pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

FERICIȚI CEI CARE PLÂNG

"Fericiți cei care plâng,
căci ei se vor bucura".

Se mai întâmplă ca în viață să ai o bucurie atât de mare încât să plângi de bucurie. Dar nu la un asemenea plâns se referă Isus în a doua fericire, ci se referă la bucuria celor care plâng de suferință. Să suferi și în același timp să te bucuri, să simți mângâiere? Unul dintre scriitorii antichității spunea: "Așa au voit zeii, ca în viața omului bucuria să alterneze cu durerea". Să alterneze, dar nu să se suprapună. Cuvintele lui Isus ar putea să ne pară o absurditate, o naivitate, o glumă, o ironie. Dar nu, Isus afirmă categoric: fericiți sunt cei care suferă, care plâng. Dintre toate fericirile aceasta este cea mai misterioasă, cea mai paradoxală; paradoxul paradoxurilor care șochează puternic logica noastră omenească.

Ca omul să dorească fericirea și să caute calea spre fericire, e normal. Dumnezeu l-a creat pe om pentru fericire. Dar, învățându-ne calea spre fericire, fericirile ne fac să înțelegem că fericirea vine de sus, că e un dar al lui Dumnezeu. Omul trebuie să-și deschidă inima spre a primi acest dar. Dacă pretinde să cucerească de unul singur fericirea, își închide inima la darul divin și se pune în imposibilitatea de a fi fericit. Construcțiile pur umane ale fericirii se prăbușesc întotdeauna, într-o zi sau alta (Jean Galot).

Suferința e una din cele mai grele probleme pe care și le pune mintea omenească. Cu tot progresul științei, cu toate eforturile medicinei, suferința rămâne o realitate inevitabilă, și ne-am face iluzii dacă am crede că omenirea suferă astăzi mai puțin decât în trecut. Un tată, o mamă care își privește copilul mort nu suferă astăzi mai puțin decât un tată, o mamă care își privea copilul mort acum 500 de ani în urmă.

Cum se explică suferința?

Pentru unele suferințe avem explicații: un alcoolic care își distruge sănătatea, suferă; cauza suferinței lui o cunoaștem. Dar, în fond, oceanul de suferințe în care înoată omenirea rămâne un mister, nimeni nu ne poate da vreo explicație. Bolnavii incurabili, cei trădați, înșelați, cei condamnați la închisoare pe nedrept, toți cei zdrobiți, călcați în picioare de o societate nemiloasă în care domnește legea junglei, copiii nevinovați, loviți de cancer, de SIDA, de handicap, oamenii nevinovați morți sau mutilați în războaie, în accidente, în calamități naturale, cei care zac cu anii pe patul spitalelor sau în cărucioare, ei de ce suferă? Ce rost are suferința lor?

Conciliul al II-lea din Vatican recunoaște că aici își are explicația, într-o anumită măsură, ateismul modern: e o formă de protest împotriva atâtor suferințe care par absurde, inutile, fără sens. Și în acest caz, cum rezolvă problema suferinței omul fără credință, care nu acceptă misterul, nu acceptă logica lui Dumnezeu? Cum elimină suferința? Simplu: eliminând omul în suferință, prin autodistrugere, prin anihilare. Așa se explică epidemia de sinucideri, așa se explică eutanasia care devine din ce în ce mai mult o practică legală, obișnuită, în zilele noastre.

În această problemă a suferinței, atât de grea și de nerezolvat pentru mintea omului, nu era posibil ca revelația lui Dumnezeu să nu-și spună cuvântul. Și iată ce ne spune revelația lui Dumnezeu: noi trebuie să luptăm din răsputeri, cu toate forțele, cu toate armele împotriva suferinței, să nu cădem pradă unui fatalism paralizant, iar atunci când nu mai putem face nimic, trebuie să ne resemnăm la voința lui Dumnezeu, să o acceptăm, să acceptăm misterul, să adorăm înțelepciunea nesfârșită a lui Dumnezeu care nu e tot una cu judecata noastră omenească, să credem în iubirea lui, să credem că suferința pe care o permite, el o va îndrepta spre binele nostru. Și în acest moment, ne deschidem inima la darul lui Dumnezeu. În acest moment, ne vine de sus bucuria, mângâierea pe care Isus o promite în fericirea a doua celor care plâng.

Iob din Vechiul Testament rămâne arhetipul omului drept, cu frica de Dumnezeu, și totuși lovit de cele mai mari suferințe și nenorociri. Izolat, acoperit de lepră, pe grămada de gunoi unde este aruncat, își blestemă ziua în care s-a născut și se întreabă dezolat: "Cu ce i-am greșit lui Dumnezeu ca să mă pedepsească în felul acesta?" Așa-zișii prieteni vin, chipurile, să-l mângâie. Cum îl mângâie? Îi țin, pe rând, discursuri lungi pentru a-l convinge că suferințele lui sunt îndreptățite și îi explică motivele, cauzele nenorocirilor care l-au lovit. În fond, discursurile lor cuprind toate argumentele filozofice, tot ce a putut găsi mintea omenească pentru a explica, pentru a dezlega enigma suferinței.

Dar discursurile celor trei prieteni nu-l mulțumesc pe Iob, nu-l conving de nimic, nu-l mângâie, dimpotrivă, îi sporesc suferința. Ceea ce îl făcea să sufere cel mai mult nu era faptul că pierduse turmele, că îi fuseseră masacrați toți copiii, că putrezea carnea pe el. Era o altă suferință interioară care îi sfâșia inima și mintea. Era suferința de a nu ști pentru ce suferă: ce sens, ce explicație, ce rost aveau aceste suferințe de vreme ce nu se știa vinovat cu nimic în fața lui Dumnezeu?

Era în pragul disperării și, omenește vorbind, singura soluție pentru a se elibera de suferințele sale cumplite era sinuciderea. Dar înainte de a face un gest nesăbuit, Iob i se adresează lui Dumnezeu cu o serie de întrebări și de reproșuri, cerându-i o explicație pentru ceea ce se întâmpla cu el. Dar Dumnezeu nu-i dă nici o explicație, ci îi pune el la rândul său niște întrebări prin care îl provoacă și îl invită să accepte misterul, să facă un act de adorație, de acceptare a suferinței, de supunere la voința lui Dumnezeu; un act de credință în iubirea și înțelepciunea de necuprins a lui Dumnezeu, sacrificându-și propria judecată.

Domnul a răspuns din mijlocul furtunii și a zis: "Cine este cel care îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? (...) Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune dacă ai pricepere" (...) Iob a răspuns Domnului și a zis: "Iată, eu sunt prea mic; ce să-ți răspund? Îmi pun mâna la gură... Știu că tu poți totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor tale". "Cine este acela care are nebunia să-mi întunece planurile?" "Da, am vorbit, fără să le înțeleg, de lucruri minunate, care sunt mai presus de mine și pe care nu le pricep (...) Urechea mea auzise vorbindu-se despre tine, dar acum ochiul meu te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă" (Iob 38,2; 40,4; 42,2-6).

Aceasta a fost terapia care i-a alinat lui Iob suferințele. Când și-a plecat genunchii și mintea în fața lui Dumnezeu, când a capitulat în fața voinței sale, a înțeles totul; în inima lui a intrat bucuria, mângâierea, pe care avea să o promită Isus celor care plâng. Din acest moment din gura lui Iob nu mai iese nici un cuvânt de reproș, de tânguire, de revoltă.

Scriitorul Lanza del Vasto are o pagină admirabilă în care descrie acest moment al capitulării în fața suferinței în care fericirea învinge suferința:

Se lăsa noaptea. Cărarea se afunda în pădurea mai întunecată decât noaptea. Eram singur, dezarmat. Îmi era frică să merg înainte, îmi era frică să mă întorc înapoi, îmi era frică de zgomotul pașilor mei, îmi era frică să adorm în acea dublă noapte.

Am auzit un foșnet în pădure și mi-a fost frică. Am văzut strălucind printre trunchiurile copacilor ochi de animale și mi-a fost frică. După aceea nu am mai văzut nimic și mi-a fost și mai frică decât înainte. În sfârșit, a ieșit din întuneric o umbră care mi-a tăiat calea. "Stai? Banii sau viața?" M-am simțit mângâiat de acea voce omenească deoarece, într-un prim moment, crezusem că văd o fantasmă sau un diavol.

Mi-a zis: "Dacă te aperi pentru a-ți salva viața, mai întâi îți voi lua viața și apoi banii. Dar dacă îmi dai banii, numai pentru a-ți salva viața, mai întâi îți voi lua banii și apoi viața".

Inima îmi spărgea pieptul; sufletul meu s-a revoltat. În cele din urmă inima s-a predat.

Am căzut în genunchi și am exclamat: "Domnule, ia-mi tot ce am și tot ce sunt".

Dintr-odată, frica m-a părăsit și mi-am ridicat ochii. În fața mea totul era lumină. Și în acea lumină, pădurea înverzea.

În Isus Cristos revelația divină cu privire la suferință își găsește desăvârșirea. Cristos nu a venit în lume să distrugă, să elimine suferința, ci să distrugă păcatul care este cauza tuturor suferințelor. Nu a lăsat loc pentru iluzii sau false speranțe, căci a spus deschis: "Voi veți plânge și vă veți tângui... Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie" (In 16, 20). E adevărat că el a vindecat în mod miraculos câțiva bolnavi, dar aceste minuni au fost doar niște semne ale împărăției lui Dumnezeu, acea împărăție a fericirii în care Dumnezeu "va șterge orice lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici strigăt, nici durere, pentru că lucrurile de mai înainte au trecut" (Ap 21,4).

Viața omului pe pământ brăzdată de suferințe e ca ogorul rănit, brăzdat de fierul plugului, în care sămânța aruncată de agricultor rodește. "Adevăr vă spun, dacă bobul de grâu aruncat în brazdă nu moare, nu aduce rod".

Viața omului pe pământ e o gestație a omului nou, o crisalidă chemată să devină un fluture angelic, cum ar spune Dante. Nașterea omului nou e inseparabil legată de suferință. Suferința este legea nașterii, a oricărei nașteri. "Femeia, când este în durerile nașterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul. Dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de suferință, de bucurie că s-a născut un om pe lume" (In 16,21). Orice mamă înfruntă cu curaj durerile nașterii, cu speranța și bucuria anticipată a copilului pe care îl aduce pe lume. Și se știe că, cu cât nașterea este mai dureroasă, cu atât copilul este mai iubit.

Suferințele sunt dalta și ciocanul cu care Dumnezeu realizează omul cel nou, capodopera mâinilor sale, așa cum artistul scoate o statuie, o capodoperă, din blocul de marmură sau de piatră.

Viața omului pe pământ e un exod, un pustiu, un loc de purificare pentru a putea intra în paradis și Dumnezeu procedează cu noi exact cum a procedat cu poporul ales când l-a scos din sclavia Egiptului: patruzeci de ani în pustiu l-a pus la tot felul de încercări și suferințe pentru a-l elibera de idoli și a-l introduce purificat în Țara făgăduită.

Că suferința acceptată, asimilată, sublimată e izvor de rodnicie și de inexprimabilă bucurie, vedem și pe plan natural. Tot ce s-a realizat frumos, sublim, genial în artă, muzică, literatură, s-a născut din mari suferințe.

Franz Schubert scria unui prieten al său: "Operele create de suferința mea sunt cele care îi îmbucură cel mai mult pe oameni".

Cele mai geniale lucrări muzicale ale lui Johann Sebastian Bach au fost rodul imenselor sale suferințe; le-a compus la bătrânețe, aproape complet orb, după ce îi muriseră treisprezece copii.

Ludwig van Beethoven, ajuns surd, bolnav, complet izolat și abandonat din cauza surzeniei sale, a compus sublimul imn închinat bucuriei: Simfonia a noua.

Dostoievski și-a scris romanele între două crize de epilepsie.

John Milton a scris Paradisul pierdut când era bolnav și complet orb.

Heine a semnat cele mai frumoase poezii cu mâna tremurândă într-un azil, pe jumătate paralizat.

Oscar Wilde a scris cele mai frumoase poezii, de pildă, De profundis, în închisoare.

Sfântul Francisc de Assisi a compus cel mai frumos imn închinat bucuriei din câte se cunosc, Cântarea creaturilor, cu puțin timp înainte de a muri, pe când zăcea bolnav, aproape complet orb, mâncat de viu de șobolani în coliba sa de la Porțiuncula. Și exemplele ar putea continua la nesfârșit.

Dar Isus ne descoperă o rodnicie a suferinței, o rodnicie infinit mai valoroasă, de ordin spiritual, din care se naște marea fericire promisă de el celor care plâng. El însuși prin suferință a ispășit păcatele lumii, a mântuit omenirea. El este slujitorul lui Iahve descris de profetul Isaia:

Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era atât de disprețuit că îți întorceai fața de la el... Totuși el suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra lui și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar el era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste el și prin rănile lui am fost vindecați... Domnul a găsit cu cale să-l zdrobească prin suferință... Dar, după ce își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o seminție de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Domnului va propăși în mâinile lui. Va vedea rodul muncii sufletului și se va bucura (Is 53,25.10-11).

Isus a voit ca, într-un fel, să fim și noi slujitori ai lui Iahve, să devenim colaboratori ai săi la mântuirea noastră și la mântuirea lumii. Nu că suferințele prin care el a răscumpărat lumea nu ar fi fost de ajuns. Dar așa a orânduit el, ca la suferințele lui care este capul, să se asocieze suferințele noastre, ale celor care suntem trupul său, mădularele, Biserica. În acest sens apostolul Pavel le scria colosenilor: "Mă bucur acum în suferințele mele pentru voi și completez în trupul meu ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos, pentru trupul lui care este Biserica" (Col 1,24).

Așadar, suferințele noastre primite cu resemnare și iubire, unite cu suferințele lui Cristos, devin suferințe răscumpărătoare, capătă o valoare și o rodnicie infinită: nici o suferință nu mai este absurdă, inutilă, fără sens. E legea fundamentală a creștinismului: prin cruce la înviere, prin suferință la fericire. Le scria apostolul Pavel romanilor: "Dacă suferim cu adevărat împreună cu Cristos, vom fi părtași împreună cu el și la mărirea lui" (Rom 8,17).

Cea mai optimistă scrisoare dintre toate scrisorile apostolului Pavel e cea adresată filipenilor. Apostolul nu-și mai poate stăpâni bucuria care îi umple inima. Scrisoarea e străbătută de îndemnuri la bucurie. "În rest, frații mei, bucurați-vă în Domnul (...) Bucurați-vă mereu în Domnul și iarăși vă zic: bucurați-vă" (Col 3,1; 4,4).

Incredibil: Scrisoarea către Filipeni Apostolul a scris-o în temniță, la Roma, când simțea că sfârșitul îi este aproape; știa că va fi condamnat la moarte și executat. Toată munca lui, tot apostolatul lui păreau că se termină cu un faliment total. Toți prietenii îl părăsiseră; la proces nimeni nu i-a luat apărarea. Era singur, izolat, abandonat și totuși în culmea fericirii.

În concluzie, nimeni nu e scutit de suferință. Dar fericirea sau nefericirea nu depind de suferințele din afară, ci de inima omului. Totul depinde de ce este în sufletul lui. Dacă nu are credință, suferința îl zdrobește, îl aruncă în disperare. Dacă are credință, suferința îl înalță, suferința se transformă în bucurie. Tot secretul fericirii este în inima omului. Are perfectă dreptate Dostoievski când scrie: "Dacă omul este nefericit e pentru faptul că nu știe că este fericit. Asta e totul. Oricine va reuși să-și dea seama de acest lucru, va fi fericit imediat... Își va da seama că totul e bun".

Optimismul, ca și pesimismul, inima omului îl produce, nu este în afara lui. Aceeași realitate produce în omul necredincios întristare, suferință, în cel credincios bucurie.

Într-o dimineață, printre spinii de la marginea drumului a îmbobocit un trandafir. Trece pe acolo un ateu, îl privește lung, dă din cap nemulțumit și zice: "Să-mi mai spună cineva că există un Dumnezeu bun și înțelept. Dacă ar exista și ar fi cu adevărat înțelept, n-ar face niciodată să apară un trandafir printre atâția spini". Peste puțin timp, trece pe drum un monah, un om al lui Dumnezeu. Se oprește, îl contemplă îndelung. Ochii i se luminează, își împreunează mâinile, apoi își înalță ochii și brațele spre cer și exclamă: "Dumnezeul meu, cât ești tu de bun și înțelept dacă ești în stare să faci să îmbobocească un trandafir chiar și în mijlocul spinilor?"

Lumea este așa cum este, dar în primul rând este așa cum se oglindește în inima noastră. Este o anecdotă chinezească. Pe un pod, un prieten îi zice prietenului: "Ia te uită ce veseli sunt peștii în apă?" Celălalt îl întreabă: "Dacă nu ești pește, cum poți cunoaște veselia peștilor din apă?" Iar cel dintâi răspunde : "Din veselia mea de pe pod".

Apostolul Pavel din închisoare îi îndemna pe filipeni: "Frații mei prea iubiți și mult doriți, bucuria și coroana mea, rămâneți tari în Domnul (...) Nu vă îngrijorați de nimic, ci în toate aduceți mulțumiri lui Dumnezeu prin rugăciuni și cereri" (Fil 4,1.6).

Ascultați cum a urmat îndemnul apostolului Pavel și cum i-a adus mulțumiri lui Dumnezeu la sfârșitul vieții sfânta Bernadeta Soubirous, vizionara de la Lourdes, devenită călugăriță la Nevers, cu numele de Maria Bernarda. Citez din testamentul ei:

Pentru mizeria în care au trăit mămica și tăticul, pentru dărăpănătura de moară [în care au locuit din mila primăriei]... pentru vinul oboselii, pentru oile râioase, îți mulțumesc, Dumnezeul meu.

Pentru că am fost o gură în plus de hrănit, pentru copiii pe care i-am spălat și primenit [a avut o mulțime de frați și surori mai mici], pentru oile pe care le-am păzit, mulțumesc.

Mulțumesc, Dumnezeul meu, pentru procurorul, pentru comisarul, pentru jandarmii [care m-au anchetat], pentru cuvintele dure ale părintelui Peyramale.

Pentru zilele în care ai venit, Fecioară Marie, și pentru cele în care nu ai venit, nu-ți voi putea mulțumi decât în paradis. Dar pentru palma pe care am primit-o, pentru batjocurile, pentru insultele, pentru cei care m-au luat de nebună, pentru cei care m-au luat de mincinoasă, pentru cei care m-au luat de escroacă îți mulțumesc, Marie.

Pentru ortografia pe care nu am cunoscut-o niciodată, pentru memoria pe care nu am avut-o niciodată, pentru ignoranța și stupiditatea mea, mulțumesc.

Mulțumesc, mulțumesc, pentru că dacă ar fi fost pe pământ o copilă mai ignorantă și mai stupidă decât mine, ai fi ales-o pe aceea...

Pentru mama mea moartă de timpuriu, pentru suferința pe care am simțit-o când tatăl meu în loc să-i întindă brațele micuței sale Bernadeta, mi-a zis "sora Maria Bernarda", mulțumesc, Isuse.

Mulțumesc că mi-ai îmbibat cu amărăciuni această inimă prea sensibilă pe care mi-ai dat-o.

Pentru maica Iosefina care m-a declarat bună de nimic, mulțumesc. Pentru sarcasmele maicii maestre de novice, pentru vocea ei dură, pentru nedreptățile ei, pentru ironiile ei, pentru pâinea umilirii, mulțumesc.

Mulțumesc pentru privilegiul de a fi fost certată, astfel încât surorile ziceau: "Ce noroc că nu sunt Bernadeta?"

Mulțumesc pentru că am fost Bernadeta, amenințată cu închisoarea, pentru faptul de a te fi văzut, Fecioară Marie; privită de lume ca o oaie neagră, acea Bernadetă atât de nesemnificativă încât cine mă vedea zicea: "Asta e?"

Pentru acest trup nenorocit pe care mi l-ai dat, pentru această boală de foc și de fum, pentru carnea mea în putrefacție, pentru oasele mele cariate, pentru transpirațiile mele, pentru febra mea, pentru durerile mele surde și acute, mulțumesc, Dumnezeul meu.

Pentru acest suflet pe care mi l-ai dat, pentru pustiul uscăciunii interioare, pentru noaptea și luminile tale, pentru tăcerile și străfulgerările tale, pentru totul, pentru tine, absent sau prezent, îți mulțumesc, Isuse.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire