pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditații la Calea Crucii
achizitionare: 26.03.2004

Inapoi la cuprins

Calea Crucii cu Giulgiul Sfânt

Starea a 5-a:
MOARTEA PE CRUCE


Isuse preaîndurat,
Trei ore pe cruce-ai stat.
Trei ore Te-ai chinuit,
Până moartea Ți-a sosit.
Eu deplâng a Ta durere,
Plângu-Ți chinurile grele.
Dară plâng și al meu păcat,
Ce moartea Ți-a cauzat.

 

Lectură

Și, alergând, unul a înmuiat un burete în oțet, l-a pus într-o trestie și I-a dat să bea, zicând: "Lăsați să vedem dacă vine Ilie ca să-L coboare". (Mc 15,37)

Și Isus, strigând cu glas tare, a zis: "Părinte, în mâinile Tale încredințez sufletul Meu". Și acestea zicând, Și-a dat sufletul. (Lc 23,46)

Iar iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ridice. Deci au venit ostașii și au zdrobit fluierele celui dintâi și ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el, dar venind la Isus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă. (In 19,31-34)

 

Comentariu

Supliciul răstignirii trebuia să se încheie cu moartea condamnatului la sfârșitul agoniei ce putea dura de la câteva ore la câteva zile în funcție de modalitățile folosite pentru răstignire. Cauza cea mai răspândită a morții pe cruce era asfixia: când condamnatul nu mai avea forțe destule ca să se ridice pentru a respira, rămânea definitiv într-o poziție sufocantă și în scurt timp murea prin asfixie. Era o moarte de-a dreptul sălbatică.

Nu există nici un dubiu că amprentele care se văd pe Sfântul Giulgiu sunt ale unui cadavru: o arată diverse particularități ca rigiditatea cadaverică și mai ales analiza detaliată a petei mari de sânge de pe partea dreaptă a pieptului care provine dintr-o spărtură a pielii de formă ovoidală de circa 4,5 cm lărgime și 1,5 cm înălțime, cauzată de un obiect cu vârf și tăiș ce l-a lovit în regiunea intercostală dreaptă și a pătruns în adâncime, ajungând foarte probabil să perforeze inima. Chiar dacă lama nu ar fi pătruns atât de adânc ca să ajungă până în inimă, din această rană ar fi putut ieși la fel de bine o cantitate însemnată de sânge, fiindcă într-un subiect ce a suferit repetate traume toracice (în cazul unui răstignit pot fi provocate de izbituri, de lovituri de bici și mai ales, de căderile sub greutatea crucii) se poate verifica hemoragia toracică, adică o mare vărsare de sânge în cavitatea pulmonară.

Caracteristicile acestei răni sunt foarte importante, întrucât demonstrează că a fost străpuns după moartea subiectului. De fapt sângele care țâșnește se prezintă înconjurat de o bordură seroasă presărată cu urme roșiatice, cum se întâmplă exclusiv în cazul sângelui ieșit dintr-un cadavru în care deja s-a separat partea seroasă de cea corpusculară. E foarte interesantă corelația dintre descrierea sumară a lui Ioan care vede ieșind din coasta lui Isus "sânge și apă" și prezența separată de sânge și ser pe toracele de pe Sfântul Giulgiu: este evidentă concretețea ipotezei că apa văzută de Ioan (care bineînțeles, nu avea cunoștințele dobândite de medicina modernă) nu este altceva decât serul care într-un cadavru se separă de sânge.

 

Meditație

Chiar și agonia cea mai halucinantă are un sfârșit. Dar se poate spune efectiv că timpul are două măsuri: pentru cel aflat în bucurie și pentru cel ce suferă. Iar suferința lui Isus a fost teribil de intensă. Cu toate acestea însă, suferința nu a stânjenit capacitatea sa rațională de a comunica unele aspecte ale gândurilor sau unele sentimente ale sufletului său.

Moartea este sfârșitul vieții și fixează orientările fundamentale pe care le-am cultivat până în acest moment. Pentru Isus este evident din cuvintele pe care le-a rostit:

- "Părinte, iartă-i că nu știu ce fac" (Lc 23,34)

- "Adevărat îți spun. Astăzi vei fi cu mine în rai" (Lc 23,43)

- "Părinte, în mâinile Tale încredințez sufletul meu" (Lc 23,46)

- "Femeie, iată fiul tău...Iată mama ta" (In 19,26-27)

Chiar și în suferințele agoniei, Isus nu înceată să fie Mântuitorul îndurător care iartă și pe cel care-l ucide și îl batjocorește dând unica garanție de salvare imediată (din toată viața publică) tâlharului ce era ucis pentru adevărate delicte.

El este Fiul care își confirmă atitudinea de constantă comuniune cu Tatăl și îi încredințează viața și Spiritul care l-a susținut în misiunea sa, în momentul încheierii acesteia. Același spirit el îl transmite Bisericii, reprezentată de Mama și de apostolul iubit, alături de femeile de la picioarele crucii (In 19,30).

El constituie nucleul fundamental al Bisericii din acele ființe exemplare care stau lângă cruce: Maria, sufletul funcției materne a Bisericii, apostolul preaiubit, care a exercitat în mod exemplar acceptarea lui Isus, iar din acel moment o acceptă pe mama sa.

Între timp misterul răului declanșează ultimele lovituri, iar asupra lui Isus se închide cercul întunericului. Rugându-se cutremurătorul Psalm 22, dă glas acestor cuvinte dezolante: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" (însă finalul psalmului - "eu voi trăi pentru el, seminția mea îi va sluji" / vs. 30-31 - exprimă conștiința împlinirii rugăciunii).

Iar apoi îndureratul suspin: "Mi-e sete!" - o sete ce izvorăște din corpul dezhidratat și e resimțită în special în suflet; o sete ce are ca obiect nevoia de apă a muribundului și mai mult, nevoia de toți aceia pe care Tatăl I i-a dat, ca nici unul din ei să nu piară.

Acestea au fost ultimele crâmpeie ale conștiinței lui Isus înainte de a părăsi această viață. Sosise ora morții eliberatoare și distructivă totodată, oră ce întrerupe raporturile pe care le întreținuse cu un număr incalculabil de persoane; acel corp ce fusese calea atâtor raporturi interpersonale cade în împietrirea nesimțirii.

Impresionează ideea acestui eveniment: nimic mai normal decât o moarte; nimic mai nenatural decât această moarte; o moarte ce îl lovea pe cel ce arătase că are putere asupra vieții. Era în același timp consecința răutății omenești și absurditatea unui Dumnezeu ce se lăsa învins. Divinitatea nu îmblânzea cu nimic tragismul experienței umane. Isus murea neputincios, părăsit, trădat. Actul cel mai dens de consecințe din întreaga istorie se lăsa decăzut la nivelul unui banal procedeu eliminator.

Și totuși, deasupra tuturor domnea o realitate pe care evanghelistul Luca ține să o evidențieze: iubirea! Isus moare gândindu-se la Tatăl și la oamenii pe care Tatăl I i-a încredințat: inclusiv la mine.

Sfântul Giulgiu a fixat acest mister inexprimabil.

 

Tatăl nostru... Născătoare... Mărire... Și acum
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire