pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

FERICIȚI CEI BLÂNZI

"Fericiți cei blânzi,
căci ei vor moșteni pământul".

Isus proclamă fericirea a treia folosindu-se de cuvintele din psalmul 37: "Cei răi vor fi nimiciți, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni pământul. Încă puțină vreme, și cel rău nu va mai fi. Cei blânzi vor moșteni pământul și vor avea belșug de pace" (Ps 37,9-11).

Fericirea celor blânzi trebuie înțeleasă în contextul acestui psalm. Cine sunt cei blânzi? Blânzi sunt cei care nu se scandalizează de triumful momentan al răului, de succesul și prosperitatea celui rău care de atâtea ori îl persecută pe cel drept. Blând este cel care "tace înaintea Domnului și nădăjduiește în el" (Ps 37,7), de aceea continuă să facă binele; el va vedea triumful dreptății. "Cei răi vor fi nimiciți" - spune în încheiere psalmul. "L-am văzut pe cel rău în toată puterea lui, se întindea ca un copac verde. Dar când am trecut a doua oară, nu mai era acolo, l-am căutat, dar nu l-am mai putut găsi" (Ps 37,35-36).

Blândețea despre care vorbește Isus se deosebește totuși de blândețea descrisă de psalmist prin faptul că nu cunoaște dorința de răzbunare atât de evidentă în psalmul 37. Satisfacția de a vedea nimicirea celui rău este înlocuită de bunătatea evanghelică care dorește numai triumful iubirii.

Isus a spus despre sine că este "blând și smerit cu inima" (Mt 11,29). El nu s-a bucurat niciodată de suferința celui rău, ci i-a iertat și i-a iubit pe toți. "Ca un miel pe care îl duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor care îl tund, n-a deschis gura" (Is 63,7). Așa l-a descris profetul Isaia. El ar fi putut să ceară de la Tatăl său mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri (asta înseamnă 60.000 de îngeri) care să vină imediat să-l apere, dar s-a lăsat învins de puterea întunericului. Prin moartea și învierea sa, Isus a proclamat victoria finală a iubirii.

"Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi pace pentru sufletele voastre". Isus nu ne-a zis: învățați de la mine să creați universul, să faceți minuni, să înviați morți, ci învățați să fiți blânzi și smeriți cu inima.

Așadar, în spiritul fericirilor, blând este omul cu credință de granit, care crede în forța de neînvins a iubirii, care e convins că răul nu poate fi învins decât cu binele, ura cu iubirea, violența cu non-violența. A te împotrivi celui rău, în logica evangheliei, înseamnă a te lăsa învins. A înapoia palma celui care te-a pălmuit, înseamnă a declanșa reacția în lanț a violenței. A te apăra folosind aceleași arme ca și agresorul, înseamnă a accepta logica forței.

Isus, vorbind despre blândețe, încheie o serie de exemple cu aceste cuvinte:

Eu vă spun: să nu vă împotriviți celui care vă face rău, ci celui care te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt... Iubiți pe dușmanii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei care vă asupresc și vă prigonesc (...) Dacă îi iubiți numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiți, așadar, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru ceresc este desăvârșit (Mt 5,38-48).

A vorbi astăzi despre blândețe, poți da impresia că ai venit de pe altă lume. Singura lege care dictează astăzi este legea celui mai puternic. Toate problemele se rezolvă astăzi prin violență. Blândețea este lăsată pe seama proștilor, eventual a sfinților. Nu este vorba de violența teroriștilor, a killerilor, condamnată în general de toată lumea, ci de nenumărate alte forme de violență practicate la tot pasul, uneori chiar în numele libertății și al progresului.

De pildă, avortul e o formă de violență crudă, monstruoasă, îndreptată împotriva unei ființe care nu se poate apăra, care nu poate protesta. Legalizarea acestei violențe are o singură justificare: legea celui mai puternic.

Violența asupra bătrânilor, a bolnavilor incurabili, marginalizarea și eliminarea lor, fiindcă nu mai produc, fiindcă sunt o povară, legalizarea eutanasiei, au aceeași justificare: legea celui mai puternic. Trăim într-o lume a violenței: violență asupra copiilor, asupra minorilor, asupra săracilor, violență pe stadioane, violențe, scene de furie, cuvinte injurioase, certuri în familie, la locul de muncă, peste tot.

Dar poate că forma cea mai crudă de violență, mai crudă decât cea înfăptuită de sataniștii care la slujbele lor satanice cu sacrificii umane, scot din pieptul victimei inima pentru a-i bea sângele, sunt cei care îl scot din inima omului pe Dumnezeu, cu urmarea că nu-i mai lasă omului decât o singură alegere: opresor sau oprimat, violent sau victimă a violenței.

Fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul. Promisiunea psalmistului se referea la pământul promis, la țara făgăduită. Isus, în predica de pe munte, promite celor blânzi o altă țară făgăduită, paradisul ca moștenire. Dar cei blânzi moștenesc într-un fel și pământul acesta; ei cuceresc și domină inimile oamenilor de pe pământ. Se știe că inimile oamenilor le cuceresc cei care niciodată nu se lasă stăpâniți de mânie, de nervozitate, cei care au o față senină și zâmbitoare, cei care nu se irită, care au întotdeauna vocea dulce și calmă, care sunt plini de înțelegere și răbdare; din gesturile lor, din comportamentul lor, din vorbele lor, din toată atitudinea lor iradiază bunătate și blândețe.

Cine a avut fericirea să întâlnească în viață o asemenea persoană, a putut să-și facă o idee despre bunătatea și blândețea lui Dumnezeu. Acesta a fost secretul fascinației pe care a exercitat-o asupra lumii întregi papa Ioan al XXIII-lea, numit "papa cel bun": fața lui senină și luminoasă, ochii lui blânzi, zâmbetul veșnic înflorit pe buzele lui. Dar am putea spune că el continuă să fascineze lumea și să moștenească pământul și după moartea lui. Când i s-a deschis recent mormântul în vederea beatificării, trupul lui, după 38 de ani de la moarte, a fost găsit neputrezit, intact, cu zâmbetul pe buze. A fost scos din criptă și așezat la vedere sub un altar în bazilica San Pietro. Cu puțin timp în urmă am fost la Roma și am putut să văd cum în bazilică, ziua întreagă se face coadă la altarul lui. Lumea vine, se roagă și contemplă îndelung chipul lui blând și zâmbetul de pe fața lui.

Blândețea și bunătatea fără margini a episcopului de Geneva, sfântul Francisc de Sales, explică faptul că el a reușit să readucă în sânul Bisericii numai în câțiva ani peste 70 000 de eretici.

La universitatea din Roma, un profesor de chimie prezenta studenților un experiment important. La un moment dat, asistentul, neatent, i-a răsturnat aparatul și s-a terminat cu experimentul. Asistentul a rămas blocat și studenții se așteptau ca profesorul să explodeze într-un acces de furie. Dar nimic. Calm, profesorul îi zice asistentului: "Nu-i nimic, Giovanni. Se întâmplă. Mi s-a întâmplat și mie anul trecut". La terminarea cursului, un student îi zice: "Domnule profesor, astăzi ați ținut lecția cea mai frumoasă. Am învățat un lucru absolut nou".

Sunt foarte mulți oameni care consideră că blândețea este o utopie, un lucru irealizabil, și scuzele le cunoaștem: sunt nervos, nu mă pot stăpâni, am un bărbat rău și bețiv, am o femeie care mă scoate din sărite, copiii acasă nu mă ascultă, nu pot, trebuie să mă descarc, la serviciu am de-a face cu lume nebună, insuportabilă.

Ce spui, omule?, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. Poruncim leilor și le îmblânzim firea. Poți să schimbi cruzimea lor în blândețe și, deși fiarele sunt din natura lor feroce, le scoți din natura lor făcându-le blânde. Și te îndoiești că tu, care din natură ești blând, poți să revii la normal atunci când ieși din natura ta? (Îți ieși din fire, te înfurii?) Poți să scoți din fiare ceea ce este sădit în natura lor și să sădești ceea ce este împotriva naturii lor și tu nu poți să păstrezi ceea ce natura a sădit în tine?

Blândețea este o artă care se învață. În lumea necuvântătoarelor situația e cu totul alta. După câteva săptămâni de la naștere, păsările zboară, rațele înoată, pisicile pleacă la vânat șoareci. La cincisprezece zile după venirea pe lume, puiul de zebră se ridică în picioare și aleargă prin munți în urma mamei sale. Animalele și păsările nu trebuie să învețe nici să meargă pe picioare, nici să zboare, nici să înoate, nici să vâneze, nici să cânte. Prin simplul fapt că vin pe lume, dispun de toate resursele necesare pentru a se apăra și a supraviețui. Toate tehnicile sunt programate în codul lor genetic, sunt elaborate în interiorul organismului lor. Le învață instinctiv, fără a se supune vreunei ucenicii.

Nu la fel stau lucrurile cu omul. Abia venit pe lume, omul este ființa cea mai vulnerabilă. Trebuie să învețe totul de la alții: să meargă pe picioare, să vorbească, mai târziu să gândească, să-și facă educația. Iar a învăța înseamnă a folosi mintea și voința în locul instinctului care dictează la păsări și animale.

Omul învață arta de a trăi toată viața. Ucenicia lui nu se termină cu majoratul sau cu obținerea unei diplome când, câștigându-și de acum singur pâinea, devine autonom. Și așa cum pentru a obține o diplomă, un titlu universitar, se cer ani îndelungați de efort, de muncă zi și noapte, urmând cu perseverență un program, o disciplină, la fel a te cuceri pe tine însuți, stăpânirea, controlul nervilor, răbdarea, blândețea se învață greu, presupune exerciții, efort, luptă îndelungată, statornică, uneori eroică cu tine însuți. O luptă ce durează uneori ani îndelungați.

Blândețea se cucerește printr-un război crâncen împotriva mândriei, căci, în fond, manifestările noastre de mânie, de violență, iritările noastre, se nasc toate din orgoliu, din amorul propriu din inima noastră.

Mânia și mândria merg întotdeauna mână în mână, nu se separă niciodată, după cum blândețea și smerenia nu se separă niciodată. Nu întâmplător Isus ne spune: "Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima".

Sfântul Augustin în celebra sa lucrare De civitate Dei vorbește despre două împărății, despre două cetăți: cetatea lui Dumnezeu și cetatea oamenilor nesupuși lui Dumnezeu. A doua cetate s-a născut din amorul propriu, din mândrie:

Două iubiri au zidit două cetăți. Iubirea de sine împinsă până la disprețul față de Dumnezeu a zidit cetatea oamenilor; iubirea față de Dumnezeu împinsă până la disprețul de sine a zidit cetatea lui Dumnezeu. Una se laudă în ea însăși, cealaltă în Domnul; una cerșește mărire de la oameni, cealaltă își găsește mărirea în Dumnezeu, cel care este martorul conștiinței sale.

Primul cetățean pe care sfântul Augustin îl plasează în cetatea potrivnică lui Dumnezeu este Cain, primul criminal din istoria omenirii, cel care, cuprins de mânie, l-a ucis pe fratele său Abel; iar mânia sa s-a născut din orgoliu, din amorul propriu, din invidie, i s-a părut că Dumnezeu privește mai cu plăcere la jertfa fratelui său Abel decât la a sa. Iar invidia ce altceva este decât o formă de mândrie?

Scrie Dostoievski în Frații Karamazov:

Uneori te vei simți perplex, îndeosebi văzând păcatele oamenilor, și te vei întreba: Trebuie să recurg la forță sau la umilință și la iubire? Decide întotdeauna pentru umilință și iubire. Dacă vei lua această hotărâre odată pentru totdeauna, vei putea să cucerești lumea întreagă. Umilința și iubirea unite împreună sunt o forță formidabilă, cea mai mare forță din câte există: nu există o alta care să o egaleze.

În orice zi, în orice oră, în orice minut, observă-te pe tine însuți și controlează-te, străduiește-te să ai o față frumoasă. Iată, ai trecut pe lângă un copil și erai iritat, plin de mânie, ai spus un cuvânt urât; tu poate nici nu l-ai observat pe copilul acela, dar el te-a văzut bine și poate a văzut figura ta, urâtă și rea, și a rămas impresionat în inimioara lui lipsită de apărare. Tu nici nu ești conștient, dar poate ai aruncat în el o sămânță rea, care probabil va încolți, și totul pentru că nu ai fost atent, pentru că nu ai cultivat iubirea vigilentă, iubirea activă.

Fraților, iubirea este un ghid, dar trebuie să știi să o cucerești, pentru că se cucerește cu greutate, se plătește pe ea preț mare, se cucerește printr-o muncă îndelungată și pe termen lung; trebuie să iubești nu o clipă, întâmplător, ci întotdeauna, până la sfârșit.

Extraordinara blândețe a sfinților se întemeiază pe extraordinara lor umilință. Sfinții n-au acordat nici o importanță propriei lor persoane.

Citind Jurnalul papei Ioan al XXIII-lea, poate expresia cea mai șocantă pe care o găsim în jurnalul lui este aceasta: "nu sunt nimic". Nu era nimic; și totuși era papă, vicarul lui Cristos pe pământ!

Sfântul Francisc Borgia se afla odată într-o călătorie însoțit de părintele Bustamante. Cum se înnopta, au poposit la un han și au luat împreună o cămăruță cu două saltele. Părintele Bustamante era răcit în ultimul grad și, crezând că scuipă spre perete, a scuipat toată noaptea spre sfântul Francisc, mai ales pe fața lui. Acesta, în delicatețea lui, n-a voit să-l deranjeze, să-i strice somnul. Dimineața, când s-a trezit și a văzut ce a făcut în cursul nopții, bolnavul a rămas complet rușinat și îndurerat. Sfântul, arătându-se vesel, îl consolează: "Nu te necăji: în toată camera aceasta nu puteai găsi un loc mai potrivit unde să scuipi, decât fața mea".

În încheiere, ascultați cuvintele scriitoarei franceze Isabelle Rivi?re, cuvinte de încurajare pentru cei blânzi și smeriți, pentru cei umili, mici în ochii lumii, cărora Isus le promite că vor moșteni pământul:

Cel care nu e bun de nimic în ochii lumii, e întotdeauna bun în ochii lui Dumnezeu. Stăpânul divin va avea întotdeauna sarcini de încredințat celor pe care stăpânii pământului îi disprețuiesc ca fiind inutilizabili, deoarece singura muncă pe care el ne-o cere este aceea de a-l iubi (...) Să ne bucurăm așadar noi, cei incapabili, cei mici, cei infirmi, cei nenorociți, cei terminați, cei stângaci, cei ignoranți, cei învinși, cei care suntem prea urâți ca să fim iubiți, cele care nu suntem destul de bogate ca să ne găsim un bărbat, cei care nu suntem dotați, nu suntem reușiți, cei fără poziție socială, fără speranță, fără serviciu, cei pe care lumea ne respinge și ne calcă în picioare; curaj, înainte (...) Dumnezeu ne iubește! Ne vrea, ne dorește și chiar ne caută!


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire