pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Simboluri liturgice
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Editura Presa Bună

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

IV. VEȘMINTE SFINTE

În lumea profană, anumite categorii sociale sau anumite instituții au o îmbrăcăminte specifică drept semn distinctiv al apartenenței la un grup social, sau al funcției pe care o îndeplinesc. Cu atât mai mult, era de așteptat ca Biserica, organism structurat ierarhic, să introducă o anumită îmbrăcăminte care să scoată în evidență diferitele funcții și servicii specifice.

Sfântul Pavel reamintește creștinilor din Corint o tradiție cu privire la ținuta vestimentară în timpul celebrărilor liturgice, și anume: bărbații să se roage cu capul descoperit, femeile să-și acopere capul (1Cor 11,2.l6). Tradiție păstrată încă în bună parte la sfârșitul secolului al XX-lea. Nu se știe dacă tradiția care apostolul Pavel cere să fie respectată era o uzanță iudaică sau un obicei provenit de la greci. Din sec. al III-lea, vălul a rămas semnul fecioarelor consacrate lui Dumnezeu. Un veșmânt liturgic pe care creștinii l-au menținut constant este haina albă îmbrăcată la Botez pe care primii creștini o purtau din noaptea Paștelui până la Duminica Albă. De această haină primită la Botez amintesc hainele albe pe care le îmbracă cei care primesc prima Sfântă Împărtășanie.

Cât privește îmbrăcămintea liturgică a clerului, actualele directive ale Bisericii reafirmă semnificația și simbolismul lor: "În Biserică, Trupul mistic al lui Cristos, nu toate membrele îndeplinesc aceleași funcții. Această diversitate de servicii în săvârșirea cultului sacru se arată în exterior prin diversitatea veșmintelor sfinte care astfel trebuie să fie semnul serviciului propriu al oricărui slujitor" (IGMR 297). În special veșmintele sfinte pe care le îmbracă episcopul, preotul și diaconul arată că ei nu acționează în celebrările liturgice ca persoane particulare, ci acționează "in persona Christi", adică îl reprezintă pe Cristos însuși.

În primele secole ale Bisericii, clerul și cei care îndeplineau diferite servicii la celebrările de cult nu aveau o îmbrăcăminte diferită de a celorlalți credincioși. Funcțiile lor erau puse în evidență prin locurile pe care le ocupau la adunările liturgice. Așadar, hainele liturgice erau identice cu cele laice, dar foarte curând hainele au devenit liturgice prin faptul că au fost folosite numai la celebrările religioase, fiind confecționate dintr-un material mai prețios și fiind păstrate curate exact ca și vasele și alte obiecte de uz comun care au fost rezervate numai uzului liturgic. Astfel, Origene notează că preotul nu se prezenta la altar cu hainele cu care umblă în public: "Aliis indumentis sacerdos utitur dum est in sacrificiorum ministerio, et aliis cum procedit ad populum". Desigur, era normal ca episcopul să poarte îmbrăcămintea pe care o purtau cetățenii de condiție socială mai înaltă. Dacă în Orient, deja în secolul al IV-lea, canoanele bisericești impun anumite forme de îmbrăcăminte pentru cler prin care acesta să se diferențieze de laici - de pildă orarionul (stola) pentru episcop și diacon - în Occident, un veac mai târziu (428), Papa Inocențiu I îi dojenea pe episcopii din Galia deoarece aceștia introduseseră niște ciudățenii, adică niște haine diferite de cele comune în îmbrăcămintea lor. Clerul, scria Papa, trebuie să se deosebească de restul credincioșilor prin știință, viață sfântă și sinceritate, nu prin haine: "doctrina, non veste; conversatione, non habitu; mentis puritate, non cultu".

Către sfârșitul secolului al VI-lea barbarii care au invadat Occidentul au provocat o adevărată revoluție în îmbrăcăminte, făcând să se abandoneze îmbrăcămintea clasică romană. Tocmai în această perioadă îmbrăcămintea bisericească se diferențiază de cea profană. În fața noii mode introduse de barbari, Biserica impune clerului să mențină vechea îmbrăcăminte romană. În practică va reuși să impună clerului vechea îmbrăcăminte romană numai pe timpul slujbelor religioase. Astfel veșmintele romane abandonate de laici devin veșminte sacre liturgice.

Așadar, pentru a cunoaște originea veșmintelor liturgice e necesar să se cunoască veștmintele romanilor din antichitate. Acestea erau:

Tunica, o cămașă de pânză, lungă, de culoare albă care cădea până jos, strânsă la mijloc cu o centură. Era îmbrăcămintea purtată dedesubt.

Toga, era mantia purtată deasupra, de obicei în împrejurările mai solemne. Obișnuit, în locul ei se purtau:

Dalmatica, originară din Dalmația. Era o tunică scurtă până la genunchi, cu mâneci largi până la coate. Era purtată mai ales când se mergea la plimbare fiind mai comodă.

Paenula era o mantie rotundă, cu o gaură la mijloc prin care se introducea capul și prevăzută cu glugă. Era folosită îndeosebi când era frig sau ploua.

Pallium, de proveniență greacă, era purtat de filozofi. Era o eșarfă de lână lungă și lată care se purta în jurul umerilor cu un capăt atârnând pe brațul stâng. L-a purtat Cristos și apostolii.

Veșmintele liturgice au cunoscut o ultimă etapă în evoluția lor prin fixarea definitivă a culorilor în secolele XII-XIII. Inocențiu III a fost cel care a tratat această problemă și a dat directivele practice în tratatul său "De sacro altaris Mysterio". Culorile veșmintelor sacre rămase până azi în vigoare sunt; alb, roșu, verde, negru și violet. Acesta din urmă poate fi înlocuit cu rozul în două duminici: a III-a din Advent (Gaudete) și a IV-a din Postul Mare (Laetare).

Diferitele culori ale veșmintelor sfinte au drept scop să scoată în evidență caracteristica particulară a misterelor celebrate în cursul anului liturgic. Conferințele episcopale pot să introducă, cu aprobarea sfântului Scaun, modificări în folosirea culorilor veșmintelor liturgice, dacă acestea sunt recerute de mentalitatea și cultura locului. La sărbători deosebite veșmintele liturgice mai prețioase pot fi folosite chiar dacă nu sunt de culoarea prevăzută pentru ziua respectivă.

Normele liturgice în vigoare reafirmă tradiția multiseculară de a nu se folosi la celebrările liturgice îmbrăcăminte profană.

Amictul. E o bucată de pânză care acoperă gâtul și umerii, purtat sub albă. Inițial era purtat la marile solemnități numai de papă și clerul din Roma, dar peste albă. Amictul nu este obligatoriu de folosit dacă alba se închide bine la gât.

Alba și cingulul. Alba este tunica din in alb a romanilor din antichitate. Este haina sfântă comună tuturor slujitorilor altarului, de toate gradele. Cingulul este frânghia cu care se strânge alba la mijloc. Este centura pe care o foloseau întotdeauna romanii. Până în Evul Mediu târziu era o fâșie de pânză lată de 6-7 cm. Dacă alba e făcută dintr-un material mai gros astfel încât cade bine, nu e necesar să se folosească cingulul.

Cota (superpelliceum). E alba redusă la jumătate. Poate înlocui alba in afara liturghiei. Provine din țările nordice, unde apare pentru prima dată în secolul al XIII-lea. Cum clericii din aceste țări friguroase purtau haine de piele, au fost nevoiți să-și confecționeze albe cu mâneci largi pe care apoi, pentru a nu se împiedica la mers, le-au scurtat până la genunchi. Astfel a apărut cota.

Planeta sau casula. Este haina bisericească rezervată preotului. E folosită la celebrarea Liturghiei și la funcțiunile liturgice săvârșite imediat înainte sau după Liturghie. Provine din antica paenula romană. Evident că inițial era purtată de toți clericii, de la acolit până la episcop. Se numește și casula (căsuță) întrucât avea formă rotundă și acoperea trupul în întregime. A cunoscut în decursul istoriei nenumărate modificări și stiluri, aceasta fie din motive practice, fie pentru a se armoniza cu diferitele stiluri de biserici. Începând de la jumătatea secolului trecut, din inițiativa călugărilor benedictini germani și englezi, s-a impus treptat planeta gotică medievală care e mai apropiată ca formă de cea inițială.

Dalmatica. Este haina liturgică rezervată diaconului. O poartă peste albă și stolă. A fost semnul distinctiv acordat de Papa Silvestru (314-335) diaconilor din Roma datorită legăturilor speciale pe care aceștia le aveau cu urmașul lui Petru. Până în secolul al VIII-lea, Papa foarte rar acorda altor diaconi din afara Romei privilegiul de a purta dalmatica.

Pluvialul. Este mantia pe care preotul sau alți clerici în timpul procesiunii și al altor ceremonii o îmbracă după cum este prevăzut în rubrici. Provine tot din paenula romană, dar întrucât era folosit la procesiuni pe vreme de ploaie era prevăzut cu o glugă care s-a transformat ulterior în piesa de stofă de formă semicirculară care atârnă la spate. Era purtat foarte frecvent la solemnitățile mai mari de membrii mai deosebiți ai comunităților călugărești, în special de cei care conduceau cântarea la oficiul în cor. Pluvialul nu a fost niciodată un veșmânt propriu-zis preoțesc.

Stola. Este însemnul celor trei trepte ierarhice. Preotul o poartă cu cele două capete paralele atârnând în față, diaconul pe umărul stâng în diagonală. Originea stolei ca însemn liturgic nu este foarte clară. În uzul profan, la romani, stola (mappa, sudarium, orarium) era un ștergar din material fin, purtat în jurul gâtului de persoanele distinse și destinat ștergerii sudorii de pe față. În Occident se numea ca și în Orient orarium. Abia după secolul al XII-lea acest termen s-a înlocuit în Occident cu stola. În Orient apare deja în sec. al IV-lea ca semn distinctiv al diaconului. De aici trece în Occident: o găsim, de pildă, în Spania în sec. al VI-lea. Era purtată de diacon peste dalmatică, atârnând în față și în spate pe umărul stâng. Cei care serveau la jertfele păgâne sau sclavii care serveau la mesele stăpânilor o purtau la fel pe umărul sau pe antebrațul stâng, exact cum poartă astăzi chelnerii șervetul. De-abia după sec. al XII-lea diaconii au început să poarte stola în diagonală, legată sub brațul drept, dar tot peste dalmatică. Era normal ca această piesă să fie prezentă la diaconi întrucât erau destinați să servească la mesele săracilor și la Ospățul Euharistic.

Pentru preot, în schimb, stola pare să fi fost un adevărat orarium, adică un ștergar în jurul gâtului, care apăra iarna de frig, iar vara se ștergea cu el transpirația. Orientalii au păstrat pentru stola diaconului termenul de orarium, numind stola preotului epitrahelion (epitrahil). Preoții și episcopii o purtau sub planetă, cu cele două capete atârnând paralel în fată. În sec. al VII-lea, un sinod spaniol poruncea ca preoții să poarte stola încrucișată pe piept, lucru care din sec. al XIV-lea până la noua reformă liturgică, a devenit obligatoriu pentru tot Occidentul catolic.

Există o ipoteză care susține că stola a fost impusă de la început ca semn distinctiv al celor trei grade ierarhice. În acest caz însă nu se explică cum putea să fie un semn distinctiv ascuns sub planetă.

Paliul. Este un semn pe care îl poartă pe umeri Papa și arhiepiscopii care îl primesc de la Papa ca semn al comuniunii acestora cu urmașul lui Petru.

În Orient îl găsim menționat în sec. al V-lea cu numele de omoforion și cu specificarea că este confecționat din lână, nu din in, amintind de oița rătăcită pe care Domnul a căutat-o și pe care, găsind-o, a pus-o pe umeri și a adus-o înapoi la staul.

În Occident este menționat tot din sec. al V-lea și era semnul distinctiv al Papei și al episcopilor din Italia sau din afara Italiei, cărora Papa îl acorda ca un privilegiu. Cât privește originea, se crede în general că provine din antica mantie a filozofilor (pallium), mult îndrăgită de primii creștini. În Occident, pe lângă semnificația pe care o avea în Orient, a devenit și semnul comuniunii episcopilor cu urmașul Sfântului Petru pus de Cristos păstor al întregii sale turme. Acest simbolism a fost scos mai bine în evidență prin faptul că paliile erau ținute din sec. al XII-lea măcar o noapte pe mormântul Sfântului Petru înainte de a fi binecuvântate de Papa. Astăzi ele sunt binecuvântate și conferite în sărbătoarea Sfântul Petru (29 iunie). Confecționarea paliilor este privilegiul călugărițelor de la mănăstirea Torre'de Specchi din Roma. În acest scop se sfințesc în fiecare an doi miei la sărbătoarea Sfânta Agnesa (2l ianuarie) în basilica din Roma care îi poartă numele.

Paliul este întotdeauna de culoare albă cu mai multe cruci negre cusute pe el.

Mitra. Este de asemenea un însemn liturgic distinctiv al episcopilor. Preoții păgâni purtau la sacrificiile rituale ca și vestalele, mitra sau infula. Preoții creștini, în primele veacuri, conform dispoziției Sfântului Pavel (1Cor 11,4), aveau capul descoperit în timpul serviciului liturgic. Mitra era în schimb purtată pe cap din sec. al IV-lea de fecioarele consacrate lui Dumnezeu, în special de către starețe.

În mod obișnuit, în antichitate, atât bărbații cât și femeile, purtau pe cap un acoperământ de formă semisferică de proveniență orientală (frigiană) numit pileus sau camelaucum. Probabil că din acest pileus purtat de Papa când mergea la drum provine mitra actuală. Ca însemn papal o găsim abia în sec. al X-lea. Papa o acorda ca un privilegiu episcopilor, abaților, preoților din afara Romei, și chiar regilor și împăraților.

Crucea pectorală. E crucea pe care episcopul o poartă în mod obișnuit la piept. În timpul celebrărilor liturgice o poartă sub casulă. Originea trebuie căutată în obiceiul creștinilor din primele veacuri de a purta la gât, în locul amuletelor păgâne, mici capsule de metal adesea în formă de cruce care conțineau relicve de martiri sau sentințe din evanghelie, sau chiar fragmente din Sfânta Cruce. În primul mileniu toți episcopii ca și ceilalți creștini purtau un asemenea obiect la gât. Crucea pectorală devine un semn specific al episcopilor abia în sec. al XIII-lea.

Cârja pastorală. O poartă episcopul la celebrările liturgice ca semn al funcției sale de păstor. Episcopul o folosește numai în teritoriul său. O poate folosi în teritoriu străin numai cu consimțământul episcopului local. Când concelebrează mai mulți episcopi o folosește numai concelebrantul principal.

Cârja este menționată în sec. al VII-lea fiind folosită de episcopi și abați în Spania. Ulterior se răspândește în Galia și în întregul Occident cu excepția Romei. Astăzi o folosește totuși și Papa. O legendă justifică această excepție afirmând că Sfântul Petru i-a dat cârja sa Sfântului Marțial când l-a trimis ca misionar în Galia. Inițial cârja avea la capătul de sus formă rotundă sau de tau grecesc (T) și era din lemn. Din sec. al XII-lea are forma actuală în spirală.

Inelul. Îl poartă episcopul în inelarul mâinii drepte și este simbolul fidelității și cununiei mistice dintre episcop și Biserică, mireasa sa. S-a introdus tot în Spania în sec. al VII-lea și s-a generalizat folosirea lui de către episcopi în sec. al IX-lea. Pe lângă semnificația sa simbolică, inelul episcopal mai avea și funcția de a sigila documentele bisericești.

 

Culorile veșmintelor liturgice

În iudaism, încă de pe vremea lui Moise, veșmintele de cult erau confecționate din purpură și cunoșteau patru culori: cărămiziu, roșu, violet și alb. Purpura era semnul demnității regale. Albul era culoarea nevinovăției, roșul era culoarea păcatului (Is 1,18); celelalte două culori mai întunecate sugerau îngrămădirea norilor pe cer și prevestirea unei furtuni (Ier 4,28). În liturgia creștină până în Evul Mediu, cum s-a amintit deja, hainele folosite la slujbele religioase puteau să fie de toate culorile. Se poate presupune însă, că predominantă era culoarea albă, culoarea pânzei de in, considerată de către romani deosebit de sacră. Platon afirma că aceasta este culoarea pe care Dumnezeu o preferă.

În ceea ce privește simbolismul actualelor culori ale veșmintelor sacre, el provine din semnificația lor comună, actuală.

Astfel, culoarea albă folosită la sărbătorile lui Cristos, ale Sfintei Fecioare, ale sfinților care nu sunt martiri, simbolizează puritatea, perfecțiunea. E culoarea care amintește zăpada, lumina strălucitoare a soarelui. Verdele, culoarea vegetației de primăvară, simbol al prospețimii, al tinereții (un om încă verde, adică în putere) este semnul speranței; e folosit în timpul de peste an. Roșul, exprimă impulsivitatea, pasiunea, ura care duce la vărsare de sânge; e culoarea sângelui și a focului: e folosit la Rusalii, la solemnitățile Pătimirii Domnului, la sărbătorile martirilor. Violetul, exprimă seriozitatea și dispunerea la pocăință; e culoarea Adventului și Postului Mare. Negrul, sugerează moartea, exprimă doliul. Se folosește la celebrările funebre (de la ultima reformă liturgică culoarea neagră poate fi înlocuită cu cea violetă). Rozul, în cele două duminici din post când se folosește, sugerează o nuanță de bucurie pe fond de pocăință.

 

Alegorismul veșmintelor liturgice

În Evul Mediu li s-a dat veșmintelor și însemnelor liturgice o semnificație alegorică. În acest scop s-a făcut adesea apel la liturgia Vechiului Testament descrisă în cartea Leviticului. Aceste semnificații alegorice sunt considerate de unii drept artificiale. Totuși trebuie ținut cont că însuși apostolul Pavel a folosit metoda alegorică, de pildă când descrie echipamentul creștin de luptă: "Îmbrăcați-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept uneltirilor diavolului... Fiți gata așadar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa dreptății, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luați scutul credinței cu care veți putea stinge toate săgețile aprinse ale celui Rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" (Ef 6,1-17). Semnificațiile alegorice ale veșmintelor sacre apar în rugăciunile obligatorii pe care preotul le rostea până la ultima reformă liturgică în timp ce se îmbrăca. Ele se inspirau din textul Sfântului Pavel amintit mai sus sau din alte texte biblice. Erau prescrise preotului următoarele rugăciuni când îmbrăca:

Amictul: "Impone, Domine, capiti meo galeam salutis, ad expugnandos diabolicos incursus". (Pune Doamne pe capul meu coiful mântuirii ca să pot învinge atacurile diavolului).

Alba: "Dealba me, Domine, et munda cor meum; ut, in Sanguine Agni, dealbatus gaudiis perfruar sempiternis". (Albește-mă, Doamne, și curăță inima mea, pentru ca, albit în Sângele Mielului, să am parte de bucuriile veșnice).

Cingulul: "Praecinge me Domine, cingulo puritatis et extingue în lumbis meis humorem libidinis, ut maneat in me virtus continentiae et castitatis". (Încinge-mă, Doamne, cu cingătoarea curăției și stinge în mine patima desfrâului ca să rămână în mine virtutea înfrânării și a castității).

Stola: "Redde mihi Domine, stolam immortalitatis, quam perdidi în praevaricatione primi parentis, et, quamvis indignus accedo ad tuum sacrum mysterium, merear tamen gaudium sempiternum". (Dă-mi, Doamne, haina nemuririi, pe care am pierdut-o prin păcatul primului părinte, și cu toate că mă apropii cu nevrednicie de sfintele tale mistere să merit totuși bucuria veșnică ).

Planeta: "Domine, qui dixisti: jugum meum suave est et onus meum lave; fac ut istud portare sic valeam ut consequar tuam gratiam". (Doamne, care ai zis: jugul meu este dulce și povara mea este ușoară, fă să port astfel acest jug încât să dobândesc bunăvoința ta).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire