pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditații la Calea Crucii
achizitionare: 26.03.2004

Inapoi la cuprins Stațiuna a XIV-a

Isus este înmormântat

"(Iosif din Arimateea și Nicodim) au luat deci trupul lui Iisus și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, și în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape" (In 19, 40-42).

"Și urmându-I femeile, care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul și cum a fost pus trupul Lui" (Lc 23,55), printre care "Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosia" (Mc 15,47).

Iată scena așezării lui Isus în mormânt, a Celui care spusese: "dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă" (In 12,24). Isus, om adevărat, își încheie drumul pământesc ca noi toți, în mormânt, în pământ, pentru că El este în toate asemenea nouă, în afară de păcat (cf. Evr 4,15).

Acel Trup însă este cel al Fiului lui Dumnezeu, care a spus despre Sine că este "calea, adevărul și viața" (In 14,6); este Trupul Aceluia care vestise că mormântul nu avea să fie ultimul său lăcaș, atunci când le-a cerut lui Petru, Iacob și Ioan, după schimbarea sa la față, "ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morți" (Mc 9,9). Iar ei erau "nepricepuți și zăbavnici cu inima ca să creadă toate câte au spus proorocii" (cf. Lc 24,25), așa cum vedem în atitudinea celor doi discipoli aflați în drum spre Emaus, dezamăgiți în așteptările lor de eliberare a Israelului. Iată-l acum pe Isus din Nazaret, profetul de la care așteptau minuni, înmormântat ca toți ceilalți, ba chiar după o condamnare la moarte. Chinul crucii îi făcea să îl considere părăsit până și de Dumnezeu, pentru că "scris este: 'Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn'" (Gal 3,13). Câtă tristețe, așadar, pentru Iosif din Arimateea, pentru Nicodim, pentru femeile pioase, când au trebuit să îl înmormânteze pe Isus, "pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie" (1Cor 1,23)!

Și totuși, tocmai acest mormânt cuprinde speranța noastră, speranța întregii omeniri, a lui "Cristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu" (1Cor 1,24), pentru că acest Trup așezat aici e Trupul Aceluia care este "Fiul Celui Preaînalt..., și împărăția Lui nu va avea sfârșit" (Lc 1,32-33). Răsună din nou aceste cuvinte ale Îngerului în inima Maicii Sale, Preasfânta Maria. Și ea îl contemplă pe Isus în mormânt, iar acestea sunt pentru ea momente de credință intensă în făgăduințele făcute de Înger în ziua Buneivestiri, momente de speranță intensă în timpul ceasurilor care s-au scurs după înmormântarea lui Isus până în dimineața Paștelui.

Așezarea lui Isus în mormânt este făcută în grabă pentru că "se lumina spre sâmbătă" (Lc 23,54), după orele de întuneric din timpul răstignirii; aceste lumini care încep să lumineze casele din Ierusalim vestesc deja o altă lumină, din zorii Zilei Învierii. Aceste lumini simbolizează luminile credinței și ale speranței care, după Sâmbăta Sfântă, ne permit să nu șovăim în credința noastră, să nu ne pierdem speranța.

Atunci când femeile pioase aleargă la mormânt în zorii Paștelui, pentru a termina înmormântarea Învățătorului lor "dis-de-dimineață, fiind încă întuneric" (In 20,1), Isus era deja înviat, deoarece "piatra era ridicată de pe mormânt" (In 20,1). "Lumină a lumii" (In 8,12), prin Învierea Sa, Isus pune pecetea lui Dumnezeu asupra lucrării Sale, pentru că "întru El era viață și viața era lumina oamenilor" (In 1,4).

O Isuse, și noi suntem aici lângă mormântul tău, adunați împreună cu femeile pioase, pentru a privi, a contempla Trupul tău străpuns de păcatul nostru și izvor de viață pentru noi. Reaprinde în noi speranța în Tine, Calea, Adevărul și Viața, Tu, Lumină a lumii, Tu, Fiul Celui Preaînalt, tu, Fiul Mariei, ca să credem că Tu faci pământul să rodească, acest pământ care a fost mormântul tău.

Tu ești speranța noastră, așa cum ne amintește Sfântul Părinte în Exortația sa Apostolică postsinodală "Ecclesia in Europa": "cuvântul care răsună în viziune este un cuvânt de speranță: 'Nu te teme! Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morții și ale locuinței morților' (Ap 1,17-18)... Este cel viu: era mort, dar acum trăiește pentru totdeauna. El este Mielul care stă în picioare în mijlocul tronului lui Dumnezeu (cf. Ap 5,6): este înjunghiat, pentru că și-a vărsat sângele pentru noi pe lemnul crucii; este în picioare, pentru că s-a reîntors la viață pentru totdeauna și ne-a arătat infinita atotputernicie a iubirii Tatălui" (Ecclesia in Europa, nr. 6).

O, Isuse, contemplându-Te în mormânt, sperăm în Tine, pentru că Tu ești bobul de grâu căzut în pământ, Tu, speranță a Vieții! Tu, speranța noastră!

IPS Jean-Claude Perisset, București
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire