pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditații la Calea Crucii
achizitionare: 26.03.2004

Inapoi la cuprins Stațiuna a VII-a

Isus cade a doua oară sub povara crucii

Drumul e lung și anevoios, crucea e grea, trupul deja mult prea ostenit. Pentru a doua oară, oboseala și povara crucii Îl doboară la pământ. Dar Isus știe că are un drum de făcut, nu poate să se oprească acum. Își adună stropul de putere care i-a rămas și, cu efort, se ridică din nou. Nu are rost să rămână jos, n-ar folosi nimănui. Dar cui ar trebui să folosească ridicarea sa? Pentru cine să se ridice? De ce să-și continue drumul? Ca să-i mântuiască pe cei care Îl prigonesc, Îl huiduiesc, Îl dau la moarte? Pentru mine? Dacă sunt sincer, merit eu oare ca cineva să sufere atât, numai ca să mă facă fericit pe mine?

"Dacă voi sunteți așa, nu meritați nimic. Nu meritați să duc crucea mai departe, mai ales dacă mă forțați! Eu nu fac nimic din obligație! Sunt un om liber", ar fi putut spune. Dar cu toată libertatea Lui, alege să se supună planului Tatălui, cu toată libertatea alege să continue Calvarul pentru a fi răstignit pentru noi, cei păcătoși. Așa că se ridică, spre a continua îndeplinirea misiunii ce i-a fost încredințată.

Nu doar o dată ne confruntăm cu probleme de autoritate în familie. De ce să mă supun, să mă sacrific, dacă mi se pare că celălalt nu merită? Nu sunt obligat să fac anumiți pași. La urma urmelor, sunt un om liber. Pot să aștept mai întâi să se schimbe celălalt, să facă celălalt un pas, atunci poate că merită să fac și eu un efort. - Numai să nu fi zăcut prea mult în rănile mele, până când mi se scurge și ultimul strop de putere și mi-e și mai greu să mă ridic. Și, chiar dacă aș dori acum reînceperea, mi se pare de astă dată că nu mai avem nici o șansă să o luăm de la capăt.

Dar pot să aleg, cu toată libertatea mea, să mă supun unei autorități, din iubire, nu din obligație. Pot să privesc acea autoritate ca fiind expresia voinței lui Dumnezeu pentru mine (atâta timp cât nu mă orientează împotriva poruncilor Sale, desigur). Și pentru Dumnezeu, care mă iubește și pe care îl iubesc, merită să fac efortul de a reîncepe. Pentru Dumnezeu, care mă iubește și pe care îl iubesc, din iubire așadar, merită să fac un efort pentru soțul meu, pentru soția mea, pentru copiii mei, chiar și atunci când - omenește vorbind - mi se pare că nu mai găsesc în aceștia nici un "merit". Astfel, reîncep în relațiile mele, făcând ceea ce îmi cere El, adică trăind iubirea față de aproapele. Pun din nou la temelia relațiilor mele singura bază solidă, pe care pot fi acestea clădite: Iubirea. Mă înscriu astfel în planul minunat al voinței Sale pentru mine, pentru familia mea. Și colaborez cu El la mântuirea, la fericirea familiei mele și, implicit, la construirea unei societăți reînnoite.

Sigur că acest lucru mă costă: drumul spre lumina dimineții trece în mod necesar prin întunericul nopții, drumul spre Înviere trece negreșit peste dealul Golgotei. Dar știu, prin credință, că dincolo de noapte mă așteaptă ziua, dincolo de moarte mă așteaptă viața, dincolo de durere mă așteaptă fericirea.

Iar de fiecare dată când a slăbit în mine credința și iubirea, când nu mai văd atât de clar rostul măruntelor eforturi de zi cu zi, de fiecare dată când m-am împiedicat în propriile slăbiciuni și am căzut, nu-mi rămâne altceva decât să mă ridic. Adesea, însă, nu mă pot ridica singur. Am nevoie de ajutorul altora. Poate mi se pare uneori chiar umilitor că trebuie să accept ajutorul cuiva. Dar important e că mă ridic. Chiar dacă acea ridicare nu este una glorioasă, căci sângerez în continuare. Golgota e încă departe. Învierea nu o vede nimeni. Doar credința știe că va veni a treia zi. Dacă aș putea acum să fac un gest glorios... Dar îmi lipsește forța. N-aș putea decât anevoie să reîncep, cu pași mărunți, pe drumul meu. Da, e chiar mizeria umană, atunci când am căzut înapoi în viciile mele, în vechile păcate, săvârșite dintr-o proastă obișnuință, pe care deja mi-e rușine să le mărturisesc pentru a nu știu câta oară la confesional. Să mă ridic totuși? Pasul e parcă prea mic, ca să merite. Și, totuși, cu astfel de pași mici trebuie să mergem înainte!

Da, căci pentru fericire nu mi se mai pare prețul prea mare, sacrificiul prea greu de făcut, pasul prea mărunt și fără rost. Cum aș putea abandona acum, când știu că miza e atât de mare?

Trebuie să reîncep. Nu am altă alternativă. Ca să îmi continui drumul, trebuie să mă ridic din măruntele mizerii în care cad în fiecare zi, care îmi fac viața un Calvar. Și nu mă aplaudă nimeni, când mă ridic. Nu se întâmplă acum vreo minune aclamată de mulțime. Dar am făcut încă un pas, îl fac apoi și pe următorul. Și cu astfel de pași mărunți, umili, înșirați pe un drum plin de suferință, se întâmplă Minunea prin excelență, mântuirea noastră. Căci pe cruce, Isus "nu lucrează, nici nu predică: Isus se sacrifică din iubire. În viață se pot face multe lucruri, se pot spune multe cuvinte, dar glasul durerii, chiar surd și necunoscut altora, glasul durerii oferite din iubire este cuvântul cel mai puternic, care rănește Cerul."[1]

Așa că și astăzi trebuie să mă ridic. Și reîncep cu avânt. Și cu speranța că, împlinind voința Tatălui din iubire, descriu cu viața mea un drum pe urma Lui.

[1] Chiara Lubich, Meditatii, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti, 2002, p. 33

pr. Pal Iosif Csaba, Reșița
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire