pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

FERICIȚI CEI FLĂMÂNZI ȘI ÎNSETAȚI

"Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate,
căci ei se vor sătura".

Ori de câte ori în Evanghelie se vorbește despre foame și sete, Isus se ridică de la instinctele primare ale trupului spre alte realități superioare; de la foamea și setea biologică, la foamea și setea spirituală.

În casa din Betania, Isus îi atrage atenția Martei care nu mai prididea cu treaba în bucătărie, cu pregătirea mâncării pentru prânz, că sora sa, Maria, care stătea la picioarele lui, hrănindu-și și adăpându-și sufletul înfometat cu cuvântul care ieșea de pe buzele sale, și-a ales partea cea mai bună.

La fântâna lui Iacob, unde se oprește pentru a-și potoli setea, întâlnind-o pe samariteană, Isus uită de sete pentru a-i oferi femeii cu sufletul uscat, ars de păcate, o apă de care ea avea și mai mare nevoie. Și îi zice: "O, dacă ai cunoaște tu darul lui Dumnezeu și cine este cel care îți zice: «Dă-mi să beau», tu însăți ai fi cerut să bei și el ți-ar fi dat apă vie!" (In 4,10). Iar când ucenicii întorși din oraș cu de-ale mâncării îl invită la masă: "Învățătorule, mănâncă", el le răspunde: "Eu am de mâncat o altă mâncare pe care voi nu o cunoașteți... Mâncarea mea este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui" (In 4,31-32.34).

Mulțimilor care îl căutau după ce au mâncat din pâinile înmulțite în mod miraculos în pustiu, Isus le spune: "Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică" (In 6,27).

Când postește în pustiu și simte foamea, Isus îi spune Ispititorului: "Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4).

În sinagoga din Cafarnaum încearcă să trezească în ascultătorii săi foamea și setea după trupul și sângele său din sfânta Euharistie: "Eu sunt pâinea vieții. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată și cine crede în mine nu va înseta niciodată" (In 6,35).

La bazinul Siloe, la Ierusalim, stând în picioare, Isus a strigat cu glas puternic: "Dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea" (In 7,37). "Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată și cine crede în mine nu va înseta niciodată" (In 6,35).

Când, în fericirea a patra, Isus îi proclamă fericiți pe cei flămânzi și însetați de dreptate, pe buzele Mântuitorului cuvântul dreptate nu are înțelesul pe care îl are în limbajul nostru obișnuit. În toate dicționarele dreptatea este definită astfel: "Principiu moral și juridic care cere să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile".

Pe buzele lui Isus cuvântul dreptate are un înțeles mult mai larg și mai cuprinzător. Dreptatea îl are în vedere pe Dumnezeu: a i se da lui Dumnezeu ceea ce este drept, ceea ce i se cuvine, a i se respecta drepturile lui Dumnezeu și, evident, când i se dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, atunci și numai atunci i se dă și omului ce este al omului, i se respectă drepturile omului. Flămânzi și însetați de dreptate sunt cei flămânzi și însetați de Dumnezeu, de iubirea lui Dumnezeu, de perfecțiune, de sfințenie, de nevinovăție, de frumusețe sufletească, de ceea ce îl apropie pe om de Dumnezeu. Pe buzele lui Isus cuvântul dreptate e sinonim cu cuvântul sfințenie.

E vorba de o sete interioară, de o căutare înfrigurată a lui Dumnezeu, izvorul iubirii, izvorul adevărului, izvorul și plinătatea vieții. E acea dorință de paradis care îl mistuia pe apostolul Pavel când le scria filipenilor:

Nu că am câștigat deja premiul sau că am ajuns cumva la desăvârșire, dar alerg înainte, căutând să-l cuceresc, întrucât și eu am fost cucerit de Cristos Isus. Fraților, eu nu cred că l-am cucerit încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, spre premiul pe care Dumnezeu ne cheamă să-l primim în cer în Cristos Isus (Fil 3,12-14).

Nimeni nu a descris în istoria Bisericii și în literatura universală mai bine această foame și sete mistuitoare de Dumnezeu ca sfântul Augustin, cel care în tinerețe a încercat să-și potolească setea de Dumnezeu sorbind din mocirla otrăvită a viciilor. Scrie Augustin, amintindu-și de acei ani triști ai vieții sale:

O, tu care ești Adevărul, Adevărul, deja atunci suspinam după tine cu toate fibrele inimii mele... Pe tavele care mi se prezentau spre a potoli foamea mea de tine, în locul tău erau soarele și luna, creaturile tale, frumoase, dar nimic altceva decât creaturi și nu tu însuți... Dar eu aveam foame și sete nu de creaturile tale, ci numai de tine, Adevăr nesupus transformării, nici vreunei umbre de schimbare... Și totuși le înghițeam, fiindcă aveam impresia că ești tu, dar fără lăcomie, fiindcă nu simțeam în gură gustul tău adevărat; nefiind tu, acele plăsmuiri insipide nu mă hrăneau, ci, dimpotrivă, îmi măreau tot mai mult foamea (Conf. III, 6, 10).

Sfântul Augustin își amintește de zilele când, întors la Dumnezeu, se pregătea împreună cu un grup de prieteni să primească botezul într-un sat de lângă Milano:

Ne-ai străpuns inima cu săgețile iubirii tale, purtam cuvintele tale înfipte în măruntaiele noastre, iar exemplele slujitorilor tăi [convertiți] pe care din întinați i-ai făcut strălucitori, din morți i-ai făcut vii, ținuți în centrul reflecției noastre erau ca un foc ce ne devora amorțeala profundă, împiedicându-ne să ne prăbușim. Eram atât de înflăcărați încât toate suflările potrivnice ale limbilor perfide nu stingeau, ci întețeau focul din noi (Conf. IX, 3, 2).

O singură tristețe, un singur regret, îl va însoți pe Augustin până la moarte:

Târziu te-am iubit, frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu te-am iubit! Da, pentru că tu erai înăuntrul meu, iar eu eram afară. Acolo te căutam. Urât cum eram, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă țineau departe de tine creaturile tale care nu ar exista dacă nu ar exista în tine. M-ai strigat și strigătul tău a spart surzenia mea; ai răspândit parfumul tău, l-am respirat și mă mistui de dor după tine, l-am gustat și simt foame și sete; m-ai atins și ard dorind pacea ta (Conf. X, 27, 38).

Foamea, setea biologică e o suferință și nu o fericire. În schimb, cei flămânzi și însetați de dreptate, de Dumnezeu sunt fericiți. E și acesta un paradox al fericirilor proclamate de Isus: flămând, însetat, și totuși fericit.

E un paradox pe care sfântul Grigore de Nyssa îl descrie în cartea sa intitulată Viața lui Moise. Autorul pune pe buzele lui Dumnezeu aceste cuvinte pe care i le adresează lui Moise:

O, Moise, pentru că tu înaintezi cu o dorință înflăcărată spre ceea ce stă înainte, și alergarea ta nu cunoaște oboseală, nici nu pui o stavilă alergării acestei cuceriri a binelui, ci râvnești cu înfocare lucruri tot mai mari, trebuie să știi că în fața mea este un spațiu atât de mare încât nu vei putea găsi niciodată un capăt al alergării sau al zborului tău. Cu toate acestea, această alergare a ta, acest zbor al tău, dintr-un alt punct de vedere înseamnă stabilitate. Căci eu te voi statornici pe stâncă. Este cel mai mare paradox, dar stabilitatea și mișcarea sunt un singur lucru. Desigur, în mod normal, cine urcă nu stă și cine stă nu urcă. Aici nu; aici urcă tocmai cel care stă.

Și conchide sfântul Grigore cu aceste admirabile cuvinte: "A-l găsi pe Domnul constă în a-l căuta fără încetare. A căuta și a găsi nu sunt două lucruri diferite, ci răsplata căutării este însăși căutarea". A fi însetat de Dumnezeu și a-ți potoli setea în Dumnezeu, nu sunt două lucruri diferite.

Spuneam mai înainte că pe buzele lui Isus foamea și setea de dreptate înseamnă foamea și setea de sfințenie, de desăvârșire, căci orice pas înainte în sfințenie, în desăvârșire, înseamnă un pas înainte, mai aproape de Dumnezeu în care ne găsim realizarea și fericirea vieții noastre.

"Fiți sfinți pentru că eu, Domnul sunt sfânt", poruncește Dumnezeu deja în Vechiul Testament. "Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru din cer este desăvârșit" (Mt 5,48) - poruncă dată de Isus tuturor celor care cred în el și vor să fie ucenicii lui.

Chemarea tuturor la sfințenie o reamintește mereu creștinilor apostolul Pavel în scrisorile sale: "Voința lui Dumnezeu este sfințirea voastră" (1Tes 4,3). "Fiți, așadar, imitatorii lui Dumnezeu ca niște fii prea iubiți" (Ef 5,1).

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Cristos. În el [în Cristos] ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea lui, după ce, în iubirea lui, ne-a rânduit de mai înainte să fim înfiați prin Isus Cristos (Ef 1,3-5).

Acesta este scopul cu care Dumnezeu ne-a creat pe fiecare: din veșnicie ne-a chemat la existență ca să fim sfinți, să cunoaștem planul pe care l-a avut cu fiecare dintre noi din veșnicie, să-l ducem la împlinire și astfel să ne realizăm ca persoane umane pe pământ și totodată să ne realizăm destinul nostru veșnic, și anume, întâlnirea cu Dumnezeu în paradis. Câte vieți părăduite, ratate, falimentate, câte existențe umane nerealizate - pentru toată veșnicia nerealizate - deoarece oamenii nu știu care este scopul vieții lor, nu știu ce au de făcut pe pământ, nu știu ce să facă din viața lor!

La întrebarea: de ce trăiește omul? Care este rostul lui pe pământ?, ne este dat să auzim tot felul de răspunsuri: să scrie o carte, să sădească un copac, să facă un copil, să iubească, să aibă o căsătorie reușită. Toate sunt forme de idolatrie. Librăriile sunt pline cu cărți care nu spun nimic sau spun idioțenii, de aceea nu le cumpără nimeni. La tot pasul vedem copaci, care nu fac decât umbră, și copii handicapați sau care sunt crucea și calvarul celor care i-au adus pe lume. Iubirile trădate și căsătoriile falimentare cine le mai poate număra?

Cât despre iubirea umană ca ideal și scop suprem al vieții, Paul Claudel îi scria unui alt mare scriitor francez, Jacques Rivi?re:

Noi trăim mereu cu vechea idee romantică potrivit căreia suprema fericire, interesul maxim, unicul roman al existenței constau în raporturile noastre cu femeia și în satisfacțiile senzuale pe care le putem scoate de aici. Dar uităm un lucru, anume, că sufletul, spiritul, sunt realități la fel de puternice, la fel de exigente ca și carnea (ba sunt și mai mult!), și că dacă acordăm acesteia din urmă tot ce ea ne cere, aceasta se întâmplă în detrimentul altor bucurii, al altor spații care vor fi închise pentru totdeauna (...) Cât despre plăcerile iubirii satisfăcute, nici un scriitor nu le-a descris vreodată, pentru că nu există. Paradisul care ar consta în a avea total o femeie și a-i poseda trupul și sufletul, mi se pare că nu se deosebește cu nimic de infern. Desigur, nu vorbesc despre iubirea conjugală care e ceva infinit mai frumos și mai profund.

Există o convingere pe cât de răspândită, pe atât de greșită, și anume, că sfințenia nu e pentru toată lumea, ci pentru o elită: pentru preoți, pentru călugări și călugărițe. Recent, cu ocazia rușinosului scandal cu care s-a dat în spectacol în fața lumii întregi Bill Clinton, televiziunea italiană a făcut un sondaj. A fost întrebată și o femeie ce părere are despre cazul Clinton. Femeia l-a justificat: "E normal, a zis. Ce vreți? Președintele Statelor Unite e obligat să ducă viață de preot?" Deci sfințenia îi privește numai pe preoți.

În Biserică sunt multe chemări, la diferite stări de viață, dar toți au o unică chemare: chemarea la sfințenie. Fiecare se sfințește în starea de viață pe care o are. Diferitele stări de viață: călugăr, preot, laic, căsătorit, necăsătorit sunt mijloace diferite, căi diferite, spre unica sfințenie. Cristos a murit pentru toți oamenii, el vrea ca toți oamenii să se mântuiască, iar drumul spre mântuire e unul singur: sfințenia vieții. Chemarea la sfințenie nu se naște din preoție, nici din consacrarea în viața călugărească, ci din botez.

Conciliul al II-lea din Vatican, vorbind despre chemarea universală la sfințenie, ne spune:

Dumnezeiescul Învățător și Exemplu al oricărei desăvârșiri, a propovăduit tuturor și fiecăruia dintre ucenicii săi, de orice condiție, sfințenia vieții al cărei autor și înfăptuitor este el însuși: "Fiți, așadar, desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit" (Mt 5,48) (...) Este limpede, așadar, pentru oricine că toți credincioșii, de orice stare sau condiție, sunt chemați la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii... Pentru a dobândi această desăvârșire, credincioșii trebuie să-și folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, pășind pe urmele lui și deveniți asemenea chipului lui, supunându-se în toate voinței Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu și slujirii aproapelui (...) Așadar toți credincioșii se vor sfinți din zi în zi mai mult în condițiile lor de viață, în îndatoririle lor și în împrejurările în care se află și prin toate aceste condiții, îndatoriri și împrejurări, dacă primesc toate cu credință din mâna Tatălui ceresc și conlucrează cu voința lui Dumnezeu (LG, cap.V).

Am avea o concepție cu totul greșită despre sfințenia la care suntem cu toții chemați dacă ne-am imagina că a fi sfânt înseamnă a nu mai fi un om normal, ci a fi ca o statuie, imobil, impasibil, fără sentimente, ca sfinții încremeniți din icoanele bizantine sau a lua anumite poziții bigote la rugăciune, copiindu-i pe sfinții din icoane.

Pe când eram la Paris, încă foarte tânăr - povestește sfântul Francisc de Sales - m-a apucat o dorință extraordinară de a fi sfânt și desăvârșit: am început prin a crede că, în acest scop, trebuie să-mi plec capul într-o parte când mă rog breviarul pentru că așa făcea un coleg care era într-adevăr sfânt. Pentru puțin timp am urmat această practică. Cu toate acestea - recunoaște marele episcop - nu am devenit mai sfânt.

După cum, la fel de greșit ar fi să credem că sfințenia la care suntem chemați cu toții înseamnă a fi înzestrați cu daruri excepționale, cu puterea de a face minuni, cu extaze, cu revelații particulare, cu citirea în conștiințele oamenilor, cu stigmate, cu eroismul, cu vărsarea sângelui, cu canonizarea și punerea numelui în calendar. E drept că Dumnezeu face unor oameni asemenea favoruri excepționale, e drept că Biserica pe unii îi canonizează, dar canonizarea câtorva e una, sfințenia la care cu toții suntem chemați e cu totul altceva.

În timpul ocupației naziste, tânărul Karol Wojtyla, actualul papă Ioan Paul al II-lea, conducea un grup polonez de rezistență. Într-o noapte, un soldat german a descoperit grupul întrunit în subsolul unei case. Karol l-a îmbrățișat, i-a vorbit despre Dumnezeu, despre iubirea sa, despre felul cum iubirea trebuie să învingă ura și violența. I-a vorbit cu atâta căldură și convingere, încât soldatul nu numai că nu a arestat grupul, dar a jurat că nu se va supune ordinelor care îl vor obliga la acte de violență. La câtva timp după aceea, tânărul soldat german a refuzat să împuște în piața centrală a Cracoviei două femei: mama și fiica. A fost el împușcat. După război, ajuns preot, Wojtyla a înălțat în piață, pe locul unde a fost împușcat soldatul german, un monument pe care a scris aceste cuvinte: "Eroismul nu este la îndemâna tuturor, dar noi nu trebuie să renunțăm la eroism".

Într-adevăr, Dumnezeu la puțini le cere eroismul, jertfa supremă a vieții, vărsarea sângelui, cum a cerut de la acel soldat german, dar tuturor ne cere eroismul sfințeniei de fiecare zi. O viață trăită în fidelitate totală față de voința lui Dumnezeu și față de evanghelie, un păcătos care se convertește și își schimbă complet viața, un politician corupt care își bate pieptul, un îmbogățit pe căi necinstite care dă înapoi tot ce a furat, un turnător la securitate care își recunoaște în mod spontan lașitatea, nemernicia, fără să i se publice dosarul, un muribund care îi încurajează și îi mângâie pe cei care rămân în urmă, o mamă care îl îmbrățișează pe criminalul care i-a ucis copilul, tinerii care se păstrează în castitate totală până la căsătorie, soții care trăiesc viața conjugală respectând legea lui Dumnezeu și morala Bisericii, toate acestea sunt acte de eroism la îndemâna tuturor, sunt minuni la fel de mari ca a da vederea unui orb, a vindeca un canceros, a învia un mort. La acest eroism cu toții suntem chemați. Acest eroism este la îndemâna tuturor.

Sfințenia la care ne cheamă Dumnezeu este în primul rând lucrarea harului lui Dumnezeu în noi. "Pentru a face dintr-un om un sfânt, scrie B. Pascal, este absolut necesar să acționeze harul, și cine se îndoiește de acest lucru nu știe nici ce este un om nici ce este un sfânt".

Dar Dumnezeu cere colaborarea omului cu harul său. A pretinde că putem să ne sfințim numai prin eforturile noastre, ar însemna să cădem în erezia naturalismului pelagian, care pretindea că omul poate fi bun, virtuos, sfânt, fără harul lui Dumnezeu. Și invers, a pretinde că harul lui Dumnezeu ne face sfinți fără colaborarea și efortul nostru, înseamnă a cădea în erezia protestantismului care susține că Dumnezeu îi predestinează din veșnicie pe unii la mântuire, pe alții la osândă, indiferent de faptele lor bune sau rele.

Această învățătură protestantă, mai ales în forma ei calvinistă, dramaturgul spaniol Tirso de Molina o prinde foarte bine într-una din piesele sale.

Un pustnic cu numele de Paul, ne spune autorul, tulburat de un vis, îl întreabă pe Dumnezeu care va fi destinul său veșnic: paradisul sau infernul? Îi apare Diavolul sub chip de înger și îi spune să se ducă în orașul cel mai apropiat și să se uite cu atenție la o anumită poartă a orașului: sfârșitul lui, destinul lui veșnic, va fi același cu sfârșitul, cu destinul celui dintâi om care va ieși pe acea poartă.

Pustnicul merge în oraș și speră să vadă ieșind un personaj cu mare faimă de sfințenie, când acolo întâlnește un criminal care își etalează cu cinism fărădelegile și crimele sale. Se chema Henric. Pustnicul, convins că soarta acestui bandit va fi osânda veșnică, pradă disperării, ajunge el însuși un bandit, și într-adevăr se osândește, pe când banditul, care avea o nezdruncinată încredere în Dumnezeu și o mare dragoste pentru bătrânul său tată, se mântuiește.

Eremitul, devenit bandit, mascându-se, îl pune pe celălalt bandit la o încercare. Îl prinde și îl leagă de un copac spunându-i să se pregătească să plece pe lumea cealaltă. Se retrage, își reia haina de pustnic, se reîntoarce la bandit și încearcă să-l convingă să se spovedească. Banditul refuză. Atunci fostul pustnic își aruncă definitiv haina de călugăr, cu totul convins că are de-a face cu un împietrit destinat focului veșnic al iadului, și că aceeași va fi și soarta lui.

În acest moment, Henric, banditul, este cuprins de o milă sfâșietoare pentru fostul monah și îl imploră să nu abandoneze viața sa de pustnic, să nu facă acest act de disperare: "Paul, prietenul meu, îi zice, nici eu n-am încetat niciodată să sper că mă voi mântui și îmi întemeiez această speranță nu pe faptele mele bune, ci pe această certitudine: că Dumnezeu e milos cu cel păcătos și mila lui ne salvează".

Și, într-adevăr, banditul Henric la sfârșit se mântuiește. Aruncat în închisoare, la rugămințile tatălui său, se împacă cu Dumnezeu; înainte de a muri înalță o rugăciune mișcătoare, plină de încredere și speranță în Dumnezeu cel îndurător și iertător și către Maica Domnului, salvarea păcătoșilor. În schimb, pustnicul devenit bandit se afundă tot mai mult în disperarea lui, moare fără să se pocăiască și se osândește.

"Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, de sfințenie". Nefericiți și triști cei care nu sunt flămânzi și nici însetați de sfințenie. "Tristețea de a nu fi sfânt: aceasta este singura tristețe îngăduită unui creștin" (Léon Bloy).

E o tristețe pe care o mărturisește cu sinceritate scriitorul Julien Green: "Cred că nimeni nu se îndoiește care este fondul tristeții mele. Aș fi voit să fiu sfânt. Asta e tot... Simt într-adevăr că trec mereu pe lângă cel care aș fi voit să fiu și cel care aș fi voit să fiu continuă să existe. E acolo, e trist, și tristețea lui este tristețea mea".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire