pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Simboluri liturgice
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Editura Presa Bună

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

III. VASE SFINTE

În liturgie s-au folosit întotdeauna și se folosesc obiecte rezervate exclusiv celebrărilor rituale. Astfel de pildă, în afară de cazuri cu totul excepționale, vinul nu este consacrat într-un vas de lut, Împărtășania nu e distribuită pe o farfurie de uz comun, pentru celebrarea Liturghiei nu se taie o felie de pâine de la bucătărie.

Obiectele de cult sunt sfințite prin folosirea lor în liturgie; mai mult, ele contribuie la sfințirea noastră. De aceea ele sunt tratate cu un respect religios deosebit. Deși la origine aceste obiecte erau de uz comun, cu timpul ele au căpătat un profund simbolism liturgic.

Potirul. "Printre lucrurile recerute pentru celebrarea liturghiei, demne de un deosebit respect sunt vasele sfinte; dintre acestea sunt în special potirul și patena, în care sunt oferite, consacrate și consumate pâinea și vinul" (IGMR, 289).

Potirul (poterion în grecește, calix în latinește) îl găsim ca simbol al recompensei (Ps 15,5; 22,5) și al răzbunării lui Dumnezeu (Is 51,17), deci simbol al dreptății divine în Vechiul Testament, și ca simbol al suferințelor și pătimirii lui Cristos în Noul Testament.

Potirul sau cupa unică folosită de toți comesenii la cina de Taină, conform ritualului cinei pascale, începând cu scrisorile sfântului Pavel (1Cor 10,16), devine simbolul unității creștine. Liturgia antică distribuia Euharistia tuturor credincioșilor și sub forma vinului consacrat pe altar într-un singur potir de dimensiuni mari.

Se poate presupune pe bună dreptate că Isus la Cina de Taină a folosit o cupă de sticlă întrucât asemenea cupe foloseau evreii la cinele rituale pe vremea lui August. Avem numeroase mărturii că în primele 2-3 secole tot din sticlă erau confecționate potirele folosite la Sfânta Liturghie. La începutul secolului al IV-lea apar deja potire de aur. Sfântul Ioan Gură de Aur are cuvinte aspre de dojană împotriva bogaților care cu banii jefuiți de la săraci fac bisericilor cadouri potire de aur.

Dar până la anul 600 continuă să fie folosite pe lângă potire de sticlă sau aur și altele confecționate din os, din lemn tare și din aramă. Până pe la anul 1000 deosebim două feluri de potire; unele de dimensiuni mari, 10-20 kg, prevăzute cu torți erau folosite pentru consacrare pe altar, altele mici - minores - în care diaconii turnau vinul consacrat și îl distribuiau credincioșilor. Mai erau și potire baptismale din care li se dădea neofiților imediat după Botez să bea lapte și miere. După anul 1000, nemaifiind împărtășania decât sub forma pâinii, potirul a scăzut în mărime.

Cele trei elemente ale potirului: cupa, tija cu nodul la mijloc și piciorul s-au păstrat în toate timpurile, deși ca formă, dimensiune și stil ele au cunoscut o mare varietate. Conform normelor în vigoare, cupa potirului trebuie să fie făcută dintr-un material care să nu absoarbă lichidele. Piciorul potirului în schimb poate fi făcut din diferite materiale, cu condiția ca ele să fie solide și aspectuoase. Potirele din metal în mod normal trebuie să fie aurite pe dinăuntru dacă metalul este oxidabil, dacă însă metalul este inoxidabil și mai prețios decât aurul nu e necesar să fie aurit.

Înainte de a fi folosite, potirele și patenele trebuie binecuvântate de episcop. Cu această ocazie episcopul apreciază dacă pot sau nu pot fi introduse în uz. Episcopul poate da și altor preoți delegarea de a binecuvânta vasele sfinte.

Patena. Patena este fie tava de dimensiuni mai mari pe care se așează ostiile de consacrat pentru celebrant și credincioși, fie tipsia de dimensiuni mai mici care se ține în mod obligatoriu sub bărbia credincioșilor atunci când primesc Sfânta Împărtășanie.

Împreună cu cupa era al doilea obiect esențial la cina rituală ebraică, pe ea așezându-se pâinea și celelalte bucate. E vasul numit de evangheliști paropis sau caticum care stătea în fața lui Isus la Cina cea de Taină.

Fără îndoială că în primele veacuri ale Bisericii patena, de formă rotundă sau dreptunghiulară, era confecționată, ca și potirul, din sticlă, iar ulterior din metal solid și prețios. Erau două feluri de patene: una mică pe care se consacra oferta celebrantului așezată la dreapta potirului potrivit prescripțiilor din Ordines Romani (întrucât se considera că rana din care țâșnise sângele fusese deschisă în partea dreapta a trupului lui Cristos) și alta, de dimensiuni mari, ajungând uneori până la 10 kg și prevăzute cu torți, pe care se așeza pâinea consacrată pentru împărtășirea credincioșilor.

Patena, ca și celelalte vase destinate să conțină ostiile consacrate, trebuie confecționată din materiale considerate prețioase, de pildă fildeșul. Dacă e confecționată din metal oxidabil normal trebuie să aibă fața aurită. Dacă metalul este inoxidabil și mai prețios decât aurul, nu e necesar să fie aurită.

Vălul. Potirul pregătit pentru celebrarea Liturghiei trebuie să fie acoperit cu un văl. Acesta poate să fie de culoarea veșmântului liturgic sau de culoare albă. E posibil ca vălul potirului să aibă la origine acele bucăți de stofă (pannus offertorius) prescrise de cărțile liturgice din primul mileniu ca să acopere, în semn de respect, torțile potirului în care era consacrat vinul de la Sfânta Liturghie. Vălul potirului ca și perdeluța de la tabernacol, are o funcție simbolică. El sugerează puritatea darurilor care vor fi prezentate lui Dumnezeu la ofertoriu când este descoperit potirul. Vechea rugăciune de la ofertoriu scoate în evidență că ostia de pe patenă, acoperită cu vălul potirului, este cu totul imaculată, fiind rezervată numai lui Dumnezeu care o va transforma în trupul lui Cristos în momentul consacrării: "Suscipe sancte Pater, omnipotens aeterne Deus, hanc immaculatam hostiam...".

Pala. Folosirea palei pe potir este facultativă. Scopul ei este de a împiedica să cadă în potir praf, impurități, insecte. S-a introdus destul de târziu în uz. Inițial, potirul era protejat Împotriva căderii impurităților de către ciboriul de deasupra altarului. Pentru îndepărtarea muștelor, mai ales în perioada de călduri puternice, era folosit așa numitul flabellum sau muscatorium, un fel de evantai din stofă sau pene de păun. Despre acest instrument scriu deja Constituțiile Apostolice, carte compusă în Siria. Ele ne informează că doi diaconi, de o parte și alta a altarului, agitau aceste instrumente. În liturgia siriană mai sunt folosite, deși destinația lor inițială aproape că nu mai este cunoscută: ele au luat forma unor ripide, adică a unor palete împodobite cu imaginea unui serafim fixate la capătul unor bastoane lungi. În Occident documentele din secolul al XIII-lea încă mai vorbesc de folosirea lor de la ofertoriu până la sfârșitul canonului. Ulterior au ieșit din uz, folosindu-se pala. Au rămas ca semne onorifice purtate în cortegiul papal.

Purificatorul. Despre șervețelul de pânză folosit la Sfânta Liturghie pentru ștergerea potirului începe să se vorbească de abia în secolul al XIV-lea. Anterior exista un vas cu apă lângă altar sau în sacristie în care potirul era spălat și șters apoi cu un ștergar.

Corporalul. Corporalul este o bucată de pânză de formă pătrată pe care se așează la Liturghie pâinea, vinul și vasele sfinte. Numele derivă din cuvântul "corp", întrucât atinge corpul euharistic al lui Cristos.

În primele veacuri ale Bisericii altarul rămânea descoperit până la ofertoriu. La ofertoriu diaconii întindeau o față de altar pe care întindeau pâinea și vinul destinate Consacrării. Această fată de altar se numea corporal. Din Evul Mediu, s-a introdus obiceiul ca altarul să fie permanent acoperit cu două sau trei fețe de pânză. Corporalul a continuat să fie așezat pe altar la ofertoriu, dar fiindcă tot din Evul Mediu a dispărut obiceiul de a se da împărtășania sub forma vinului la credincioși, iar numărul celor care se împărtășeau s-a micșorat, corporalul s-a redus, ca dimensiune.

Corporalul, în afara liturghiei se păstrează împăturit ca să nu cadă din el firmiturile euharistice.

Pixida. Este vasul în care se păstrează ostiile consacrate (eventual vinul consacrat pentru împărtășirea bolnavilor). Inițial creștinii care păstrau euharistia în case o păstrau în coșulețe împletite din nuiele sau în niște casete. Deși recipientele erau modeste, respectul față de euharistie era mare. Sfântul Ciprian scrie că o femeie, încercând să deschidă cu mâinile murdare caseta (arca) în care se afla Trupul Domnului a fost îngrozită de o flacără ce ieșea din ea.

Se obișnuia ca Euharistia să fie purtată de creștini la muncă sau în călătorii spre a fi protejați de primejdii. Se știe că Satir, fratele sfântului Ambroziu, s-a salvat de la înec într-un naufragiu deoarece purta la piept teca (vasul) cu Euharistia. De asemenea în secolele VI-VII în Irlanda preoții și călugării purtau micul vas cu Euharistia într-un săculeț atârnat de gât, sub haină. În biserici Euharistia era păstrată fie într-o casetă, fie într-un porumbel de metal, fie într-un mic vas cilindric, fără picior, cu căpăcel în forma conică. Acesta era confecționat din lemn, fildeș, cristal, mai rar din metale prețioase. Abia în secolul al XIII-lea apar pixidele cu picior, având capacul prevăzut cu cruce. În secolul al XVI-lea, generalizându-se împărtășania în afara Liturghiei, pixidele au luat dimensiunile pe care le au astăzi. Ca și celelalte vase sacre, pixida trebuie să fie confecționată din materiale solide și nobile.

Ostensorul sau monstranța. Este obiectul folosit pentru expunerea și adorația euharistică și pentru procesiunile cu Sfântul Sacrament în special la Joia Verde. A apărut abia în secolul al XIV-lea. Primele monstranțe au apărut în Germania orientală, mai exact la Danzig (azi în Polonia). Au cunoscut forme și stiluri variate. Multe din ele sunt opere de artă splendide. Unele au proporții monumentale: de pildă ostensorul din Genova construit în 1553 pentru purtarea căruia sunt necesari opt preoți, sau cele din Spania înalte de trei metri.

Aghiazmatarul și aspersorul. Aghiazmatarul este vasul în care se păstrează apa sfințită la intrarea în biserică. Aghiazmatarul nu înlocuiește acea fântână din mijlocul atriumului bazilicii (cantharus) unde creștinii își spălau mâinile și fața ca semn al dorinței de purificare interioară înainte de a intra în casa Domnului pentru rugăciune. El a apărut cu scopul de a da posibilitatea creștinilor care nu au putut să participe la stropirea duminicală cu apă sfințită în cadrul Liturghiei, să se însemneze cu apă sfințită atunci când vin la biserică. Prezența aghiazmatarului în biserici nu este anterioară secolului al IX-lea, adică la puțin timp după introducerea stropirii duminicale solemne în secolul al VIII-lea în Franța.

Aspersorul, în forma sa actuală, datează din secolul al XV-lea. Anterior era folosit un mănunchi de ramuri de dafin sau de isop.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire