pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

SĂRACII ÎN DUH

"Fericiți cei săraci în duh,
căci a lor este împărăția cerurilor".

Fericiți cei săraci. De la prima fericire ne dăm seama deja că fericirile lui Isus sunt paradoxale, că răstoarnă modul obișnuit de a gândi al oamenilor. După logica lumii, fericit este cel care are bani. După logica lui Isus, fericit este cel sărac. Că cei săraci sunt mai fericiți decât cei bogați e lucru neîndoielnic.

Există o veche și foarte semnificativă legendă care ilustrează învățătura lui Isus. Un rege s-a îmbolnăvit grav de tot. Medicii și tămăduitorii i-au spus că pentru a-l vindeca era necesar ca el să îmbrace cămașa unui om fericit. Au fost trimise pe tot parcursul regatului patrule de soldați în căutarea unui om fericit. În sfârșit, o patrulă l-a găsit. Străbătând o pădure, soldații au auzit de departe un cântec dulce, melodios. S-au afundat în pădure în direcția de unde venea cântecul și în cele din urmă au ajuns într-o poiană unde un bărbat, cu spatele gol, despica lemne, în timp ce câțiva copii în jurul lui se jucau fericiți. Iar el cânta, cânta de zor. Soldații s-au apropiat și l-au întrebat dacă este un om fericit. "Da", a răspuns omul. Soldații l-au implorat: "Dă-ne cămașa ta, pentru ca regele nostru s-o îmbrace și să se poată vindeca. Îți dăm pe ea cât ceri". Bărbatul a zâmbit și le-a zis cu candoare: "Dar eu nu am cămașă".

La vremea când Isus a spus aceste cuvinte, când i-a introdus pe săraci în împărăția cerurilor, a fost o noutate absolută, o adevărată revoluție în gândirea omenirii. Pentru lumea păgână antică împărăția cerurilor adică empireul, câmpiile elizee, era locul de răsplată rezervat exclusiv persoanelor nobile, sus-puse, bogate, eroilor naționali, și a pătrunde acolo un sclav, un sărac, ar fi însemnat o adevărată profanare.

Dar cine sunt acești săraci cu duhul, sau săraci în duh, pe care Isus îi proclamă fericiți și cărora le promite împărăția cerurilor?

În vorbirea obișnuită săraci cu duhul sunt cei reduși la minte, simpli, prostuți. Acest înțeles umilitor l-a dat cuvintelor lui Isus în antichitatea creștină împăratul Iulian Apostatul, iar în timpurile moderne un alt apostat, zeflemistul Voltaire, care, traducând ironic expresia latină pauperes spiritu cu pauvres d'esprit în franceză, susținea că Isus i-a proclamat fericiți pe debilii mintali.

Atunci cine sunt săracii lui Isus? Fără îndoială că, în prima dintre fericiri, Isus nu canonizează sărăcia materială și nici nu condamnă bogăția materială. Bogăția materială în sine nu este rea. Banul poate să fie cel mai bun servitor, dar poate să fie și cel mai rău stăpân, spunea papa Pius al XI-lea într-un discurs al său. Depinde de felul cum îl câștigi și de felul în care îl folosești.

Bogățiile sunt darul bunătății și dărniciei lui Dumnezeu. "De la mine vin bogăția și slava și avuțiile trainice", spune Domnul în Cartea Proverbelor (8,19).

Am avea o idee cu totul greșită dacă ne-am imagina că Isus a fost un calic, un sărăntoc, un coate-goale care a predicat mizeria materială, parazitismul, disprețul față de bunurile pământului. Nu putem să-l considerăm pe Isus patronul vagabonzilor, al zdrențăroșilor care dorm pe sub poduri sau în gurile de canal, care scormonesc prin containerele de gunoaie căutând resturi de mâncare.

La Nazaret a trăit într-o casă de oameni gospodari, proprietatea lui Iosif. Iosif avea un atelier de tâmplărie în care a lucrat și Isus până la vârsta de 30 de ani. Iosif, de la care Isus a învățat meseria, trebuie să fi fost unul dintre oamenii cei mai înstăriți din Nazaret, căci meseriașii, în special tâmplarii, dacă nu sunt leneși și bețivi - ceea ce nu a fost cazul cu Iosif - au câștigat și câștigă întotdeauna bine. Apostolii pe care Isus i-a chemat să-l urmeze, nu erau nici ei niște calici. Aveau bărci, năvoade de pescuit, și cine avea o barcă la vremea aceea se considera bogat. Tatăl lui Ioan și Iacob, bătrânul Zebedeu, avea argați, oameni tocmiți cu ziua la pescuit; era un fel de patron.

În cursul vieții sale publice, Isus acceptă să fie întreținut de prieteni și femei cu dare de mână. Are prieteni buni printre bogați: pe Zaheu, pe Nicodim, familia lui Lazăr din Betania cărora nu le cere să-și părăsească bogățiile. Grupul de apostoli posedă o casă de bani comună; e și un casier, Iuda, care ține gestiunea. Isus nu umbla îmbrăcat în zdrențe, ci în haine frumoase, de vreme ce soldații romani au voit să aibă tunica lui la răstignire și au tras la sorți pentru ea; înseamnă că haina lui avea o anumită valoare. Isus a apărat dreptul la proprietate, ca pe un drept sacru și inviolabil al persoanei, de vreme ce nu a desființat porunca a șaptea din Decalog: să nu furi. La judecata de pe urmă vor fi condamnați cei care nu dau de mâncare celor flămânzi și care nu-i îmbracă pe cei goi; or, ca să hrănești și să îmbraci pe alții, trebuie să posezi mâncare și îmbrăcăminte.

Pe vremea lui Isus erau unele curente filozofice, de pildă stoicii și cinicii - cinicii în traducere din limba greacă înseamnă câinii, așa îi numea poporul pe acești filozofi, fiindcă trăiau precum câinii vagabonzi, fără nici un interes, fără nici o preocupare pentru lucrurile și realitățile acestui pământ. Ei căutau fericirea, pacea, liniștea interioară, abandonând totul, sufocând în ei orice dorință, orice aspirație, inclusiv dorința de a poseda ceva, dorință aducătoare de neliniște și suferință interioară.

E foarte cunoscut filozoful cinic din antichitate, Diogene, care și-a părăsit casa pentru a locui într-un butoi în mijlocul câmpului. Sau filozoful Crates, care se lăuda că merge seara la culcare fără a încuia ușa la casă deoarece, despuindu-se de orice bogăție și de orice bun material, nu avea nici un motiv să se teamă de hoți. Plecând la Atena ca să învețe filozofia, a aruncat în mare tot aurul și toți banii pe care îi avea, zicând: "Du-te pe pustie, poftă de bani. Te înec eu într-o mare de apă, ca să nu mă îneci tu într-o mare de neliniști și de preocupări".

Aceeași concepție o găsim la religiile asiatice: hinduismul, budismul. Trebuie să te despoi de toate, să abandonezi toate, să uiți toate, căci toate realitățile pământului sunt iluzii. Așa se explică cumplita sărăcie și mizerie în care trăiesc popoarele care practică aceste religii.

Sunt creștini care trăiesc într-o totală pasivitate, dau dovadă de dezinteres, de lipsă de preocupare pentru muncă, pentru câștig, pentru procurarea celor necesare pentru viață și își închipuie că urmează cu fidelitate învățătura lui Cristos. Își închipuie că sunt creștini și nu își dau seama că de fapt, sufletește, sunt stoici, sunt cinici, sunt budiști. Nu aceasta este evanghelia, nu acesta este creștinismul. Nu aceștia sunt fericiții din prima fericire a lui Isus.

Apostolul Pavel spune clar: "Cine nu muncește, nici să nu mănânce"; excepție făcând un mic grup de persoane chemate la viața consacrată, la viața de sărăcie, pentru a da lumii mărturie pentru primatul valorilor spirituale și eterne. Creștinii, conform evangheliei, trebuie să se angajeze cu toate forțele pentru a produce bunuri materiale, pentru a spori bogățiile, pentru a putea ei înșiși duce o viață decentă, vrednică de om, și pentru a putea combate sărăcia, mizeria, foametea, bolile care apasă o mare parte a omenirii.

Și totuși Isus folosește expresiile cele mai dure împotriva bogaților: "Vai vouă bogaților!" (Lc 6,24). "E mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechile acului, decât un bogat să intre în împărăția cerurilor". Tonul cu care Isus a rostit aceste cuvinte trebuie să-i fi speriat pe ucenici de vreme ce aceștia au întrebat imediat: "În acest caz, cine se mai poate mântui?" (Mt 19,24-26).

Cine sunt nefericiții bogați excluși de la împărăția cerurilor? Care sunt bogățiile pe care le condamnă Cristos? "Săraci cu duhul". Expresia "cu duhul" ne spune totul. Isus nu condamnă bogățiile exterioare, ci dezordinea interioară din inima omului provocată de bogății. Isus condamnă bogățiile pe care el le numește bogății nedrepte. Bogățiile nedrepte îl nedreptățesc în primul rând pe Dumnezeu. Sunt bogățiile dobândite în mod necinstit prin furt, jaf, minciună, înșelătorie, nedreptate, mită, procese și jurăminte false, crimă, lăcomie, zgârcenie, muncă făcută în duminici și sărbători. În acest caz, banul, averea, iau locul lui Dumnezeu. Banul devine un idol căruia omul îi sacrifică totul: onoarea, conștiința, sufletul. Cuvântul lui Dumnezeu este sufocat în sufletul lui. "Nu puteți sluji la doi stăpâni: și lui Dumnezeu și Mamonei (banului)". Ori unul, ori altul. Nu poți să-ți alipești inima și de Dumnezeu și de ban. De aceste bogății nedrepte ne cere Isus să ne despuiem neapărat când spune: "Cine nu renunță la tot ce are - la tot ce are pe nedrept -, nu poate fi ucenicul meu" (Lc 14,33).

Că cei care posedă bogății nedrepte nu sunt fericiți, e limpede. Sunt triști, nemulțumiți, stăpâniți, torturați, obsedați de gândul cum ar putea să adune mai mult, de frica de a nu fi furați sau deposedați de bogățiile lor, de teama să nu dea faliment băncile unde și-au depus banii. Cum pot avea liniște și mulțumire în suflet, cum pot dormi noaptea acei impostori notorii care au ajuns miliardari peste noapte, care veșnic trăiesc cu tema că a doua zi li se pun cătușele pe mâini, care trebuie să-și chinuie mintea spre a inventa o mie de minciuni când sunt demascați de mass-media și trebuie să se justifice la televiziune, la procese? Mai e în plus și acea suferință interioară care se numește invidie, care îi torturează. Văzând că altul are mai mult: o vilă mai luxoasă, o mașină mai scumpă, invidia nu le îngăduie să se bucure nici de cele pe care le posedă deja.

Că nu sunt fericiți cei bogați ne-o spun statisticile care arată că cele mai multe sinucideri nu sunt în țările sărace, adică la cei 85% din populația globului care dețin doar 15 % din bogățiile lumii, ci la popoarele bogate, adică la cei 15 % din locuitorii globului care dețin 85 % din bogățiile lumii - bogății nedrepte, evident. Și ne mai spun statisticile că astăzi sunt mai multe persoane nefericite fiindcă nu au cele ce le sunt de prisos, decât erau în trecut cele cărora le lipsea necesarul pentru viață. Avea dreptate Epictet când spunea: "Nu e atât sărăcia aceea care ne chinuie, cât dorința de a poseda".

Deja în anul 1918, cunoscutul poet și sociolog german Oswald Spengler, în primul volum al monumentalei sale lucrări intitulată Declinul Occidentului, scria că Occidentul își va pierde din ce în ce mai mult bucuria din cauza atâtor nedreptăți pe care le comite în numele "dumnezeului banul".

Dar ceea ce întristează inima bogaților care n-au alt orizont decât cel pământesc, n-au altă speranță și alt paradis decât ce le oferă pământul, ceea ce le tulbură liniștea și le otrăvește fericirea e moartea, gândul că într-o zi vor trebui să părăsească totul, definitiv. "O moarte, cât de amară este amintirea ta pentru omul care nu-și află liniștea în bogățiile sale!" (Sir 41,1).

Atunci am urât viața, căci nu mi-a plăcut ce se petrece sub soare: totul este deșertăciune și goană după vânt. Mi-am urât până și toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea. Și cine știe dacă va fi înțelept sau nebun? Și totuși el va fi stăpân pe toată munca mea, pe care am agonisit-o cu trudă și înțelepciune sub soare. Și aceasta este o deșertăciune. Am ajuns până acolo, că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare (Qoh 2,17-20).

Cum să-și găsească bucuria și fericirea inimii cel care aude mereu glasul pe care l-a auzit bogatul din parabola lui Isus:

"Nebunule, dacă nu în noaptea aceasta, cu siguranță într-o altă noapte sau într-o altă zi îți voi cere sufletul înapoi și cele pe care le-ai agonisit ale cui vor fi?" Așa se întâmplă, încheie Isus, cu cel care își adună comori pentru el, dar nu se îmbogățește în fața lui Dumnezeu (cf. Lc 12,21).

Dar bogățiile nedrepte sunt blestemate de Cristos și pentru faptul că îi nedreptățesc pe cei săraci. Este marea problemă a nedreptăților sociale. Bogății acaparate cu sângele și sudoarea altora, inclusiv cu sângele copiilor nevinovați respinși de la ospățul vieții. Judecata, așa cum ne-o descrie Isus în Evanghelia după sfântul Matei, va fi necruțătoare pentru cei care s-au închis în egoismul lor, și-au închis inima la suferințele celor flămânzi, lipsiți de îmbrăcăminte, abandonați.

Săraci în duh, săraci în inimă. Așa ne vrea Dumnezeu: să primim de la el și, în același timp, să dăm altora. Ca cele două mișcări ale inimii: sistola și diastola prin care inima primește sângele din vene pentru a-l restitui apoi purificat, oxigenat, întregului organism. Ce s-ar întâmpla dacă inima, egoistă, ar reține în ea sângele pe care îl primește?

Sfântul Ambroziu descrie în cuvinte admirabile fericirea celor săraci, dar care îl au pe Dumnezeu:

Ah, cât de bogat este cel care îl cunoaște pe Dumnezeu, care e preocupat de veșnicie, care adună comori, dar nu de aur, de argint sau lucruri prețioase, ci de virtuți? Nu vi se pare bogat cel care are pacea sufletească, liniștea, odihna? Cel care nu dorește nimic, nu se tulbură de nimic, nu se plictisește de ceea ce posedă de multă vreme și nu umblă după lucruri noi...? Dacă împărăția lui Dumnezeu aparține săracilor, cine este mai bogat decât ei? (Sermo 10).

E acea liniște și mulțumire despre care vorbea bătrânul Tobia discutând cu fiul său: "E adevărat că ducem o viață săracă, dar vom avea destule bogății, dacă ne temem de Dumnezeu, ne ferim de orice păcat și ne străduim să facem binele" (Tob 4,23).

"Dar, remarcă foarte bine sfântul Ambroziu, nu toți săracii sunt sfinți, după cum nu toți bogații sunt răi". În învățătura lui Isus, după cum am amintit la început, bogăția și sărăcia nu sunt în buzunarul sau în punga omului, ci în inima lui. Săracul care în inima lui e alipit de puținul pe care îl are, care e ros de invidie văzând ce au și cât au alții, nu e sărac, nu e fericit și împărăția cerurilor nu este a lui.

E lucru sigur că există pe lume o singură categorie de oameni mistuită mai mult decât bogații de pofta de avere: sunt săracii.

A poseda fără a fi posedați, a poseda ca și cum nu am poseda, a nu fi obsedați ca păgânii de frica zilei de mâine, a munci cu hărnicie și încredere în providență, a ne mulțumi cu puțin, cu necesarul pentru viață, a nu ne crea trebuințe artificiale și inutile, a nu invidia pe nimeni pentru ce are, a avea mereu privirea îndreptată spre paradis, fără a ne lamenta prea mult de lipsurile și sărăcia noastră: acesta este programul de viață pe care Isus ni-l trasează în prima fericire. Un stil de viață pe care sfântul Francisc de Sales îl exprima astfel: "Eu doresc foarte puține lucruri, iar puținele lucruri pe care le doresc, le doresc foarte puțin".

Un stil de viață pe care Leonardo Da Vinci îl ilustrează printr-o asemănare. Lipită pe o frunză de copac, o omidă privea în jurul ei. Toate vietățile și gâzele erau în continuă mișcare: care sărea din creangă în creangă, care alerga, care zbura, care cânta. Numai ea, sărmana, nu putea nici să alerge, nici să zboare, nici să cânte. Cu toate acestea, nu invidia pe nimeni. Știa că este o omidă și își zicea: fiecare cu soarta lui. Ca atare, și-a reluat cu sârg munca sa, torcându-și saliva spre a-și construi căsuța. În scurt timp s-a trezit închisă într-o gogoașă călduță de mătase, izolată, și a căzut într-un somn adânc. Apoi, la timpul cuvenit, omida s-a trezit. Dar nu mai era omidă. Avea două aripi foarte frumoase, pictate în culori strălucitoare. A ieșit din căsuța sa și, liberă, și-a luat zborul spre cer?

"Toți creștinii buni sunt bogați; nimeni să nu se considere mai prejos decât este. Cel credincios e sărac în bani, dar bogat în virtuți; el doarme mai liniștit culcat pe pământul gol decât bogatul pe patul său acoperit cu purpură" (sfântul Beda Venerabilul).

Sfântul Pavel le scria corintenilor: "Noi suntem săraci și totuși îi îmbogățim pe mulți; nu avem nimic și totuși posedăm toate lucrurile" (2Cor 6,10).

Chiar dacă suntem modești, săraci în bani și bunuri materiale, avem destule bogății în inima noastră, cu care să-i îmbogățim pe alții: oferind altora în mod dezinteresat un zâmbet, o vorbă bună, un sfat, un cuvânt de încurajare, oferind serviciile noastre, ceva din timpul nostru, din știința și talentele noastre, îi îmbogățim pe alții. Și astfel am aflat secretul fericirii pe care nu-l cunosc cei care au inima îngropată în bani și bogății.

Scrie în jurnalul său un suflet dăruit în întregime ajutorării semenilor:

După o zi consumată înlăturând sau, cel puțin, încercând să diminuez necazurile de tot felul ale multor persoane, mă întorc seara acasă atât de obosită fizic, dar plină de bucurie în suflet. Ceasul de seară este pentru mine cel mai frumos dintre toate. În liniștea casei mele mi se pare că nu am o singură viață, ci mai multe, și că trăiesc, în același timp, diferite existențe: existențele celor cărora am încercat în cursul zilei să le dau ajutor, curaj, speranță, încredere în Dumnezeu... Înainte de a adormi, am senzația că chipurile acestor persoane se află în jurul meu, ca niște îngeri de lumină, pentru a-mi mulțumi și pentru a-mi exprima toată recunoștința lor pentru că au găsit în mine o persoană care pare să fi fost dreaptă cu ele și care le-a iubit în mod sincer. În această misiune a mea de solidaritate umană, experimentez din plin profunzimea acelui cuvânt al Domnului care spune: "Cine își pierde viața pentru alții o va găsi însutit", chiar în lumea aceasta.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire