl găsești în cel pe care îl ajuți este mai sigur decât cel pe care îl lași părăsind extazul.

Maica Tereza de Calcutta, care a părăsit catedra sa de geografie și postul de directoare de liceu pentru a se ocupa de bolnavii și muribunzii culeși de pe stradă, le-a spus într-o dimineață măicuțelor sale, înainte de a pleca la muncă: "Voi ați văzut că în timpul Liturghiei preotul a atins trupul lui Cristos cu iubire și gingășie. Când atingeți astăzi bolnavii, voi atingeți trupul lui Cristos. Arătați-le aceeași iubire, aceeași gingășie". După câteva ore, când maicile s-au întors acasă, una din ele s-a apropiat de Maica Tereza și i-a spus cu fața strălucind de bucurie: "Am atins trupul lui Cristos timp de trei ore". "Cum adică?" "Am cules dintr-un șanț, din noroi un om care era deja plini de viermi. Trei ore m-am ocupat de el; l-am spălat, l-am îngrijit. Timp de trei ore am simțit că ating trupul lui Cristos".

Jean Vanier, fiul guvernatorului general al Canadei, ofițer de marină, apoi profesor universitar, care a părăsit și el catedra universitară pentru a se îngriji de handicapați, experimentează, aș zice, în mod fizic prezența lui Cristos în bolnavii pe care îi îngrijește. La sfârșitul unei conferințe pe care a ținut-o cu ani în urmă la Ierusalim, l-am auzit rostind o rugăciune mișcătoare, privind, căzut parcă în extaz, imaginea unui copil handicapat, cumplit de deformat, proiectată pe perete.

Într-o zi, povestește J. Vanier, o sărmană fetiță, semiplegică, văzându-mă obosit, s-a apropiat de mine și, punându-mi mâna pe cap, mi-a zis: "Sărman bătrân... o să mă rog pentru tine". Acest lucru mi-a făcut bine și un har a pătruns în mine prin acest gest.

Și fiindcă Cristos este în omul în suferință, el i se dezvăluie celui care îl îngrijește pe omul în suferință. În toate timpurile, caritatea a fost calea spre credință, spre adevăr. E cunoscut în timpurile noastre cazul părintelui Agostino Gemelli, întemeietorul celebrei Universități Sacro Cuore din Milano. Fiind medic, în timpul primului război mondial a fost repartizat să-și facă serviciul militar într-un spital, la o secție de boli contagioase. Era cu desăvârșire ateu. Conducea cu dăruire acea secție de care toți fugeau, se îngrijea cu devotament de bolnavi și făcea munci pe care uneori chiar infirmierii refuzau să le facă. Într-o zi i-au adus în secție un soldat complet distrus de tuberculoză. Soldatul și-a dat seama că salonul în care a fost internat este anticamera morții. Într-o seară, la vizită, bolnavul îi zice: "Ascultă, doctore, eu mor departe de toți ai mei. Dacă ar fi aici mama mea mi-ar da un sărut. Vrei să mi-l dai tu în locul ei?" În inima tânărului doctor s-a dat o luptă scurtă, dar aprigă. Bolnavul era acoperit de răni. Dar și-a învins repugnanța. L-a îmbrățișat și l-a sărutat pe muribund. Pe fața muribundului a apărut un zâmbet ca o rază de soare. "Mulțumesc, a zis. Acum du-te și cheamă preotul spitalului. Spune-i să-mi aducă sfânta Împărtășanie". Când l-a văzut și l-a auzit, preotul nu știa ce să creadă. Doctorul Gemelli, cunoscut ca ateu, nu călcase niciodată în capela spitalului. În acel moment medicul a primit harul credinței prin gestul lui de caritate. Atunci a făcut-o pentru prima dată pe ministrantul, însoțindu-l pe preot cu lumânarea aprinsă la patul muribundului, deși nu știa răspunsurile pe care trebuia să le dea ministrantul. Aceasta este istoria doctorului Gemelli care ulterior avea să devină preot și călugăr franciscan.

Fericiți cei miloși. Mila despre care vorbește Cristos nu e o chestiune de sentiment, ci de credință și de voință. Faptele de milostenie pot merge uneori chiar împotriva sentimentelor. Ce a simțit Gemelli când a sărutat muribundul? Ce a simțit sfântul Francisc de Assisi când a sărutat leprosul de pe marginea drumului? Ce simt maicile Terezei de Calcutta când duc în spate și spală bolnavii culeși de pe stradă? Ce sentimente avea și ce înțelegea Isus prin milă când îi biciuia cu cuvintele cele mai dure pe fariseii ipocriți, când blestema smochinul fără roade, când îi amenința cu pedeapsa pe slujitorii infideli, când lega o piatră de moară de gâtul celor care dau scandal, când îi scotea cu biciul pe negustorii din templu, când le vorbea de focul gheenei păcătoșilor împietriți la inimă? Mila trebuie să se manifeste uneori și în felul acesta, să meargă împotriva sentimentelor.

Ne-am putea întreba: caritatea pe care o practică creștinii îi scutește pe creștini să prețuiască și să înfăptuiască dreptatea? Nicidecum. Creștinii trebuie să lupte din răsputeri împotriva exploatării, împotriva distribuirii inechitabile, nejuste a bunurilor în lume și împotriva atâtor păcate strigătoare la cer. Scria sfântul Augustin:

Noi nu trebuie să dorim să fie oameni nenorociți care să ne dea ocazia să facem fapte de milostenie. Tu dai pâine celui flămând, dar ar fi mai bine dacă nimeni nu ar fi flămând și tu să nu ai de dat nimănui de mâncare. Tu îl îmbraci pe cel gol; de ar fi toți îmbrăcați ca tu să nu ai pe cine îmbrăca! (...) Fă să nu mai existe nefericiți.

Și în acest caz dispar faptele de milostenie? Se stinge focul iubirii? Nici într-un caz. Să presupunem că, într-adevăr, la un moment dat se realizează atâta dreptate în lume că nu vor mai fi flămânzi, nici oameni lipsiți de locuință, nici zdrențăroși, nici bolnavi, căci medicina, să zicem, va vindeca toate bolile, nici delincvenți de vizitat în închisori, nici morți săraci pe care să nu aibă cine să-i înmormânteze, că toți morții vor avea înmormântarea asigurată de stat. Evident, în acest caz faptele de milostenie trupească dispar.

Dar omul nu are numai un trup de hrănit, de îmbrăcat, de îngropat, ci mai presus de toate el are un suflet, are o inimă. Iar iubirea se arată mai presus de toate în faptele de milostenie sufletească: a învăța pe cei neștiutori, a-i sfătui pe cei ce sunt în îndoială, a-i mângâia și încuraja pe cei întristați, a-i ierta pe cei care greșesc, a-i suporta cu răbdare pe cei incomozi. Aceste fapte de milostenie sufletească sunt mult mai necesare decât cele de milostenie trupească și nu vor putea să dispară vreodată din lume; ele nu țin de dreptate, ci exclusiv de caritate.

În țările bogate e atâta bunăstare materială, că practic lumea nu mai are nevoie de fapte de milostenie trupească. Oamenii au de toate. Au case luxoase. Dar câte case, câte aziluri de bătrâni, unde este tot ce își poate dori omul, sunt adevărate închisori reci, căci nimeni nu mai deschide ușa să le spună o vorbă de mângâiere, de încurajare celor care locuiesc în ele! Au mare nevoie de milostenie trupească oamenii din țările sărace, dar câtă nevoie de milostenie sufletească au cei din țările bogate!

Fericiți cei miloși. "În viață nu e decât un mod de a fi fericit: a trăi pentru alții", scrie Lev Tolstoi.

Într-o lume în care domnește egoismul, pofta de câștig, interesul meschin și personal, răzbunarea și ura, cel care practică iubirea, caritatea, mila așa cum cere Cristos, cel care iartă, cel care face binele cât poate în mod dezinteresat, fără a aștepta ceva în schimb, fără a aștepta nici măcar recunoștință, are toate șansele de a fi privit ca un anormal, ca un nebun. De asemenea nebuni e nevoie urgentă în lume. Avem și o rugăciune în acest sens:

Trimite-ne, Doamne, nebuni: din aceia care se angajează total, care știu să se uite pe ei înșiși, care iubesc în mod sincer și nu numai în cuvinte, și care știu, într-adevăr, să se sacrifice până la capăt.

Avem nevoie de nebuni, de oameni lipsiți de logică, de entuziaști, de făpturi capabile să se arunce în nesigur, în necunoscut... care să accepte, unii să se piardă în masa anonimă fără nici o dorință de a-și face o trambulină de lansare, alții să se folosească de poziția superioară dobândită numai pentru a sluji masa anonimă.

Avem nevoie în timpul nostru de nebuni, care iubesc o viață simplă, apărători ai claselor celor mai umile, străini de orice compromis, deciși să nu trădeze, care nu pun preț pe propria lor viață, gata de abnegație totală, capabili să accepte orice muncă, să plece, din ascultare, spre orice destinație, liberi și în același timp supuși, spontani și perseverenți, blânzi și energici în același timp (Louis J. Lebret).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire