pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Simboluri liturgice
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Editura Presa Bună

Cuprinscapitolul anterior

VI. SIMBOLURI LITURGICE

Tămâia. În toate religiile păgâne antice și moderne tămâierea este nelipsită în slujbele religioase. Fumul de tămâie simbolizează rugăciunea ce se înalță către Dumnezeu nu numai în iudaism și creștinism, dar și în hinduism, în budism etc. Grecii și romanii ardeau tămâie în fața statuilor zeilor în semn de adorație. De asemenea, în cultul adus împăratului tămâierea însemna recunoașterea religiei de stat și a împăratului ca zeu. Numeroși au fost creștinii care au murit ca martiri fiindcă au refuzat să ardă tămâie în fața statuilor zeilor sau a împăratului. În nopțile reci și furtunoase se ardea tămâie pentru a izgoni spiritele rele.

În cultul morților fumul de tămâie indică drumul spre lumea de dincolo și în același timp, mai ales în țările calde, izgonește mirosul descompunerii, fiind absolut necesar pentru dezinfectare și prevenire a contaminării. Tămâia era de asemenea un semn de omagiu, de respect care se aducea cuiva. În antichitate se oferea tămâie oamenilor de seamă: împărați, regi, principi, demnitari. E cazul celor trei magi care printre altele oferă tămâie Regelui nou născut, Cristos.

Psalmul 141,2 proclamă: "Ca fumul de tămâie să se înalțe către tine rugăciunea mea". În Exod 30,34-38 tămâia devine simbolul adorației adusă lui Dumnezeu. Fumul de tămâie se înalță către Dumnezeu ca mireasmă plăcută în semn de ispășire și împăcare (Ier 2,l; Num 17,12). În Exod 13,21 coloana de foc e semnul prezenței lui Dumnezeu. La templul din Ierusalim în fața Sfintei Sfintelor era un altar de aur pe care era arsă tămâie aromată în fiecare dimineață și în fiecare seară ca jertfă de laudă adusă lui Dumnezeu. (Ex 30,1-10.34-38; 37,25-29; Num 4,11; 1Reg 6,20-21; Lc 1,8-11).

Deosebit de impresionant este textul din Apocalipsă 8,3-5 "Apoi a venit un alt înger care s-a oprit în fața altarului cu o cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă, ca să o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților. Apoi îngerul a luat cădelnița, a umplut-o din focul de pe altar și l-a aruncat pe pământ. Și s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ". Aceeași imagine este prezentată și în Apocalipsă 5,8: tămâia e folosită în templul din ceruri.

Datorită faptului că incensarea era în imperiul roman semnul idolatriei, Biserica a refuzat categoric să folosească tămâia în celebrările liturgice. Tertulian spunea clar ce oferă creștinul lui Dumnezeu: jertfa pe care el a trimis-o, rugăciunea care izvorăște dintr-un trup curat, dintr-un suflet nevinovat, din Duhul Sfânt, nu boabe de tămâie, lacrimi ale unui copac uscat din Arabia. De aceeași părere era Sfântul Augustin un secol mai târziu: "Noi nu mergem în Arabia să căutăm tămâie... Jertfa de laudă o cere de la noi Dumnezeu".

Ceea ce însă nu-i împiedica pe creștini să ardă tămâie în casele lor, mai ales când primeau oaspeți, fumul de tămâie și a altor substanțe aromatice fiind în special în Orient semnul bucuriei și sărbătoare precum, precum și un gest de omagiere. În același scop constatăm că în sec. al IV-lea în multe bazilici ca aceea a Sfântului Mormânt de la Ierusalim și în cele din Roma se ardea din abundență tămâie: nu în scop liturgic, dar pentru a îndepărta mirosurile neplăcute și pentru a crea o atmosferă agreabilă, parfumată.

Purtarea cădelniței ca act liturgic este atestată istoric la Roma în sec. VII-VIII; apare ca gest de omagiere a Papei și a Evangheliarului. Când Papa mergea în procesiune spre altar sau când se întorcea la sfârșitul Liturghiei era precedat de purtători de torțe și de un turiferar cu cădelnița. De asemenea diaconul când se îndrepta spre amvon pentru a citi Evanghelia. În sec. al XIII-lea la fel era primit împăratul când venea la Roma. Această procesiune cu torțe și cădelniță și cu Evanghelia purtată imediat după cădelniceri s-a extins la toți episcopii și ulterior la toți preoții. E preluată din ceremonialul magistraturii sau al curților imperiale orientale. Magistratul avea privilegiul de a fi precedat când mergea să țină proces de un cădelnicer, patru purtători cu torțe și un purtător al cărților de legi - Liber mandatorum. Ajuns la tribunal Liber mandatorum era așezat pe o masă în fața sa. E posibil ca chiar pe vremea lui Constantin cel Mare care a dat episcopilor dreptul să judece în anumite cauze, episcopii să fi preluat ceremonialul magistraților, în locul cărții de legi purtându-se Evanghelia care era, ca și astăzi, așezată pe altar când procesiunea ajungea în bazilică.

Până acum nu s-a pomenit de incensare. Incensarea altarului, a preotului, a poporului, a crucii, a lumânării pascale, a darurilor s-a introdus abia în sec. al IX-lea sub influența liturgiei galicane, aceasta fiind, la rândul ei, influențată de liturgiile orientale. Nu numai la Liturghie, dar și la Laude în timp ce se cânta Benedictus și la Vespere în timp ce se cânta Magnificat se incensa altarul, lucru care se poate face și în prezent. De remarcat că inițial incensarea clerului și poporului nu se făcea ca în prezent, ci se purta cădelnița în fața fiecăruia, astfel încât să poată inspira mirosul plăcut al fumului de tămâie.

Încă din sec. IV-V sunt mărturii că arderea de tămâie era și un semn de onoare adus defuncților în special martirilor. Transferarea trupurilor martirilor la bisericile care le erau dedicate era însoțită cu ardere de tămâie. Desigur că se adăugau și motive de ordin igienic și dorința de a îndepărta mirosul neplăcut. Incensarea altarului inițial era de fapt incensarea trupului martirului înmormântat sub altar.

S-a introdus apoi și incensarea diferitelor obiecte: cenușă, ramuri, lumânări etc. Această incensare are rolul unui exorcism: îndepărtarea influențelor celui rău prin rugăciunile care însoțesc acest rit.

Inițial cădelnițele aveau diferite forme: erau fixate pe podea sau atârnate precum candelele sau erau mobile ca niște cutii prevăzute cu un mâner sau atârnând de lănțișoare ca cele actuale.

Ritul tămâierii în celebrările liturgice nu trebuie subestimat: alături de văz, de auz, participă și simțul mirosului la celebrare. Folosirea tămâiei înseamnă întotdeauna o participare mai completă a omului la celebrările liturgice.

Lumina. În toate cultele, din toate timpurile, lumina este un element încărcat cu numeroase semnificații simbolice. Ea este indispensabilă pentru a crea o atmosferă de sărbătoare și de bucurie. Lumina este aceea care izgonește întunericul și face să dispară frica. Fără lumină nu poate fi imaginată viața.

În templele antice ale Egiptului; în fața statuilor zeilor ardeau necontenit torțe, lumina lor simbolizând viața; darul cel mai prețios făcut de zei. Luminile aprinse au fost întotdeauna un semn de cinstire adus divinității, persoanelor sau lucrurilor care trebuie onorate. Astfel, în imperiul roman se aprindeau făclii în fața statuilor zeilor și ale împăraților, înalții funcționari de stat aveau privilegiul de a fi precedați de purtători de făclii ca și de un purtător al unui vas cu jăratic pentru cazul că făcliile se stingeau.

În Vechiul Testament lumina era primul simbol al lui Dumnezeu: "Domnul este lumina și mântuirea mea" (Ps 27). De aici, marea importanță a luminii în liturgia de la templu și de la sinagogă ca și în liturgia domestică. În fața cortului Domnului ardea flacăra nestinsă a untdelemnului curat (Ex 27,20; Lev 24,2-4; 1Sam 3,3). De asemenea ardeau în templu făcliile pe candelabrul de aur cu șapte brațe (Ex 25,31-40). Rugul de foc nestins ca și coloana de lumina ce mergea înaintea poporului israelit după eliberarea din Egipt indicau prezența lui Dumnezeu (Ex 3,2; 13,21).

În Noul Testament simbolismul luminii este și mai evident. Cristos este lumina lumii și lumină spre luminarea popoarelor (In 8,12; Lc 2,32; Ev 1,3; Ap 22,16; 2Pt 1,19). Ucenicii lui Cristos la rândul lor trebuie să fie lumina lumii și fii ai luminii (In 12,36; Mt 5,14; Mt 25, 1-13; Lc 12,35). Nelipsite sunt luminile și din liturgia cerească pe care Sfântul Ioan o descrie în Apocalipsă "șapte candele aprinse" ard în fața celui care stă pe tron (Ap 4,5) și șapte candelabre de aur îl înconjoară pe Fiul Omului (Ap 1,12-13).

Primii creștini aprindeau la căderea serii luminile la adunările lor cum a fost cazul la Troada (Fap 20,8), dar o făceau în primul rând pentru motive funcționale. Dat fiind mediul păgân în care trăiau și în care aprinderea luminilor, ca și arderea de tămâie, era semn de idolatrie, în primele veacuri creștinii în general au refuzat să dea luminilor o uzanță liturgică. Dar pe măsură ce societatea se încreștinează și nu mai este pericol de confuzie, luminile își iau locul normal în cadrul liturgic al Liturghiei. Cum procesul de încreștinare nu a cunoscut același ritm și aceleași condiții peste tot, introducerea acestui simbol în liturgie nu s-a făcut peste tot în același timp. La Roma, primul document care vorbește despre șapte purtători de făclii care deschideau drumul Papei în procesiunile staționale datează din sec. VII-VIII, dar descrie acest fapt ca fiind anterior; era un privilegiu preluat din ceremonialul magistraților imperiali despre care s-a amintit. Cei șapte purtători de făclii reprezentau cele șapte zone bisericești ale Romei. În curând doi dintre ei îl vor flanca pe purtătorul Evangheliarului. Mai târziu va fi și crucea procesională flancată de două lumânări inițial fixate pe cele două brațe ale crucii. În felul acesta a apărut obiceiul păstrat și în prezent de a se purta lumânări în procesiune la începutul și la sfârșitul Liturghiei.

E des întâlnit obiceiul ca doi slujitori să țină în fața altarului lumânări aprinse în timpul prefacerii. Obiceiul acesta a apărut în sec. al XIII-lea când au început să fie ridicate la prefacere sfintele specii. Cum catedralele romanice și gotice erau destul de întunecoase și toată lumea voia să vadă ostia, un slujitor înălța o făclie pentru a o lumina și astfel toți credincioșii o puteau vedea.

Un obicei foarte răspândit în antichitate era acela de a aprinde lumânările pentru a ține departe, puterile ascunse ale întunericului. Astfel în templele din Egipt erau aprinse lumini în noaptea de anul nou, la Roma și în unele părți ale Orientului la 25 decembrie (sărbătoarea Soarelui neînvins). Lumea divină era permanent amenințată de puterile potrivnice ale întunericului mai ales în zilele de solstițiu și la eclipsele de soare și de lună. De aceea se aprindeau focuri pretutindeni. Dar se mai aprindeau făclii și la procesiunile funebre (dat fiind că inițial înmormântările se făceau noaptea) și în fața mormintelor pentru a izgoni forțele demonice care își căutau locuința de preferință printre morminte și se simțeau bine lângă cadavrele în descompunere. Creștinii continuau să practice vechiul obicei, de aceea Biserica a trebuit să intervină. Canonul 34 al Conciliului din Elvira (303) stabilește clar: "S-a stabilit ca să nu se aprindă ziua lumânări în cimitir, deoarece nu trebuie tulburate sufletele sfinților". Dar opreliștile Bisericii au fost ineficace deoarece în sec. IV-V torțele și lumânările la înmormântări și pe morminte (mai ales ale martirilor) era de acum un fapt răspândit în toată Biserica. Numai că acestei practici i s-a dat o semnificație creștină: era nu numai un omagiu adus trupului sfințit prin Botez, dar și un simbol al nemuririi sufletului. Sfântul Ieronim scria că făcliile aprinse "fac să se înțeleagă că sfinții (creștinii) au murit luminați de lumina credinței și că acum strălucesc de lumina măririi în patria de sus".

Deosebit de impresionant este simbolul și ceremonialul legat de lumânarea pascală, simbolul lui Cristos cel Înviat (lumen Christi). El derivă din oficiul de seară extrem de vechi numit "lucernare" (lucerna era lampa pe care o aprindeau evreii la sfârșitul sabatului). Tot atunci au continuat să o aprindă creștinii, dar pentru ei era începutul vegherii duminicale care dura toată noaptea și se încheia cu celebrarea euharistică duminică dimineață. Ritul își găsește expresia maximă în noaptea de Paști când se cântă Praeconium (Exultet), un imn foarte vechi al Bisericii. Lumânarea pascală aprinsă la începutul vegherii rămâne în apropierea amvonului și este aprinsă până la Rusalii. Apoi este dusă în baptister și de la ea se aprind lumânările noilor botezați.

Lumânările însoțesc nenumărate celebrări liturgice: botezul (pentru prima dată lumânarea de la botez e amintită de Sfântul Ambroziu în sec. al III-lea), la prima Împărtășanie, confirmațiune, sfințiri și consacrări, odinioară și la spovadă, cununii, înmormântări, procesiuni etc. În semn de onoare se aprind lumini (naturale) la altar, în fața icoanelor și statuilor, în fața tabernacolului.

Apa. Popoarele de diferite culturi și religii, evrei, babilonieni, egipteni, musulmani practică tot felul de oblațiuni spre a se purifica de întinări și de păcate înainte de rugăciuni și de celebrările cultice. E un rit foarte vechi acela de a spăla picioarele sau de al scufunda complet în apă pe un membru nou al unei comunități religioase. În multe acțiuni apa era considerată ca o forță ostilă zeilor, reședința dragonilor, a puterilor demoniace, de aceea apa trebuia să fie neapărat exorcizată înainte de a fi întrebuințată în cult. Apa era considerată ca izvor de viață, de fertilitate dar și aducătoare de moarte (potopul, Marea Roșie). În Egiptul antic era răspândită credința că apa îl poate elibera pe om de rigiditatea morții; îl poate învia.

În cultul Vechiului Testament apa este des menționată, cu ea stropindu-se preoții și poporul ca semn de purificare interioară (Ex 30,18-21; Iez 36,25; Ps 51,4.12; Ier 4,14; Lev 8,6). Însuși Isus este botezat în apă și orânduiește botezul cu apă și cu Duh Sfânt, apa având un dublu rol: moartea pentru păcat, renașterea la o viață nouă. Isus se prezintă pe sine ca apă ce dă viață veșnică (In 7,37; 4,7-14). Cunoaștem nenumăratele oblațiuni pe care le făceau evreii pe vremea lui Cristos.

În Biserica antică se recomandă cu insistență creștinilor să-și spele mâinile înainte de rugăciune și înainte de a intra în biserică "Christianus lavet manus omni tempore, quando orat" spunea unul din canoanele atribuite lui Ipolit (creștinii să-și spele mâinile întotdeauna când se roagă). Tertulian și Sfântul Ioan Gură de Aur le atrăgeau creștinilor atenția ca acestor abluțiuni exterioare să le corespundă sentimente interioare de căință, pentru a nu cădea în formalismul și fățărnicia fariseilor. Pentru spălarea rituală a mâinilor în fața bisericilor în primele veacuri se afla o fântână (cantharus).

Apa binecuvântată a cunoscut și cunoaște o largă folosire, fiind stropite cu ea persoane și lucruri cu intenția de a fi purificate și de a îndepărta influența Celui Rău: sunt stropite obiecte de cult, case, lăcașuri de cult, ogoare etc. După sec. al VI-lea în apă se introducea și sare când era binecuvântată, imitându-se gestul lui Elizeu (2Reg 2,20-22). În prezent folosirea sării nu mai este obligatorie.

La Sfânta Liturghie avem ritul amestecării vinului cu câteva picături de apă. Deși documentar acest rit este atestat abia în sec. al VI-lea, e posibil ca el să reflecte un obicei preluat din antichitate: pe vremea lui Isus în imperiul roman nu se consuma niciodată vinul în stare pură, ci întotdeauna era diluat cu apă caldă. Acest lucru l-a făcut și Cristos la Cina cea de Taină. Din rugăciunea care însoțește acțiunea de amestecare rezultă simbolismul foarte frumos acordat acestui gest: vinul și apa reprezintă cele două naturi ale lui Cristos: cea divină și cea umană reunite în Persoana divină.

De asemenea, mai avem după ofertoriu gestul spălării mâinii de către celebrant. Până către sec. al IX-lea credincioșii aduceau darurile lor la altar. Se cuvenea ca celebrantul și diaconul care îl ajuta, să-și spele mâinile după ce adunau de la credincioși darurile oferite. Ulterior, spălarea mâinilor a rămas, un rit care, potrivit rugăciunii rostite de celebrant, exprimă dorința de purificare interioară.

La cina pascală celebrantul își spală mâinile înainte de a ridica vasul cu pâine azimă. Apoi venea rândul celorlalți participanți de a face această abluțiune. Sfântul Atanasiu și Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemnau pe toți creștinii să-și spele mâinile înainte de Sfânta Împărtășanie. Ceea ce creștinii făceau cât timp exista fântâna din atriumul bisericii. În sec. al IX-lea când dispare fântâna se introduce spălarea mâinilor de către preot la ofertoriu, creștinii mulțumindu-se cu înmuierea degetelor în agheazmatar la intrarea în biserică.

Desigur că cea mai importantă folosire a apei în liturgia Bisericii este cea din cadrul botezului. În jurul sec. al IX-lea, când fântâna pentru abluțiuni a dispărut din fața bisericilor, s-a introdus ritul stropirii cu apă sfințită la începutul Liturghiei, stropire menită să amintească de botezul primit și care poate înlocui ritul penitențial și au apărut de asemenea aghiazmatarele cu apă sfințită la intrarea în biserici pentru cei care nu pot asista la stropirea duminicală.

Stropirea cu apă la celebrarea înmormântării are același scop: "se amintește botezul prin care creștinul a fost înscris în cartea vieții". Merită să fie amintit obiceiul din primele veacuri ale Bisericii de a spăla capul și tot trupul catecumenilor în Duminica Floriilor care pentru acest motiv se numea "Dominica in capiti lavio". În unele părți se spălau și se sărutau picioarele neofiților imediat după ieșirea din baia botezului ca semn al primirii în casa lui Dumnezeu. Gestul provenea din străvechiul obicei oriental, cunoscut și în Occident până în Evul Mediu de a spăla picioarele oaspeților care intrau în casă. Gestul săvârșit de Isus la Cina cea de Taină poate fi săvârșit la celebrarea din Joia Sfântă.

Tot în legătură cu baia botezului trebuie pus obiceiul ce se pierde în negura vremurilor de a îmbăia morții și, în unele părți, de a îmbăia miresele în ziua cununiei.

Untdelemnul. Untdelemnul are o multiplă folosire, de aceea s-a pretat în liturgie la un bogat simbolism. Din cele mai vechi timpuri untdelemnul a fost folosit pentru calitățile sale curative: vindecă rănile, de exemplu arsurile, relaxează, stimulează circulația sângelui protejează de razele soarelui. Jucătorii la jocurile olimpice își ungeau trupul fie pentru a-și întări mușchii, fie pentru a fi mai greu de prins de către adversar. În diferite culturi antice se considera că untdelemnul are o forță deosebită spirituală sau chiar divină. De aceea regii și preoții erau unși cu untdelemn ca semn al alegerii, al binecuvântării și al investirii lor cu autoritate de către Dumnezeu. În Egipt și funcționarii primeau investitura prin stropirea capului cu untdelemn.

În Vechiul Testament găsim folosirea untdelemnului cu toate aceste semnificații. În psalmi untdelemnul este semnul binecuvântării și al fertilității (Ps 127,3; 132,2). Cu untdelemn erau consacrate lucrurile destinate cultului (Ex 40,9). Tot prin ungerea cu untdelemn erau consacrate persoanele recunoscându-li-se astfel alegerea, încredințarea unei misiuni, investirea cu puteri divine. Era vorba de preoți, de pildă Aron (Ex 40,13 uu), de regi, de pildă David (1Sam 10,1), și de profeți, de pildă Elizeu (1Reg 19,16). Cristos apare uns de Dumnezeu ca Rege, Preot și Profet (Mt 26,63; Fap 10,38).

Apostolii au practicat ritul ungerii bolnavilor și Sfântul Iacob face îndemnul de a se practica acest rit (Iac 5,14...). Episcopul sfințește în Joia Mare la Liturghia de dimineață untdelemnul catecumenilor, undelemnul bolnavilor și sfânta crismă. Sfânta crismă se folosește în riturile de consacrare: preoți, episcopi, abați, altare etc., de asemenea după turnarea apei la botez ca și la sacramentul confirmațiunii. Untdelemnul catecumenilor este folosit în riturile de pregătire la baia botezului. Cu untdelemnul bolnavilor sunt unși bolnavii în sacramentul administrat lor.

În aceste rituri de ungere apar toate semnificațiile simbolice amintite: alegere, consacrare, binecuvântare, investire (prin botez omul devenit mădular al Trupului lui Cristos devine părtaș la demnitatea lui de rege, preot și profet), întărire sufletească împotriva forțelor Răului, vindecare trupească și sufletească.

Focul. Focul este expresia bucuriei: de aici focurile de artificii la marile sărbători, sau la pomul de Crăciun, aprinderea de focuri în special pe coline în noaptea sărbătorii sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie ) sau în noaptea de Crăciun. De asemenea focul este simbolul puterii, al dinamismului (caracter focos), chiar al forței divine, de aceea focul trebuie cucerit de om de la divinitate ca în mitul lui Prometeu.

Rugul aprins și coloana de foc indică în Biblie prezența lui Dumnezeu. Iar în teofaniile sale Dumnezeu se descoperă oamenilor înconjurat de flăcări și fum ca de exemplu pe Sinai (Ex 19; Dan 7,9): "Dumnezeul tău este un foc mistuitor" (Dt 4,24). Focul e simbolul purificării (Ps 18,19; Ier 21,12) astfel sabia de foc la izgonirea primilor oameni din Paradis sau focul purgatorului. Isus vorbește de un botez al focului (Mt 3,11) iar în ziua de Rusalii Duhul Sfânt coboară în formă de limbi de foc.

În liturgie focul este folosit în vegherea pascală și atunci când se arde tămâie.

Cenușa. Cenușa se impune credincioșilor pe cap la începutul Postului Mare, în Miercurea Cenușii. Inițial se impunea cenușă numai penitenților care făceau pocăință publică. După ce a dispărut pocăința publică s-a impus tuturor creștinilor Dubla formulă care însoțește impunerea cenușii indică dubla origine și dublul simbolism. Prima formulă este: "Adu-ți aminte, omule, că ești țărână și în țărână te vei întoarce." Era obiceiul în antichitate ca după înmormântare să se aducă puțină țărână de pe mormânt sau puțină cenușă de la jertfele funebre pentru a rămâne în felul acesta în comuniune cu defunctul.

A doua formulă este: "Convertiți-vă și credeți în Evanghelie." În Orientul antic presărarea capului cu cenușă era semnul căinței, convertirii, al doliului, al dorinței, de purificare. La indieni este semnul renunțării la lume. De asemenea în Biblie apare ca semn al convertirii (Num 19,9-17...; Ev 9,13). Este cunoscut acest gest la locuitorii din Ninive care s-au convertit la predica lui Iona. Tot ca semn de convertire și pocăință apare în cuvintele lui Cristos îndreptate împotriva Corazainului și Betsaidei (Lc 10,13; Mt 11,21).

Pâinea. La religiile antice pâinea era considerată drept un dar ce venea din partea zeilor. La fel în Vechiul Testament pâinea era darul lui Dumnezeu de care depindea supraviețuirea omului. De pildă mana, pâinea coborâtă din cer prin care evreii s-au salvat de la moarte în pustiu. Babilonienii și adepții cultului lui Mitra foloseau pâinea ca element de cult cu semnificația dăruirii oamenilor prin ea a vieții care este atributul divinității. În misterele eleuzine credincioșii se împărtășeau cu un amestec format din apă, făină și substanțe aromate prin care se simboliza primirea vieții divine.

Dar în același timp pâinea este simbolul vieții omului pe care omul i-o oferă lui Dumnezeu. Astfel Melchisedec i-a oferit lui Dumnezeu ca jertfă pâine și vin. În templul din Ierusalim stăteau expuse permanent cele douăsprezece pâini ale "punerii înainte" care reprezentau cele douăsprezece triburi ale lui Israel care se ofereau pe sine lui Dumnezeu. La cinele rituale sau cinele pascale, pâinea mai avea o semnificație: era semnul memorial al eliberării din sclavie, se folosea numai pâine nedospită sau azimă așa cum fusese pâinea pe care o mâncaseră în Egipt evreii, în grabă nemaifiind timp să o dospească, în noaptea eliberării.

Nu numai la evrei, dar la toate popoarele orientului pâinea era frântă și distribuită la începutul mesei de către capul familiei. Semnificația și realitatea tainică a pâinii provine în liturgia creștină de la Cristos: El, Cristos, este pâinea vieții, pâinea coborâtă din cer pentru viața lumii, cine mănâncă din această pâine nu va muri în veci; la Cina cea de Taină transformă pâinea în trupul său dând putere și poruncă apostolilor și urmașilor acestora să continue să facă acest lucru în amintirea lui (In 6,33; 6,35; 6,51; Mt 26,26). De asemenea pâinea euharistică din care se hrănesc împreună ucenicii lui Isus semnifică și creează comuniunea fraternă făcând din ei un singur trup (1Cor 10,15-17).

La Sfânta Liturghie pâinea apare cu multiplele sale semnificații: prin ea Cristos ne dăruiește viața sa divină; oferindu-i-o lui Dumnezeu noi îi oferim propria noastră viață cu munca și suferințele ei (ofertoriu); se formează Biserica, adică familia fraților strânși în jurul lui Cristos care se hrănesc din aceeași pâine; e semnul eliberării din sclavia păcatului și a morții.

Vinul. În istoria religiilor și a popoarelor vinul a avut de asemenea o importanță deosebită ca element de cult. Vinul băut mai ales la sărbători creează o atmosferă de bucurie, de euforie. La semiți, vinul era considerat drept elixirul vieții, băutura nemuririi și un mijloc de a dobândi cunoașterea esoterică. De asemenea în islam e considerată drept băutura iubirii divine, simbolul cunoașterii spirituale, al plinătății vieții, al veșniciei.

Grecii vedeau în rodul viței de vie sângele lui Dionisie, zeul vinului și al bucuriei desfrânate. De aceea considerându-l a fi sânge, iar sângele însemnând viața, ei beau pentru a dobândi nemurirea. Aceeași semnificație îl avea la cretani, care își spălau morții cu vin fiert. În plus, vinul era un element esențial în cultul morților. Era oferit ca libațiune în ziua înmormântării și în zilele de comemorare a morților. De aici obiceiul existent și azi în unele părți de a lăsa să cadă la pământ câteva picături de vin din pahar când se închină pentru morți. În sfârșit, în antichitate se considera că vinul are proprietăți de dezinfectare și de conservare. Acest lucru se poate vedea în parabola bunului Samaritan.

La cinele pascale iudaice cupele cu vin erau un element cultual obligatoriu. Vinul folosit era roșu întrucât el reprezenta sângele vițelului jertfit de Moise la poalele muntelui Sinai prin care se pecetluia legământul dintre Dumnezeu și poporul său, iar sângele, cum am amintit deja înseamnă viața.

În liturgia creștină vinul își are semnificația reală, ca și pâinea, de la Cristos: cine bea sângele lui are viața veșnică. La Cina cea de Taină vinul (roșu) devine sângele lui Cristos prin care se pecetluiește noul și veșnicul legământ dintre Dumnezeu și noul său popor care este Biserica. În primele veacuri s-a folosit la celebrarea Liturghiei ca și la Cina cea de Taină vin roșu.

Prapuri și imagini. Practica de a se pune prapuri la procesiuni este foarte veche în Biserică. Un prap este format dintr-o cruce procesională și o icoană a lui Cristos sau a unui sfânt. În liturgie prapurile reprezintă steagurile purtate într-o paradă militară sau într-un cortegiu triumfal; mai exact exprimă victoria pe care crucea lui Cristos a repurtat-o împotriva păcatului, a morții și a diavolului. Obiceiul de a reprezenta sfinți pe prapurile folosite la procesiuni e în acord cu obiceiul de a se cânta litania tuturor sfinților la procesiunile care se făceau în antichitate la Roma.

Cât privește imaginile (icoane, statui) lui Cristos, ale Maicii Domnului, ale sfinților, conform tradiției antice a Bisericii, ele sunt în mod legitim expuse venerației credincioșilor (S.C. 111; 125). Ceea ce recomandă normele liturgice actuale este ca ele să nu fie în mod exagerat pentru a nu abate atenția de la celebrarea liturgică. Interzise în Vechiul Testament întrucât era pericolul idolatriei, cultul imaginilor, când acest pericol nu mai exista a fost introdus în creștinism atât în Occident cât și în Orient. Desigur că importanta icoanelor este mult mai mare în Orient decât în Occident. În bisericile orientale sunt anumite acțiuni liturgice care trebuie săvârșite în fața icoanelor. Pentru orientali în icoane este "prezentă" o mică parte din energia sau din harul propriu al personajelor pe care le reprezintă, "aceste imagini poartă în ele amprenta naturii divine a lui Isus și a sfințeniei sale".

Făcând abstracție de aceste considerații, prezența imaginilor are o semnificație grăitoare: la orice celebrare liturgică de pe pământ e prezent în mod invizibil Cristos, marele și unicul preot, și toți locuitorii cerului ale căror imagini sunt prezente în biserici.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire