pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Simboluri liturgice
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Editura Presa Bună

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

V. POZIȚII ȘI GESTURI LITURGICE

Omul are un dublu limbaj: al cuvântului și al gestului corporal. Primul se adresează urechilor, al doilea ochilor. Limbajul gesturilor corporale e capabil să transmită gânduri și sentimente uneori mai bine decât limbajul vorbit sau pe care limbajul vorbit nu le poate exprima.

Liturgia nu putea să facă abstracție de limbajul simbolic al gesturilor, pozițiilor și acțiunilor corporale la celebrările de cult. Mai mult, ultimul Conciliu insistă ca participarea la celebrări să fie cu trup și suflet.

O participare la celebrarea liturgică, pur spirituală, numai cu mintea, cu sufletul, nu numai că trebuie respinsă dar este chiar imposibilă. Și aceasta pentru două motive:

Primul: unitatea substanțială a persoanei umane. Potrivit învățăturii biblice, în viața pământească a omului, trupul nu poate fi despărțit de suflet. Sufletul și trupul nu sunt două lucruri puse unul lângă altul, ci ele se întrepătrund formând o unitate substanțială. De aceea orice sentiment interior se reflectă în gesturi corporale exterioare, și invers, gesturile corporale exterioare provoacă sentimente interioare sau fac ca acestea să crească în intensitate. Cristos a mântuit persoana umană întreagă, trup și suflet; trupul devenind templu al Duhului Sfânt prin Botez, hrănit cu Sfânta Euharistie, sfințit prin sacramente, destinat învierii glorioase, trebuie în mod necesar să participe alături de suflet la viața liturgică.

Al doilea motiv: caracterul comunitar al celebrărilor liturgice. Adunarea credincioșilor care participă la celebrare formează un singur trup în care se actualizează într-o situație concretă Trupul mistic al lui Cristos, adică Biserica. Însă uniformitatea unei adunări liturgice și unanimitatea participanților nu se pot realiza fără gesturi și poziții corporale comune.

Simbolismul gesturilor liturgice uneori apare din însăși natura lor, de exemplu înălțarea mâinilor, aruncarea cu fața la pământ. Altele sunt însoțite de formule care scot în evidență semnificația, de exemplu spălarea mâinilor la Liturghie.

 

1. Poziții corporale

Prin tradiție diaconii sunt cei care indică poporului diferitele poziții pe care trebuie să le ia în timpul serviciilor religioase, printr-o serie de formule care ne sunt deja familiare precum: Flectamus genua, Levate, Humiliate capita vestra, Procedamus în pace, Ite missa est etc. În lipsa diaconului aceste îndemnuri le face preotul sau un alt deservent. În continuare vom vedea diferitele poziții corporale și semnificațiile lor.

În picioare, cu mâinile ridicate. Aceasta era poziția obișnuită la slujbele religiose ale popoarelor din antichitate.

Evreii de asemenea se rugau la templu și în sinagogi stând în picioare (Mt 6,5; Mc 11,25; Lc 18,11), cu capul descoperit, cu mâinile ridicate spre cer (Ps 27,2; 62,5; 133,2; Lam 3,41) sau cu palmele întinse spre cer ca spre a primi darurile lui Dumnezeu (Ex 9,29; Is 1,15).

Primii creștini, urmând învățătura lui Isus (Mc 11,25) și a apostolilor (1Tim 2,8), au continuat să se roage în aceeași poziție. Așa sunt reprezentați de cele mai vechi picturi din catacombe, de sculpturile și sarcofagele antice, de scrierile celor mai vechi autori creștini: Clement Romanul, Tertulian, Ciprian, Ioan Gură de Aur, Ambroziu.

Este poziția corporală tipic pascală. Disciplina orientală interzice în continuare îngenuncherea în duminici și în timpul pascal. Disciplina monastică, prevedea atât în Orient cât și în Occident, ca membrii să cânte psalmodia stând în picioare.

Pentru a fi mai ușor de rezistat, foloseau bastoane în forma de tau (T) sau stalurile erau prevăzute cu brațe de sprijin. Această disciplină s-a observat până către sfârșitul sec. al XI-lea. Ulterior s-au atașat niște suporți pe care călugării se puteau sprijini fără a se așeza, până când, în sec. al XVI-lea, s-au introdus bănci în biserici.

Pentru credincioși aceasta este poziția liturgică fundamentală. Ei stau în picioare în special când preotul recită rugăciunile cele mai importante, numite rugăciuni prezidențiale (colecta, asupra darurilor, după Împărtășanie, canonul). Dar mai presus de toate este poziția liturgică fundamentală a celebrantului. În această poziție îl reprezintă cea mai veche pictură cu privire la Liturghie din cimitirul Sfântului Calist de la sfârșitul sec. al II-lea. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând psalmul 106, în care se vorbește de rolul de intermediar al lui Moise: "Și el a hotărât să-i nimicească, dar Moise a stat în mijloc înaintea lui ca să-l abată de la mânia lui și să-i oprească să-i nimicească" (Ps 106,23), arată că poziția preotului la slujbele religioase este în picioare, întrucât, asemenea lui Moise, el este mijlocitor între Dumnezeu și oameni: "Sacerdos non sedet sed stat; stare enim signum est actionis liturgicae". Poziția în picioare în liturgie are mai multe semnificații.

Mai întâi de toate e semn de respect. Când vrem să onorăm o persoană, de pildă un profesor care intră sau iese din clasă, ne ridicăm în picioare. Pentru acest motiv poporul stă în picioare când celebrantul intră și plecă de la altar: răspunzând în această poziție la salutul său. Tot pentru acest motiv credincioșii stau în picioare când se proclamă Evanghelia: este onorat însuși Cristos care ne vorbește. Tot în această poziție stăteau israeliții când Dumnezeu le vorbea prin trimișii săi (Ex 20,21; Neh 8,5; Ez 2,1; Dan 10,11).

În al doilea rând exprimă demnitatea omului în comparare cu alte viețuitoare. Dintre toate ființele numai omul merge pe două picioare, în poziție verticală, spre deosebire de celelalte animale care merg pe patru picioare, în poziție orizontală. Posibilitatea omului de a se înălța și a privi cerul, exprimă poziția sa interioară privilegiată; e singura ființă care își poate dezlipi gândul de la pământ și îl poate înălța la Dumnezeu. Poziția în picioare exprimă soliditatea omului care își întemeiază viața pe credință. Omul care are de la Dumnezeu darul credinței rămâne drept, în picioare, nu se prăbușește niciodată la pământ oricât de grele ar fi loviturile și încercările vieții. De aceea e prevăzut ca poporul să stea în picioare în timp ce recită Crezul la Liturghie.

Dar semnificația cea mai importantă este de natură pascală. Deoarece Cristos, prin Învierea sa, ne-a eliberat de păcat și de moarte, nu mai suntem sclavi ci oameni liberi, ridicați la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Ca atare, ne îngăduim să stăm cu respect în picioare în fața Tatălui ceresc și nu prăbușiți la pământ ca niște sclavi în fața stăpânului. Acest simbolism este pe larg tratat de Sfinții Părinți ai Bisericii. Sfântul Irineu scrie într-un tratat asupra Paștelui: "Obiceiul de a nu ne pleca genunchii în ziua Domnului e un simbol al Învierii prin care Cristos ne-a eliberat de păcate și de moartea care a fost condamnată de el la moarte".

Poziția în picioare este apoi atitudinea celor care așteaptă pregătiți a doua venire a Domnului, după cum în picioare și gata de plecare au așteptat evreii în noaptea primului Paște trecerea Domnului ce avea să-i lovească pe egipteni și să-și elibereze poporul (Ex 12,11). Aceasta este poziția aleșilor care cântă mulțumiri în ceruri (Ap 7,9). Cu privire la această semnificație escatologică, Sfântul Vasile cel Mare notează: "Nu numai pentru faptul că fiind înviați cu Cristos și trebuind să căutăm lucrurile de sus noi ne amintim de harul ce ne-a fost dat stând în picioare la rugăciune în ziua consacrată Învierii, dar și pentru faptul că această zi pare să fie într-un fel oarecare imaginea lumii ce va veni".

În sfârșit, poziția în picioare era necesară pentru a realiza poziția în formă de răstignit prin întinderea orizontală a mâinilor. Rugăciunea făcută cu brațele întinse lateral era cea mai frecventă la primii creștini. Ei voiau să se asemene și prin acest gest exterior cu Cristos răstignit. Tertulian scoate în evidență că acesta este un gest specific creștin, neîntâlnit la păgâni: "Noi nu numai înălțăm mâinile, dar le și întindem și, rugându-ne în forma în care Domnul a pătimit, îl mărturisim pe Domnul Cristos".

Același lucru îl afirmă una din Odele lui Solomon (sec. al II-lea): "Mi-am întins mâinile și l-am lăudat pe Domnul, pentru că mâinile mele întinse sunt semnul lui, iar trupul meu drept e lemnul înălțat. Aleluia". Sfânta Tecla (190) condamnată la moarte a intrat în arenă și a așteptat în picioare, rugându-se cu mâinile întinse în formă de cruce, asaltul fiarelor. Sfântul Ambroziu făcea îndemnul: "Debes în oratione tua crucem Domini demonstrare". (Trebuie să arăți în rugăciunea ta crucea Domnului). El însuși, după cum informează biograful său Paulin, s-a rugat pe patul de moarte cu mâinile în formă de cruce.

Până în sec. al XV-lea tradiția liturgică a impus preotului să țină mâinile întinse în formă de cruce în timpul canonului, mai ales după prefacere. Dar la anumite părți ale Liturghiei el ținea brațele ridicate și în sus. Sfântul Toma explică semnificațiile acestor două poziții: "Faptul că preotul întinde mâinile după consacrare semnifică întinderea brațelor lui Cristos pe cruce. Dar înalță de asemenea mâinile când se roagă arătând că rugăciunea sa se înalță către Dumnezeu pentru popor."

După sec. al XV-lea cele două gesturi distincte ale mâinilor preotului la rugăciune s-au redus la unul singur: cel de azi, mai sobru, în care găsim mai puțin expresive ambele semnificații. Aceste gesturi ale brațelor au fost abandonate complet la rugăciune de către credincioși. Ici, colo, încep să fie reluate.

În genunchi. Importanța pe care o are poziția în picioare la rugăciune nu trebuie să excludă o altă poziție pe care o cunoaște tradiția creștină și anume poziția în genunchi, după cum bucuria pascală nu exclude din viața creștinului pocăința.

Poziția în genunchi are în primul rând un caracter penitențial și este rezervată mai ales zilelor de post ca semn al durerii, al umilinței, al pocăinței. Tertulian scrie: "Ieiuniis autem et stationibus nulla oratio sine genu et reliquo humilitatis more celebranda est". (În zilele de post și la stațiuni, nici o rugăciune nu trebuie făcută fără îngenunchiere și celelalte semne ale umilinței). A ne așeza în genunchi, spune sfântul Vasile, "înseamnă a ne da seama că păcatul ne-a aruncat la pământ". Așadar poziția în genunchi este atitudinea naturală a omului care, știindu-se vinovat, cere iertare și îndurare.

"Inflexio genuum poenitentiae et luctus indicium est" scrie Sfântul Isidor de Sevilia. (Plecarea genunchilor este semnul pocăinței și al plânsului). Gestul îl găsim descris de Cristos în Evanghelie când îl prezintă pe vameș în genunchi, cu capul plecat, bătându-și pieptul și implorând de la Dumnezeu îndurare. Rugăciunea în genunchi a fost, prin urmare, caracteristică zilelor staționale, adică zilelor dedicate pocăinței și postului. "În aceste zile - scria Tertulian - toate rugăciunile le facem în genunchi pentru că trebuie să aducem ispășire înaintea lui Dumnezeu".

Dimpotrivă, în zilele de bucurie de la Paști până la Rusalii, în care este celebrată Învierea Domnului, potrivit unei tradiții care după părerea Sfântului Irineu vine tocmai de la apostoli, era cu desăvârșire interzis să se îngenuncheze și să se postească. În zilele de pocăință, diaconul făcea invitația la îngenunchere prin cuvintele: Flectamus genua. Sfântul Cezar de Arles deplângea faptul că pe vremea sa unii creștini, cu toată invitația diaconului, rămâneau în picioare, drepți ca niște stâlpi. Pe lângă acest gest de pocăință, la spovadă mai era și aruncarea cu fața la pământ. Deja în sec. al II-lea găsim poziția în genunchi ca poziție normală în timpul exomologezei, adică în timp ce păcătosul, își mărturisește păcatele, în scrierile sfântului Clemente Romanul și ale lui Hermas. În Evul Mediu și în continuare, aceasta e poziția normală a penitentului la spovadă. Poziția în genunchi apoi e poziția normală pe care creștinul o ia la rugăciunea individuală. Deși ridicat prin Cristos la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, omul rămâne în același timp o creatură slabă, vulnerabilă și trebuie să se smerească, să rămână mic pentru ca Dumnezeu să-l ridice, să-l înalțe. În această poziție îi găsim pe apostoli la rugăciune: "Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos" (Ef 3,14). La Iope, la moartea Tabitei "Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat și s-a rugat" (Fap 9,40). Creștinii au continuat să se roage în această poziție. Astfel, călugării din pustiurile Egiptului se așezau în genunchi meditând în tăcere textele biblice pe care le citeau. Istoricul Eusebiu notează că împăratul Constantin se închidea zilnic la anumite ore în cele mai retrase încăperi ale palatului său și acolo, singur, căzând în genunchi (in genua provolutus), implora ceea ce avea nevoie.

Poziția în genunchi este semnul unei puternice emoții pe care omul o încearcă în anumite situații. Pentru exemplificare îl putem lua pe fotbalistul care se aruncă în genunchi pentru a manifesta bucuria după ce a introdus balonul în poarta adversarului sau decepția după ce a ratat sau a primit un gol. Astfel, Cristos în timpul agoniei sale din Grădina Măslinilor se roagă în genunchi. Sfântul Ștefan se așează în genunchi când în momentul suprem se roagă lui Dumnezeu încredințându-i sufletul. Când creștinii din Tir împreună cu nevestele și copiii îl însoțesc pe apostolul Pavel la corabia pe care acesta avea să se îmbarce, cu presimțirea că nu se vor mai vedea, înainte de despărțire toți îngenunchează pe țărm și se roagă. Sfântul Policarp din Smirna înainte de a urca pe rug se roagă în genunchi pentru toate bisericile creștine "cum genuflexione omnium fratrum" (în timp ce toți creștinii stăteau în genunchi).

Pentru acest motiv liturgia prevede să se stea în genunchi în timpul Liturghiei la consacrare și la împărtășanie, precum și în alte momente emoționante, de pildă, înainte de consacrarea episcopului, a preotului și a diaconului.

Așezat. E poziția celui care învață. Aceasta era deja în liturgia ebraică poziția celui care comenta Scripturile. Astfel Isus, în sinagoga din Nazaret, după cea citit un text din profetul Isaia, a închis cartea, a dat-o slujitorului, apoi s-a așezat pentru a face comentariile, în timp ce toți aveau privirile îndreptate spre el. Episcopul, în primele veacuri ale Bisericii, făcea omilia stând așezat la "cathedra".

Dar aceasta era poziția nu numai a celui care învăța, ci și a celui care asculta învățătura. Astfel la vârsta de 12 ani, Isus stătea așezat în templu în mijlocul învățătorilor (Lc 2,46), Maria stătea așezată la picioarele lui Isus și îi asculta cuvântul (Lc 10,39). În această poziție se asculta explicarea cuvântului lui Dumnezeu la adunările liturgice pe vremea apostolilor (Fap 20,9; 1Cor 14,30). Aceasta era poziția normală a creștinilor în continuare în timpul lecturilor biblice cu excepția. Evangheliei, cum reiese din scrierile Sfântului Iustin și din îndemnurile Sfântului Augustin, deși găsim și excepții în unele biserici. Dacă pentru episcopi și clerici existau scaune sau bănci în biserică, nu existau pentru simpli credincioși. Aceștia se așezau jos pe podea direct sau pe covoare.

Băncile s-au introdus în bisericile occidentale după sec. al XVI-lea urmând exemplul bisericilor protestante care aveau o deosebită trebuință de așa ceva, întrucât liturgia lor a fost redusă aproape exclusiv la citirea și explicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Cu fața la pământ. În liturgia romană actuală, poziția culcat cu fața la pământ mai este practicată numai în unele cazuri excepționale: în Vinerea Sfântă, la consacrarea episcopilor, preoților, diaconilor, fecioarelor, abaților în timp ce se cântă litania tuturor sfinților. Din cărțile Bibliei rezultă că în Vechiul Testament aruncarea cu fața la pământ era o poziție frecventă la rugăciune (Gen 17,3; Dt 19,18; Tob 12,16; Mc 17,6; Ap 4,10 etc.).

În Africa de Nord despre această poziție la rugăciune vorbește deja Tertulian în sec. al III-lea. Și aici, ca și la Roma, Liturghia, precum și alte celebrări liturgice începea cu aruncarea cu fața la pământ a celebranților și chiar a poporului.

De asemenea, aruncarea cu fața la pământ era practicată la celebrările penitențiale. Istoricul Sozomene o atestă ca fiind în uz la Roma: "Acolo penitenții ocupă un loc care le-a fost fixat unde stau într-o atitudine de tristețe și căință. Dar când serviciul divin este pe sfârșite, fără ca ei să fi participat la sfintele taine, se aruncă cu fața la pământ gemând și plângând. Episcopul se alătură la lacrimile lor, se aruncă la rândul său cu fața în jos pe podea, plângând și gemând împreună cu mulțimea care umple biserica. După un timp, episcopul, se scoală, invită mulțimea să se ridice, rostește o rugăciune asupra penitenților apoi îi sloboade".

Aruncarea cu fața la pământ s-a păstrat în ritul reconcilierii penitenților în Joia Mare cât timp s-a practicat pocăința publică, apoi a trecut în ritul spovezii private. După Evul Mediu, aruncarea cu fața la pământ s-a înlocuit în cadrul spovezii cu simpla îngenunchere.

Înclinarea capului. Ea poate fi, conform prescripțiilor liturgice, mai mult sau mai puțin profundă. Înclinația profundă se face, de pildă, în fața altarului la începutul și la sfârșitul Liturghiei, o face preotul singur la anumite momente, o face tot poporul la Crez la cuvintele "s-a întrupat de la Duhul Sfânt", se face în fața episcopului. E un gest de umilință și de respect. În antichitatea creștină era poziția pe care o lua poporul peste tot, inclusiv în Orient în timp ce preotul sau episcopul dădea binecuvântarea finală numită Super populum precedată de invitația diaconului care, de exemplu, la Alexandria zicea: "Inclinate capita vestra Deo", la Roma: "Humiliate capița vestra Deo". E un gest liturgic, din păcate, puțin respectat sau făcut în mod neglijent, fără o dispoziție interioară corespunzătoare. Deja Sfântul Cezar din Arles îi dojenea pe creștinii din Galia cu aceste cuvinte: "De câte ori s-a strigat că trebuie să vă plecați capul la binecuvântare! Să nu vă fie greu să vă plecați cartele, pentru că nu vi le plecați în fața unui om ci în fața lui Dumnezeu". În cele din urmă, în Occident, înclinarea profundă la binecuvântarea finală a fost înlocuită cu îngenuncherea care a durat până la ultima reformă liturgică. Ordo Romanus I prescria ca de la Sanctus până la sfârșitul canonului toți cei care se aflau în prezbiteriu să stea înclinați.

Înclinația profundă este încă bine menținută în liturgia monastică.

Rugăciunea cu fața la Răsărit. Rugăciunea cu fața spre Răsărit era foarte frecventă în religiile orientale și chiar la evrei. Creștinii din Orient au adoptat această poziție dându-i o explicație proprie și originală. Isus, potrivit psalmistului, (Ps 67,34-35) s-a înălțat la cer în partea de Răsărit și, potrivit evanghelistului, tot de la Răsărit se va reîntoarce la a doua lui venire: "După cum fulgerul apare la Răsărit... tot așa va fi venirea Fiului Omului" (Mt 24,27). Constituțiile Apostolice amintesc de această semnificație primordială prescriind ca "după omilie, toți stând în picioare să se roage într-un singur glas lui Dumnezeu care s-a înălțat sus la cer în partea de Răsărit".

Mai era un motiv: soarele, lumina, apar la Răsărit. Or, Cristos este soarele dreptății iar creștinii sunt fiii luminii. În plus în partea de Răsărit era situat paradisul pământesc, iar "noi, scrie sfântul Vasile, când ne rugăm privim spre Răsărit, dar puțini știu că prin aceasta noi căutăm patria străveche".

Această poziție o găsesc, atestată și în Africa de Nord la Tertulian și Augustin dar nu la Roma, unde în prima perioadă era privită cu suspiciune, întrucât era considerată drept un gest de proveniență păgână. Pătrunde la Roma, prin influența bizantină abia în sec. VI-VII. Rubricile care prevăd această poziție în cărțile liturgice numite Ordines Romani probabil că sunt niște adaosuri operate în teritoriile franco-germanice.

De menționat că această poziție a avut un rol important în orientarea bisericilor spre Răsărit și întoarcerea preotului cu spatele spre popor pentru a se îndrepta, ca și poporul, cu fața spre Răsărit la rugăciune. Această poziție a fost practicată puțin în Occident și nu a avut niciodată o recunoaștere liturgică oficială.

Ochii ridicați spre cer. Acest gest la rugăciune era frecvent nu numai la evrei (Ps 122), dar și la păgâni. Sunt cunoscute versurile lui Vergilius: "Dar tatăl Anchise și-a ridicat bucuros ochii spre stele, și-a întins palmele spre cer zicând: Jupiter atotputernic..." (Eneida II,688). Evangheliștii notează de mai multe ori acest gest la Isus: înainte de înmulțirea pâinilor (Mt 14,19; Mc 6,41; Lc 9,16), la începutul proclamării fericirilor (Lc 6,20), în rugăciunea care precede învierea lui Lazăr (In 11,41), la începutul rugăciunii sacerdotale (In 17,1). Tertulian scoate în evidență această poziție a ochilor când scrie: "Illuc (ad coelum) suspicientes oramus." (Ne rugăm privind într-acolo, spre cer).

Canonul roman, așa cum îl găsim în forma sa cea mai veche la Sfântul Ambroziu, prescrie acest gest înainte de prefacere, atribuindu-l lui Isus. Când celebrantul făcea invitația Sursum corda (sus inimile) la începutul prefeței îi îndemna de fapt pe toți creștinii să-și înalțe ochii spre cer. În acest sens, într-o carte a antichității creștine, Testamentum Domini, găsim această formulă: "Sursum oculos cordium vestrorum / Angeli inspiciunt." (Sus ochii inimilor voastre, / îngerii vă privesc.) În acestă poziție împăratul Constantin și-a imprimat chipul pe unele monede.

Misalul tridentin prevede ca preotul să-și înalțe ochii la multe momente în cadrul Liturghiei. În normele liturgice actuale acest gest este prescris o singură dată la prefacere când se folosește canonul roman.

Mâinile împreunate. Această poziție la rugăciune o găsim în Extremul Orient ca un gest de reculegere care îi permite omului să-l găsească pe Dumnezeu în el însuși. Deși foarte expresivă și edificatoare, această poziție nu o întâlnim la creștinii din antichitate. E amintită de un singur text din Passio Perpetuae scris în jurul anului 200: într-o vedenie, Perpetua a primit din mâinile unui bătrân păstor o îmbucătură care a mâncat-o "iunctis manibus" (cu mâinile împreunate).

Obiceiul liturgic de a ține mâinile împreunate s-a născut în Occident în Evul Mediu și provine din ceremonialul feudal germanic: vasalul se prezenta cu mâinile împreunate pentru a primi însemnele învestiturii feudale, făcând în această poziție jurământul în mâinile seniorului. În sec. al XII-lea această atitudine la rugăciune era deja generalizată. La sinodul din Oxford (1222) li se recomanda credincioșilor să stea cu mâinile împreunate în timp ce se ridică ostia la Liturghie. De remarcat că rugăciunile liturgice compuse înainte de această perioadă continuă și în prezent să fie rostite cu brațele deschise și nu cu mâinile împreunate.

Mersul în procesiune. Procesiunea reflectă comunitatea creștină ca fiind un popor în drum spre Dumnezeu. E un element liturgic pe care îl întâlnim la toate religiile și care, datorită simplității sale și libertății de mișcare, a fost întotdeauna îndrăgit de poporul creștin.

O procesiune presupune întotdeauna trei etape. Mai întâi adunarea în jurul păstorului într-un anumit loc care va fi punctul de plecare. Apoi parcurgerea unui traseu în urma crucii procesionale în timpul căreia se cântă și se fac rugăciuni. Inițial, pe parcursul procesiunii se cântau psalmi, obicei luat din iudaism, unde procesiunile la templu erau însoțite de psalmi. Apoi s-au introdus și alte elemente: litania sfinților și alte imnuri. În antichitate și în Evul Mediu participanții la procesiunile penitențiale mergeau cu picioarele goale, îmbrăcați în sac, cu cenușă pe cap și ținând post. Procesiunea are și un punct de sosire. Aici celebrantul rostește o rugăciune și în mod obișnuit celebrează Sfânta Liturghie.

Liturgia iudaică de pe vremea lui Isus cunoștea diferite procesiuni cu ocazia marilor sărbători. Procesiunile păgânilor erau deosebit de populare. Astfel Biserica, practicând procesiunile, pe de o parte a continuat o tradiție liturgică preluată din iudaism, pe de altă parte a căutat să substituie procesiunile păgâne, sau cel puțin să le încreștineze.

De la bun început, în diferite părți ale Bisericii procesiunile au fost organizate în funcție de diferitele necesități și împrejurări locale. Astfel la Ierusalim, după mărturia Egeriei, procesiunile au apărut din faptul că poporul celebra evenimentele mântuirii chiar pe locul unde ele se petrecuseră astfel încât se deplasa de la un loc la altul pe Muntele Măslinilor, de aici la basilica Învierii, apoi la Calvar sau în alte direcții: la Cenacol, pe colina Sionului, la Betleem etc.

În alte părți, procesiunea apare ca un alai ce se formează pentru a purta trupul unui martir de la locul execuției spre locul înmormântării. Astfel în 258 la Cartagina trupul sfântului Ciprian a fost purtat de la locul martiriului la cimitir "cu lumânări, cu torțe, cu bucuria unui adevărat triumf". La Roma procesiunile s-au introdus din mai multe motive: intenția de a substitui procesiunile păgâne, implorarea îndurării divine în diferite calamități, celebrările staționale etc. La Constantinopol Sfântul Ioan Gură de Aur le introduce ca o reacție la marile defilări pe care le organizau arianii.

Datorită originii lor populare și locale, procesiunile nu pot fi clasificate sistematic, cel mult pot fi prezentate pe categorii. Astfel avem:

a) Procesiuni comemorative. Acestea marchează anumite evenimente ale mântuirii. Aici pot fi amintite:

- Procesiunea de Florii. Introdusă mai întâi la Ierusalim, reproduce intrarea triumfală a lui Isus în cetatea sfântă. Această procesiune a fost îndrăgită și imitată în Franța de unde apoi s-a răspândit în tot Occidentul.
- Procesiunea de la 2 februarie în Sărbătoarea Întâmpinării Domnului.
- Procesiunea din Noaptea de Paști având în frunte lumânarea pascală.
- Procesiunea la baptister în seara zilei de Paști. Noua reformă liturgică recomandă să se mențină această procesiune acolo unde este obiceiul să se facă. E ceea ce a mai rămas din procesiunea care se făcea zilnic în Octava Paștelui atât la Ierusalim cât și la Roma. Potrivit scrierii Egeriei, la Ierusalim această procesiune se făcea de la biserica Eleona (Pater Noster) de pe Muntele Măslinilor la Basilica Învierii (Anastasis).
- Procesiunile de transferare a moaștelor sfinților de la mormânt la biserică, în ziua dedicării bisericii. Prima procesiune de acest fel atestată istoric a fost aceea a transferării moaștelor sfântului episcop Babilo la Antiohia în 351. Aceste procesiuni cunoșteau în antichitate și în Evul Mediu un fast extraordinar; participa la ele tot poporul în frunte cu împăratul și curtea imperială precum și episcopul cu tot clerul. De aici obiceiul la multe biserici de a se face în ziua de hram procesiunea la cimitir sau în jurul Bisericii, dat fiind că adesea biserica este situată în mijlocul cimitirului.

b) Procesiuni penitențiale. Aceste procesiuni sunt destinate să potolească mânia lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor în timp de calamitate și nenorocire publică, precum: război, epidemie, ploi nimicitoare, secetă, invazii etc. A rămas renumită în istorie procesiunea penitențială organizată de Sfântul Grigore cel Mare în 59l, când Roma era decimată de molimă. E cunoscută cu numele de litania septiformă, întrucât procesiunile se îndreptau concomitent de la șapte biserici din Roma spre basilica S. Maria Maggiore. Aceste procesiuni în general sunt numite litanii, deoarece în timp ce se fac se cântă litania tuturor sfinților. Mai cunoscute sunt:

- Litania mare. E procesiunea făcută la câmp în ziua de 25 aprilie. A fost introdusă inițial la Roma în sec. al VI-lea cu scopul de a înlocui sărbătoarea păgână în cinstea zeului Robigo, ocrotitorul holdelor împotriva ruginii.
- Litaniile minore sau Rogațiunile. Sunt procesiunile care se fac în cele trei zile premergătoare sărbătorii înălțării Domnului, tot în câmp. Inițial au fost introduse de Sfântul Mamert, episcop de Vienne, în 470 cu ocazia unei calamități publice. Au un caracter penitențial, iar scopul lor este acela de a atrage binecuvântarea lui Dumnezeu asupra roadelor pământului. După normele liturgice actuale, modul de organizare al Rogațiunilor precum și data lor intră în competența Conferințelor episcopale. Litania mare s-a desființat.
- Procesiunile confraternităților penitențiale care au cunoscut o mare înflorire în Evul Mediu cum era aceea a Flagelanților sau a Disciplinanților. Membrii ei străbăteau în procesiune străzile orașului, îmbrăcați în mantie și cu gluga trasă pe față, biciuindu-se până la sânge. În unele țări, ca de pildă în Italia, procesiunile confraternităților sunt încă foarte populare.

c) Procesiuni euharistice. Aceste procesiuni se referă atât la celebrarea Sfintei Liturghii cât și la purtarea în procesiune a Sfintei Euharistii. Astfel avem:

- Procesiunea din Joia Sfântă, când Sfânta Euharistie e purtată de la altarul principal la un altar secundar sau la o capelă laterală.
- Procesiunea cu Sfânta Împărtășanie la bolnavi, care în zilele noastre datorită condițiilor moderne de viață aproape că a dispărut.
- Procesiunea de la Joia Verde, care s-a generalizat în Biserica Catolică la jumătatea sec. al XIV-lea.
- Diferite procesiuni în cadrul Liturghiei: la intrare, la Evanghelie, la aducerea darurilor la ofertoriu, la împărtășanie, la aducerea untdelemnurilor care se sfințesc în Joia Sfântă. Tot aici mai intră procesiunea de la începutul Liturghiei când se stropește poporul cu apă binecuvântată în amintirea botezului primit. S-a introdus în Franța în jurul anului 800, apoi s-a răspândit în toată Biserica. Se mergea în procesiune cu crucea și ministranții de jur împrejurul bisericii în interior și chiar afară, stropindu-se mormintele dacă cimitirul era în jurul bisericii.
- Procesiunile staționale. Au apărut la Roma, deși erau cunoscute și în Orient, apoi s-au răspândit și în alte părți. Papa celebra Liturghia în anumite duminici și sărbători în diferite parohii ale Romei numite tituli. Papa împreună cu clerul și poporul se aduna într-o biserică din cartierul respectiv (această adunare se numea collecta) de unde se mergea în procesiune la biserica stațională unde se celebra Liturghia. Căzute în desuetudine după Evul Mediu, aceste celebrări staționale au fost reluate de ultimii Papi.

d) Procesiuni mariane. În trecut erau foarte frecvente procesiunile la principalele sărbători ale sfintei Fecioare: Nașterea, Buna Vestire, Purificarea, Adormirea Maicii Domnului. O mare amploare le-a dat papa Sergiu I (687-701), oriental de origine, inspirându-se din uzanțele bizantine. Se făceau în general noaptea cu torțe și prapuri duse în triumf. Astăzi mai frecvente sunt procesiunile care se fac la sanctuarele mariane: Lourdes, Fatima, Cacica, Radna, Medjugorie ș,a.

e) Procesiuni funebre. Acestea se fac de la casa mortului la biserică și de la biserică la cimitir. Au existat dintotdeauna la înmormântări. Emoționante sunt descrierile procesiunilor funebre făcute de Sfântul Grigore Nisenul cu ocazia înmormântării surorii sale, Sfânta Macrina. De asemenea cea făcută de Sfântul Augustin cu ocazia înmormântării mamei sale, Sfânta Monica. Se purtau lumânări aprinse. Obiceiul era de proveniență păgână. Inițial înmormântările se făceau noaptea astfel încât făcliile erau indispensabile. Când mai târziu, sub Augustus, au început să se facă ziua, s-a menținut obiceiul de a purta făclii, dar cu semnificația de omagiu adus răposatului. Creștinii i-au dat un simbolism mai nobil: e lumina lui Dumnezeu care a strălucit în viața răposatului: "Aceasta înseamnă, observa Sfântul Ieronim, că sfinții (creștinii) și-au dat sufletul luminați de lumina credinței și că acum strălucesc de lumina măririi în patria de sus".

Obiceiul de a se merge în procesiune la cimitir reflectă o tradiție existentă din primele veacuri în Biserică: se făceau asemenea procesiuni la morminte, la aniversarul morților.

 

2. Gesturi liturgice

Gesturile liturgice au origine diferită. Unele sunt de proveniență pur creștină, cum este semnul crucii. Altele sunt preluate din tradiția iudaică cu o nouă semnificație, altele în sfârșit, sunt gesturi săvârșite de Cristos și preluate de liturgie.

Impunerea mâinilor. Dintre toate gesturile liturgice, acesta este cel mai important, întrucât este elementul esențial în conferirea unor sacramente.

Dintre membrele trupului mâna deține un loc de frunte deoarece este mijlocul cel mai eficace prin care omul își desfășoară activitatea sa. Pentru acest motiv mâna a fost din cele mai vechi timpuri în limbajul religios simbolul puterii. De aici expresiile biblice: mâna lui Dumnezeu sau dreapta Domnului.

Gestul impunerii mâinilor îl găsim în cele mai vechi religii păgâne ca și în cultul ebraic (heirotonia).

Cărțile Vechiului Testament menționează des acest gest:
- în riturile sacrificiilor (Lev 24,14; 16,21);
- pentru binecuvântări (Gen 48,l4; Lev 9,22);
- în consacrarea leviților (Num 8,6).

De asemenea, Cristos a săvârșit acest gest:
- binecuvântând bolnavii (Mc 16,18; Lc 4,10);
- binecuvântând copii (Mc 10,16);
- probabil la Cina cea de Taină deoarece evangheliștii notează că a binecuvântat pâinea și vinul.

De asemenea, apostolii au imitat acest gest al lui Isus. Ei invocau pe Duhul Sfânt prin impunerea mâinilor asupra noilor botezați (Fap 8,17) și prin același gest îi consacrau pe noii slujitori ai cultului (Fap l3,3). După cum atestă cei mai vechi scriitori ai Bisericii, impunerea mâinilor a fost un rit utilizat de la bun început în liturgia creștină în administrarea sacramentelor:
- în pregătirea catecumenilor la botez;
- în reconcilierea penitenților;
- în celebrarea Euharistiei: impunerea mâinilor asupra pâinii și a vinului înainte de prefacere sugerează ritul din Vechiul Testament prin care păcatele oamenilor trec asupra victimei de ispășire;
- în ungerea bolnavilor, întrucât impunerea mâinilor este prescrisă în această situație de apostolul Iacob;
- în consacrarea clerului: alegerea și desemnarea unei persoane pentru a îndeplini o anumită funcție în Biserică cu transmiterea unei autorități și puteri speciale a fost probabil cea mai veche semnificație a acestui gest.

Dar gestul impunerii mâinilor a cunoscut și cunoaște de asemeni în liturgie o largă utilizare extrasacramentală: la consacrarea fecioarelor, la binecuvântarea abaților, în exorcisme spre a alunga influența Celui Rău, în invocarea iertării și harului lui Dumnezeu, în binecuvântarea persoanelor și lucrurilor astfel încât în limbajul biblic și al autorilor antici a impune mâinile echivala cu a binecuvânta.

Impunerea se făcea cu ambele mâini sau cu mâna dreaptă, prin contactul direct sau prin simpla întindere spre o persoană sau un obiect. De cele mai multe ori impunerea mâinilor e însoțită de o rugăciune care îi precizează sensul și se termină cu semnul crucii. Cu privire la cei botezați Sfântul Ciprian scria: "... prin rugăciunea noastră și prin impunerea mâinilor îl primesc pe Duhul Sfânt și totul se termină prin semnul crucii Domnului".

Impunerea mâinilor a fost întotdeauna un gest liturgic rezervat clerului, interzis în mod expres laicilor. O asemenea interdicție o găsim deja în Constituțiile Apostolice.

Semnul crucii. Deși mai puțin esențial în liturgie, practic semnul crucii este nelipsit din celebrarea sacramentelor și nu numai a sacramentelor. Deja Sfântul Augustin nota: "Cu semnul crucii se consacră Trupul Domnului, se sfințește apa de botez. sunt hirotoniți preoții și ceilalți slujitori, într-un cuvânt, e consacrat tot ceea ce trebuie sfințit prin invocarea numelui lui Cristos".

Cărți gnostice din secolul al II-lea, de pildă Faptele lui Ioan, vorbesc clar despre semnul crucii. Tertulian confruntă acest semn creștin cu altul similar practicat de închinătorii lui Mitra: Mitra îi însemnează pe frunte pe soldații (adepții) săi; creștinii în schimb se însemnează pe frunte pentru a învinge ispitele diavolului. Același scriitor ne informează că însemnarea cu semnul crucii depășea domeniul strict al liturgiei: "Dacă pornim la drum, dacă ieșim sau intrăm, dacă ne îmbrăcăm, dacă ne spălăm sau ne așezăm la masă, dacă mergem la culcare, dacă ne așezăm, în aceste și în toate celelalte fapte ale noastre ne însemnăm pe frunte cu semnul crucii".

Pentru Orient avem mărturia Sfântului Ciril din Ierusalim: "Așadar să nu ne rușinăm a-l mărturisi pe Cel Răstignit. Să ne însemnăm cu încredere făcând cu degetul cruce pe frunte în toate: când mâncăm pâine și bem din pahar, când intrăm și ieșim, înainte de a ne culca, când dormim și ne sculăm, când mergem pe drum și când ne odihnim".

Obiceiul de a face semnul crucii era atât de înrădăcinat încât chiar împăratul Iulian Apostatul, după lepădarea sa de credința creștină, se însemna instinctiv cu semnul crucii când se afla într-un pericol.

Semnul crucii despre care vorbesc scriitorii Bisericii din primele veacuri este semnul făcut pe frunte cu degetul gros sau cu arătătorul, singurul care se practica, și care își găsea expresia maximă în celebrarea botezului. Latinii îl numeau: signum, signaculum, tropaeum, iar grecii: sfraghis sau symbolon.

Ulterior s-a introdus obiceiul ca împreună cu fruntea să fie însemnat și pieptul. Prudențiu, mort la 410, scrie: "Frontem locumque cordis signet" (Să însemneze fruntea și locul inimii). Ulterior s-a introdus și însemnarea buzelor. Această triplă însemnare a rămas și în prezent în liturgie la începutul evangheliei și semnificația ei este evidentă: se cere lui Cristos să ne binecuvânteze gândurile, cuvintele și sentimentele.

În sec. al VI-lea, ca reacție la erezia monofizismului, s-a introdus în Orient obiceiul de a se face semnul crucii cu două degete, degetul mare și arătătorul, sau cu trei degete deschise (degetul mare, arătătorul și mijlociul) celelalte rămânând închise. În felul acesta erau simbolizate cele două naturi ale lui Cristos și cele trei Persoane Divine. Apoi cele trei degete s-au unit împreună. Din Orient această uzanță a trecut în Occident. Toate documentele liturgice occidentale din sec. IX-XIII prescriu ca semnul crucii să se facă în felul acesta. Dar la sfârșitul sec. al XIII-lea grecii reproșau deja latinilor că binecuvântează cu toată palma deschisă în loc să o facă cu trei degete. Forma veche o mai păstrează orientalii și uneori episcopii latini când împart binecuvântarea.

Trasarea semnului crucii pe propriul trup în felul în care se face astăzi s-a introdus în mănăstiri în sec. al X-lea, deși nu este exclus ca să se fi practicat și mai înainte. Se făcea, evident, cu trei degete deschise și două închise și se ducea mâna de la umărul drept la cel stâng. Papa Inocențiu III (1216) prescrie: "Signum crucis tribus digitis exprimendum est, ita ut a superiori descendat in inferius et a dextera transeat ad sinistram". (Semnul crucii trebuie făcut cu trei degete, astfel încât de sus să coboare jos și de la dreapta să treacă la stânga). În sec. al XIIIlea, în Occident, când a început să se facă semnul crucii cu toate degetele desfăcute, s-a schimbat și sensul trecându-se de la umărul stâng la cel drept. Până în zilele noastre a rămas uzanța de a se binecuvânta unele lucruri făcând mișcarea de la dreapta la stânga. Deși cunoscut cu mult mai înainte în devoțiunea privată, semnul crucii făcut în această formă a intrat în uzul liturgic abia cu reforma liturgică a lui Pius V (sec. al XVI-lea).

Semnul crucii este însoțit de obicei de o formulă. La latini, cea mai obișnuită este formula trinitară: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, formulă folosită în antichitate la botez, când se făcea însemnarea cu sfânta cruce.

Alte formule sunt: Ajutorul nostru este în numele Domnului; Doamne, deschide-mi buzele; Dumnezeule, vino în ajutorul meu etc. Orientalii au de obicei formula: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi.

Se obișnuiește, de asemenea, din cele mai vechi timpuri atât în Orient, cât și în Occident, să se dea binecuvântarea nu cu mâna ci folosindu-se un crucifix.

În liturgie, semnul crucii are următoarele semnificații:

a) Este sigiliul (signum) lui Cristos care se imprimă pe trupul celui care primește botezul arătând astfel că acesta devine proprietatea absolută a lui Cristos. În prezent, se face semnul crucii numai pe frunte, dar în trecut simbolismul era mai bine scos în evidență prin însemnarea și a altor părți ale trupului: umerii, fiecare din cele cinci simțuri.

b) E o mărturisire de credință în Cristos de, care creștinul nu trebuie să se rușineze niciodată. Sfântul Augustin scrie: "Dacă spunem catecumenului: «Crezi în Cristos?». El răspunde: «Cred» și își face semnul crucii; poartă deja crucea lui Cristos pe frunte și nu se rușinează de crucea Domnului său".

c) E o afirmare a atotputerniciei lui Cristos împotriva duhurilor rele: "Ecce crucem Domini, fugite partes adversae". (Iată crucea Domnului; dispăreți puteri ale dușmanului).

Pentru aceste motive, în exorcisme, semnul crucii se face des pe trupul celui posedat de diavol.

d) E o invocare a harului lui Dumnezeu, bar implorat pentru meritele infinite ale crucii lui Cristos. Pentru acest motiv toate sacramentele și sacramentaliile sunt însoțite de semnul crucii.

e) E un gest de binecuvântare a lucrurilor și a persoanelor prin care acestea sunt consacrate lui Dumnezeu prin analogie cu consacrarea creștinului, care se petrece la botez prin semnul crucii. Din cele mai vechi timpuri binecuvântările sunt însoțite de semnul crucii "quia Crux omnium fons benedictionum est" (deoarece crucea este izvorul tuturor binecuvântărilor) scrie sfântul Leon cel Mare.

Îngenuncherea cu un genunchi. Îngenuncherea cu un singur genunchi se face în fața Sfintei Euharistii ca un act de adorație sau ca semn de venerație în fața crucifixului. Îngenuncherea aceasta s-a introdus ca practică particulară în sec. al XI-lea, iar ca practică liturgică mult mai târziu. În sec. XIII-XV normele liturgice încă prescriau ca, atunci când se trece prin fața tabernacolului să se facă o înclinație. Tot o înclinație trebuia să facă preotul și nu o îngenunchere după cuvintele consacrării, înainte de a ridica Trupul Domnului.

Atât în Orient, cât și în Occident, în Evul Mediu îngenuncherea cu un singur genunchi era dezaprobată deoarece amintea de batjocura pe care o făcuseră evreii în timpul Patimii, îngenunchind în fața lui Cristos. De aceea nu se spunea niciodată "genu flectere" ci la plural "genua flectere". În Orient îngenuncherea cu un singur genunchi nu este cunoscută. În Occident înclinația de care am amintit mai înainte s-a transformat treptat într-o astfel de îngenunchere.

Îngenuncherea cu un singur genunchi a fost introdusă pentru prima dată cu scopul de a adora Sfânta Euharistie de către ceremonierul roman Giovarni Burchard în Ordo Missae (1502) și încorporat 70 de ani mai târziu în rubricile Misalului Roman al lui Pius al V-lea. Conform normelor liturgice actuale, în fața Sfântului Sacrament, fie că se află în tabernacol, fie că este expus pentru adorație, se îngenunchează cu un singur genunchi.

Baterea pieptului. A bate pieptul în dreptul inimii e un gest care exprimă căința interioară a inimii pentru păcatul săvârșit, păcatul izvorând de fapt din inima omului. Era un gest practicat și de păgâni și de evrei. Îl săvârșește vameșul ca și centurionul din Evanghelie. A fost adoptat de la bun început de Biserica creștină atunci când se făcea mărturisirea la modul general, nesacramental, a păcatelor, însoțind o formulă ce trebuie să fi fost asemănătoare cu actualul nostru Mărturisesc. Sfântul Augustin se plângea că în biserică creștinii săi își băteau pieptul ori de câte ori se rostea cuvântul mărturisesc, și nu era cazul. "Ori de câte ori se aude din gura lectorului acest cuvânt (mărturisesc) imediat urmează ropotul pios al celor care își bat pieptul". Și încearcă să le explice că acest cuvânt: confessio (mărturisesc), confiteri (a mărturisi) nu înseamnă întotdeauna o recunoaștere a păcatului, dar uneori înseamnă și "laudă, preamărire a lui Dumnezeu", că în expresia Confiteor tibi, Pater (te preamăresc pe tine Tată) sau în psalmul 117: Confitemini Domino (preamăriți pe Domnul). Pe vremea Sfântului Augustin poporul își bătea pieptul și la cuvintele: Și ne iartă nouă greșelile noastre, din rugăciunea Tatăl nostru. Acest obicei se înregistra încă în secolul al XIII-lea în Germania.

Semnul păcii. Primul semn al păcii și al dragostei creștine în liturgie a fost sărutul. E un gest liturgic specific creștin. Sfântul Pavel e cel dintâi care vorbește despre un atare gest "Salutați pe toți frații cu sărutare sfântă" (Rom 16,16; 1Cor 16,20; 2Cor 13;12). Nu știm dacă se referă la un rit liturgic, deși e foarte probabil de vreme ce Sfântul Iustin la jumătatea sec. al II-lea îl descrie ca atare. Ca și în viața de toate zilele sărutul păcii era schimbat de toată lumea deși, după mărturisirea lui Tertulian, bărbații păgâni neadmiși la "sărutarea sfântă" a creștinilor nu priveau cu ochi buni acest lucru la femeile lor.

Foarte curând, datorită abuzurilor, sărutul păcii s-a limitat: femeile îl dădeau femeilor, bărbații bărbaților. Acest lucru îl prescrie deja Tradiția Apostolică. Se știe că la adunările liturgice femeile stăteau într-o parte, bărbații în cealaltă parte. Pseudo - Clement (sec. II-III) ne descrie un amănunt curios: femeile sărutau mâna bărbaților pe care aceștia o țineau acoperită cu toga.

Sărutul păcii a existat întotdeauna în toate Bisericile și din Orient și din Occident. Diaconul făcea invitația printr-o formulă ca de pildă: offerte vobis pacem (oferiți-vă pacea). Ritul se făcea înainte de liturgia euharistică potrivit cu cuvântul lui Cristos: "Dacă îți aduci darul tău la altar..." Ulterior în liturgia romană acest rit a fost introdus înainte de Agnus Dei (Mielul lui Dumnezeu).

Sărutul păcii s-a menținut în liturgie până în sec. al XIII-lea. Papa Inocențiu al III-lea (1216) prescrie: "Preotul îl sărută pe slujitor... sărutul păcii se continuă în Biserică la toți credincioșii". Către sfârșitul sec. al XIII-lea din inițiativa franciscanilor sărutul păcii între clerici a fost înlocuit cu o simplă îmbrățișare, iar credincioșilor celebrantul a început să le trimită spre sărutare mai întâi patena sau o carte liturgică (evangheliarul, misalul) apoi un instrument confecționat anume cu această destinație numit osculatorium sau lapis (piatră) pacis sau tabula pacis, denumirea luându-se din materialul din care era confecționat. Către sfârșitul Evului Mediu, dat fiind că separația dintre bărbați și femei nu se mai respecta, iar circulația obiectului de sărutat dădea naștere la dezordine și glume, el a fost așezat într-un loc în biserică și cine voia mergea să-l sărute. Apoi a ieșit complet din uz rămânând doar îmbrățișarea clericilor la Liturgia solemnă.

După ultima reformă liturgică semnul păcii în liturgie nu mai este obligatoriu, iar forma în care se dă este stabilită de Conferința episcopală.

Dar sărutul păcii nu a fost practicat numai în cadrul Liturghiei. El era dat și celui care se boteza de toți membrii comunității ca vinculum pacis, adică drept semn că de acum înainte va fi legat prin legătura fraternă de familia creștină în care intra. Despre sărutul neofiților vorbește deja Sfântul Iustin în sec. al II-lea. Erau sărutați și copiii botezați; Sfântul Ciprian îl dojenește pe episcopul Fidus căruia îi era silă să sărute copiii abia veniți pe lume și aduși la botez. De asemenea se practica și sărutul păcii în cele mai multe cazuri la consacrarea episcopilor, la administrarea mirului, la profesiunea monastică, la celebrarea căsătoriei.

Sărutul liturgic este de asemenea un gest de venerație și de respect fată de persoanele sau lucrurile sacre. Actualmente în liturgia latină este sărutat numai altarul de două ori și evangheliarul o singură dată la Liturghie. În trecut însă numărul sărutărilor și al lucrurilor sărutate era mult mai mare așa cum s-a menținut obiceiul în alte liturgii, în special în cele orientale. Obiceiul de a se săruta la celebrările liturgice mâna episcopului și a preotului - obicei azi dispărut în liturgia latină - este foarte vechi în Biserică. Sfântul Ambroziu - ne informează biograful său - când era copil mic le punea pe surorile sale să-i sărute mâna imaginându-și că este episcop. Obiceiul de a săruta mâna preotului când dădea Sfânta Împărtășanie s-a menținut în unele părți până după anul 1000, iar mâna episcopului până în zilele noastre. În antichitate, după cum ne informează Sfântul Ieronim, se sărutau în semn de venerație și picioarele episcopului. După sec. al XI-lea până în timpurile noastre acest privilegiu a fost rezervat numai Papei și numai în anumite împrejurări.

Gestul de oferire. În timpul Liturghiei se ridică de trei ori pâinea și vinul.

Prima dată se face la ofertoriu. E un gest introdus în sec. al XIII-lea. Pâinea și vinul se ridică numai puțin deasupra altarului. Nu este un gest de oferire propriu-zisă ci de binecuvântare a lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El pe care la rândul nostru i le prezentăm împreună cu munca și suferințele noastre spre a se preface în Trupul și Sângele lui Cristos.

A doua oară sunt ridicate ostia și potirul imediat după consacrare. E un gest introdus la începutul sec. al XIII-lea de episcopul de Paris Eudes de Sully (1208) care s-a răspândit imediat în toate bisericile occidentale. Scopul este de a se arăta poporului speciile consacrate spre a se trezi un act de credință și de adorație.

A treia ridicare, singura care exista în antichitate, este cea de la sfârșitul rugăciunii euharistice. Acesta este ofertoriul propriu-zis: i se oferă Tatălui Trupul și Sângele Fiului său prin care i se aduce toată cinstea și mărirea.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire