pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

CREAȚI PENTRU FERICIRE

Îngerul, intrând în casa lui Tobia, l-a salutat zicând: "Bucuria să fie pururea cu tine!" Cu aceleași cuvinte ale îngerului Rafael îi salut și eu pe toți cei care vor citi paginile acestei cărți: "Bucuria să fie pururea cu voi!" Iar salutul meu poate sugera și tema acestei lucrări: tema este bucuria, fericirea, mai exact fericirile, adică cele opt căi pe care Isus ni le propune în Evanghelie, care conduc la fericire.

Aș face o afirmație banală dacă aș spune că inima omului este făcută pentru bucurie, pentru fericire. Scrie un poet indian într-un imn închinat bucuriei: "Toate creaturile se nasc din bucurie, se conservă prin bucurie, înaintează spre bucurie și se reîntorc în bucurie".

Toate aspirațiile și dorințele ființei noastre, toate sentimentele inimii noastre, toate gândurile noastre, toate faptele noastre, tind în mod spontan și instinctiv spre fericire. În tot ce face, omul caută fericirea. Chiar și cei care se spânzură, ar zice Blaise Pascal, în gestul lor disperat, caută fericirea. Fericirea, bucuria e necesară pentru viața noastră așa cum oxigenul e necesar pentru plămânii noștri, așa cum sângele e necesar pentru organismul nostru, așa cum soarele e necesar pentru viața pe pământ.

Bucuria, aș putea zice, e o necesitate biologică, organică. "Bucuria inimii e viața omului, spune Cartea Proverbelor, în timp ce tristețea usucă oasele. După cum molia roade haina și caria lemnul, la fel melancolia distruge sănătatea omului".

Și dacă omul e făcut pentru fericire, pentru ce este în lume atâta nefericire? Literatura tuturor popoarelor e plină de anecdote care ne spun că nu există pe lume un om fericit. În viața lui Buddha se povestește că într-o zi a venit la el o sărmană femeie care ținea în brațe copilul mort. Urla cerându-i să-i vindece copilul. Cei de față o credeau nebună deoarece nu-și dădea seama că copilul e mort. Buddha i-a zis femeii că ar putea să-i vindece copilul, dar pentru aceasta are nevoie de câteva semințe de muștar pe care ea trebuie să le culeagă din grădina unei case în care, în ultimii ani, să nu fi murit nici un copil, nici un frate, nici un prieten, nici o rudă și care să nu fi fost lovită de o mare suferință. Femeia a sărit în sus de bucurie și a plecat imediat să caute miraculoasele semințe de muștar. A început să bată din poartă în poartă, dar ce afla? În unele case murise tata, în altele mama, în altele cineva înnebunise, mai departe unul dintre cei doi copii murise, și mai departe un bătrân zăcea paralizat. Cădea noaptea când femeia s-a întors la Buddha cu mâinile goale. Nu mai avea curajul să-i ceară să-i vindece copilul. Și-a dat seama că nefericirea este condiția și soarta fiecărui om pe pământ.

Am putea crede că societatea modernă, cu progresele științei, ale medicinei, cu uriașa industrie a plăcerilor și distracțiilor, a făcut lumea mai fericită. Dar lucrurile nu stau așa, dimpotrivă. În enciclica sa intitulată Gaudete in Domino (Bucurați-vă în Domnul) din anul 1975, papa Paul al VI-lea, făcând o analiză a societății, constată că, cu tot progresul industrial, cu toată bunăstarea materială, omenirea de azi nu e mai fericită decât cea de ieri; ea și-a creat niște paradisuri artificiale, dar nu fericirea, căci e dominată de tristețe, melancolie, singurătate, dezgust, neliniște, tulburare și chiar de disperare uneori. Depresiile nervoase, sinuciderile sunt într-o alarmantă creștere. E o realitate pe care o reflectă întreaga literatură modernă, profund pesimistă.

"Noi oamenii suntem niște străini fără pașaport într-o lume glacială", constată F. Kafka. "În ungherele cele mai profunde ale inimii se ascund tortura și moartea", scrie A. Malraux. Lawrence, cântărețul erotismului, ne spune că iubirea lasă "întotdeauna un gust amar de cenușă între buze". Pe J.-P. Sartre prezența semenilor săi îl sufoca și îl făcea să trăiască iadul pe pământ, căci "iadul sunt ceilalți" (l'enfer sont les autres). Brecht, entuziastul luptător pentru dreptate, era conștient că luptă pentru o cauză pierdută. "Într-o zi, scrie el, fiul săracului va urca pe un tron de aur. Acea zi e ziua care nu va veni niciodată".

În sfârșit, Hugo Betti arată că visul umanist iluminist al unei lumi în care să domnească iubirea și fraternitatea universală e o iluzie, o utopie. "Nu e adevărat că oamenii se iubesc, scrie Betti. Nu e adevărat nici că se urăsc. Se ignoră într-un mod îngrozitor".

Așadar, nimic nou sub soare. Scriitorii și gânditorii de azi ne spun exact ce ne spunea înțeleptul Solomon cu trei mii de ani în urmă: "M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată: totul este deșertăciune și goană după vânt (...) Grăit-am inimii mele: «Vino să te ademenesc cu veselia și să te fac să guști plăcerea?» Și iată că și aceasta este deșertăciune" (Qoh 1,14; 2,1).

Papa Paul al VI-lea, în enciclica amintită mai sus, arată că omul nu își poate găsi bucuria, fericirea deplină în afara lui, în bani, în avere, în plăcere, în succes, în iubire, în știință, în carieră, ci numai în el însuși, în inima lui. Dacă nu o găsește în inima lui, nu o va găsi nicăieri. Iar marea iluzie a omului, iluzie care se transformă întotdeauna în deziluzie, este aceea de a confunda plăcerea cu bucuria, cu fericirea. Plăcerea e una, bucuria e cu totul altceva. De plăceri și animalele au parte, de bucurie numai omul este capabil. "Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Lc 17,21), ne spune Isus. Paradisul, fericirea, bucuria autentică este înăuntrul vostru, în voi înșivă.

Cine caută fericirea în afara lui, își construiește o mască pe care și-o pune pe fața sa și care îl sufocă. E o realitate teribilă pe care Oscar Wilde o descrie cu aceste cuvinte:

Un om care aspiră să fie ceva separat de el însuși - parlamentar, afacerist bogat, judecător sau avocat faimos sau altceva la fel de plictisitor - reușește întotdeauna să obțină ce vrea. Pedeapsa lui e aceasta. Cine dorește o mască, sfârșește prin a trăi îndărătul ei.

Câtă dreptate avea Oscar Wilde ne-o arată sfârșitul tragic al altui scriitor celebru. La 21 septembrie 1972 își lua viața în locuința sa de pe Quai Voltaire, pe malul Senei, la Paris, Henri de Montherland, scriitor, academician necredincios, în vârstă de 76 de ani. Continua un șir lung de sinucideri ale unor personalități la fel de celebre, dar fără credință și fără speranță: Drieu La Rochelle, Ștefan Zweig, Klaus Mann, Cesare Pavese, Ernst Hemingway ș.a.m.d. A lăsat scris în testamentul său:

Dacă mor în patria și în casa mea, doresc ca fața cadavrului meu să fie acoperită cu masca de la Conflans; pe inimă să-mi fie așezat Eros funebru care va fi găsit pe raftul de sus al dulapului din camera mea; pe partea de jos a pântecului să mi se pună capul taurului lui Guadalest; și așa să fiu înmormântat.

Masca de la Conflans era o mască de metal pe care o purtau pe față comandanții romani în timpul bătăliilor; cea pe care o poseda Montherland fusese descoperită pe malul Rinului. Eros funebru era o statuetă cunoscută la grecii din antichitate ca simbol al senzualității, iar capul de taur al lui Guadalest era un cap de taur din bronz descoperit în Andaluzia și făcut cadou scriitorului de marchizul de Guadalest; taurul, în antichitate, era simbolul fecundității și al forței vitale.

Izvorul fericirii este numai în inima omului. Dar nu în orice inimă, ci în inima în care locuiește Dumnezeu prin credință, speranță și dragoste. Poetul italian Torquato Tasso a fost întrebat de regele Carol I:

- După părerea ta, care este ființa cea mai fericită?
- Cel mai fericit este Dumnezeu.
- Bine, asta o știe toată lumea, dar eu nu vorbesc despre Dumnezeu; te întreb: cine este cel mai fericit dintre oameni?
- Cel mai fericit este omul care se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu; cine este cel mai virtuos, acela este cel mai fericit.

În întreaga literatură a lumii, nimeni nu a scris mai frumos ca sfântul Augustin despre nefericirea omului care are totul în afară de Dumnezeu și despre fericirea omului care îl are pe Dumnezeu, chiar dacă în rest nu are nimic.

Câte dorințe se agită în inima omului! Unul dorește aur, altul bani, un al treilea se zbate pentru onoruri. Care râvnește o avere mare, care o casă luxoasă, care o femeie foarte frumoasă, care copii ș.a.m.d. Toți ardem de dorințe puternice și nu înțelegem că suntem însetați de tine, Doamne... Doamne, mai înainte, când eram departe de tine, viața mea era trăită la periferia adevărului, dar acum, când m-am așezat în centrul adevărului, inima mea vibrează de o nespus de profundă și luminoasă bucurie interioară... Viața fericită tocmai aceasta este: să mă bucur, tinzând spre tine, să mă bucur de tine, să mă bucur pentru tine, Doamne: aceasta și nimic altceva? Prefer să pierd totul și să te găsesc pe tine, decât să câștig totul și să nu te găsesc pe tine, bucurie desăvârșită a sufletului meu... Căci ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până când nu se odihnește în tine.

Cine încearcă să meargă în viață cu curaj și optimism, fără a-l avea pe Dumnezeu în inima și în viața lui, se aseamănă cu omul despre care vorbește Plutarh. Un om, ne informează istoricul grec, a încercat în diferite moduri să facă să stea în picioare un cadavru. În cele din urmă a renunțat, zicând: "Lipsește ceva înăuntrul lui".

Un lucru paradoxal și de neînțeles e faptul că mulți creștini nu trăiesc bucuria, nu sunt conștienți că ei, creștinii, sunt singurii care dețin secretul și monopolul bucuriei în lume. Avea perfectă dreptate un scriitor francez când scria: contrarul unui popor creștin nu este un popor ateu, ci un popor trist.

"Sunt foarte însingurat. În viață sunt persoane capabile să facă ceva și altele care nu sunt bune la nimic; printre acestea din urmă sunt și eu. Plec într-o călătorie lungă. Aveți încredere în Isus Cristos". Aceste cuvinte le-a scris, nu cu mulți ani în urmă, pe un bilețel, un băiat italian de 14 ani. După câteva ore s-a aruncat sub roțile trenului. S-a sinucis. E un lucru incredibil, dar care se petrece frecvent și care, personal, mă răvășește: sunt persoane care își pun în gând să se sinucidă, dar au grijă ca dimineața să meargă la biserică, să se spovedească și să se împărtășească, sau, înainte de a se sinucide, fac cruce și se roagă Tatăl nostru și Bucură-te, Marie. Să crezi în Isus Cristos și în același timp să trăiești nefericit și disperat până la sinucidere?

Cea mai frumoasă definiție a creștinilor o găsim în așa-numita Scrisoare a lui Barnaba, din secolul al II-lea, în care ni se spune: "Creștinii sunt fiii bucuriei".

Sfânta Scriptură de 250 de ori ne vorbește despre bucurie. Evanghelia, vestea cea bună, aducătoare de bucurie, e străbătută de la un capăt la celălalt de fiorul bucuriei. În primele pagini ale Evangheliei îngerii proclamă: "Vă vestesc o mare bucurie: vi s-a născut Mântuitorul". Păstorii, găsindu-l pe copil cu mama sa, au fost cuprinși de o mare bucurie. Magii, văzând steaua, s-au bucurat cu o bucurie mare. Fericirile, care cuprind programul revoluționar al lui Cristos, sunt o invitație la bucurie repetată la nesfârșit: Fericiți, fericiți, fericiți. "Vino, servitor bun și credincios, intră în bucuria stăpânului tău", le spune Isus urmașilor săi. Cine nu-și amintește parabola fiului risipitor? E bucurie, e sărbătoare, cu dans, cu lăutari în casa tatălui pentru copilul pierdut și regăsit, mort și înviat.

Nici din cuvintele de adio pe care Isus le adresează apostolilor săi în ajunul morții sale nu lipsește bucuria: "V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria mea să fie cu voi și ca bucuria voastră să fie deplină... Bucurați-vă și veseliți-vă, tristețea voastră se va preface în bucurie". Chiar după înălțare, apostolii s-au întors la Ierusalim "cu mare bucurie în inimă", ne informează Faptele Apostolilor.

Scrisorile apostolului Pavel sunt străbătute de îndemnuri la bucurie. "Bucurați-vă mereu, căci aceasta este voința lui Dumnezeu, în Cristos Isus", le scrie sfântul Pavel tesalonicenilor. "Împărăția lui Dumnezeu e dreptate, pace, bucurie", le scrie romanilor. "Roadele Duhului Sfânt sunt dragostea, pacea, bucuria", le scrie galatenilor. "Bucurați-vă mereu în Domnul, și iarăși vă spun, bucurați-vă".

O dată cu venirea lui Cristos pe pământ, spunea sfântul Anton de Padova într-una din predicile sale, a sosit primăvara omenirii:

Primăvara, pământul se înveșmântează cu iarbă proaspătă, se împodobește cu flori, atmosfera devine mai transparentă, păsările cântă și totul pare că zâmbește. O dată cu Fiul lui Dumnezeu se întoarce în lume primăvara, iar pământului i se redă pacea după care atâta a suspinat. Cu întruparea totul e zâmbet, totul e bucurie.

Bucuria și fericirea pe care ne-a adus-o Cristos nu elimină din viața noastră suferințele, dificultățile, greutățile de tot felul. În schimb, Cristos ne învață secretul de a transforma, printr-o dumnezeiască alchimie, suferința în bucurie. "Suferința devine, cum spune cardinalul Henri de Lubac, firul cu care se țese pânza bucuriei".

Nici nu ne dă Cristos explicații pentru fiecare suferință care ne lovește; suferința rămâne, în continuare, un mister care se va dezlega abia după moarte. În schimb, Cristos ne oferă terapia, leacul spiritual pentru a ne vindeca suferința, dându-i un sens, o valoare; și de aici se naște bucuria.

În viața lui Buddha se povestește istoria unui om care a fost străpuns de o săgeată înveninată. Nu a permis să i se scoată săgeata din corp până ce nu i se răspunde la trei întrebări: cine a tras, ce tip de săgeată este și în ce fel de otravă a fost înmuiată. Inutil de spus că omul a murit înainte de a i se da răspunsul la o singură întrebare. "Dacă vrem prea mult să înțelegem durerea înaintea de a accepta terapia ei, comentează înțeleptul, nenumăratele boli de care suferim ne vor ucide mai înainte ca mințile noastre să fie satisfăcute".

Închei această primă considerație cu un îndemn pe care îl găsim în Păstorul lui Hermas, o carte de cateheză aparținând primelor generații de creștini:

O creștinule, izgonește de la tine tristețea căci ea este soră cu îndoiala și cu mânia. Tu ești un om fără judecată dacă nu reușești să înțelegi că tristețea este cea mai rea dintre toate patimile și extrem de dăunătoare pentru slujitorii lui Dumnezeu... Înarmează-te, în schimb, cu bucuria care este plăcută și primită de Dumnezeu și desfată-te în ea. Omul liniștit face binele și îl iubește, evitând din răsputeri melancolia. Omul trist, în schimb, săvârșește întotdeauna răul, mai întâi de toate pentru că îl întristează pe Duhul Sfânt, izvor nu de tristețe, ci de bucurie; în al doilea rând, pentru că, neglijând să se roage și să-l laude pe Domnul din cauza tristeții care s-a cuibărit în inima sa, acest om nu se mai poate înălța la tronul Celui Preaînalt.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire