pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Simboluri liturgice
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Editura Presa Bună

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

II. LOCURI SFINTE

Creștinismul, spre deosebire de celelalte religii, nu are nici un loc sfânt exclusiv în afara căruia creștinii să nu se poată ruga sau să nu poată săvârși sfintele slujbe. Natura întreagă este a lui Dumnezeu. Sfântul Ștefan, primul martir, spunea într-o discuție cu evreii: "Cel Prea Înalt nu locuiește în lăcașuri făcute de mâini omenești, cum zice profetul: cerul este scaunul meu de domnie și pământul este așternutul picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veți zidi voi mie?" (Fap 7,48-49). Pentru creștinii de la început, adevărata locuință a lui Dumnezeu, adevăratul templu nu era nici cel de la Ierusalim, nici templele păgâne, ci Fiul lui Dumnezeu făcut om. Cristos a spus: "Eu voi dărâma templul acesta făcut de mâini omenești și-n trei zile voi ridica un altul care nu va fi făcut de mâini omenești" (Mc 14,58). "Dar El vorbea despre templul trupului său" (In 2,20). Cristos fusese nu numai templul, dar în același timp și preot și victimă și altar. Cum însă creștinii sunt membrele trupului al cărui cap este Cristos, devin ei înșiși temple ale lui Dumnezeu, preoți, altare și jertfe vii. Sfântul Petru descria primilor creștini: "Și voi ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1Pt 2,5). Iar sfântul Pavel le scria Romanilor: "Vă îndemn așadar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: acesta va fi din partea voastră un cult duhovnicesc" (Rom 12,1).

Faptul că și creștini nu-și construiau temple îi făceau pe păgânii timpului să-i acuze de ateism. Ceea ce însă nu însemnă că primii creștini nu se întruneau în anumite locuri pentru a săvârși slujbele lor religioase.

 

1. Biserica

În mod cu totul excepțional în limba română cuvântul biserică provine de la cuvântul basilica. În schimb, aproape toate limbile pământului au preluat, în diferite forme, cuvântul latin ecclesia care la rândul său provine din cuvântul grecesc ekkaleo ce înseamnă a convoca, a chema. Așadar biserica înseamnă în primul rând acel grup de oameni adunat din diferite părți la chemarea lui Cristos. Cu acest înțeles îl folosește Cristos când spune: "Și pe această piatră voi zidi Biserica mea". Ulterior a primit numele de biserică și clădirea materială, vizibilă, în care creștinii se adunau pentru rugăciune și slujbele religioase. Aceste clădiri materiale numite biserici au devenit semnul, simbolul Bisericii spirituale care este comuniunea creștinilor. Pentru Cina cea de Taină, adică pentru celebrarea primei liturghii, Isus a voit să aibă la dispoziție o odaie mare cu covoare pe jos (Mt 14,1) și împodobită (Lc 22,12). Sfântul Pavel a celebrat la Troa într-o odaie la etajul în care se găseau multe lumini (Fap 20,8). Așadar la început și în continuare în timpul prigoanelor, creștinii se adunau pentru slujbele religiose în casa unuia sau altuia dintre ei. Adunările creștinilor se țineau în sala de la etaj rezervată și astăzi marilor sărbători ale familiei. O asemenea casă se numea domus ecclesiae: casa adunării, sau domus dominica = casa Domnului, sau simplu ecclesia = Biserică. În limba greacă: oikia kyriake sau prescurtat kyriakon (= în limba latină dominicum). Termenul s-a aplicat la popoarele germanice Kirche, Church etc., și la cele slave, în timp ce cuvântul ecclesiae a fost adoptat în limbile romanice.

În secolul al doilea, când numărul credincioșilor a crescut, aceste case donate de anumite familii, erau folosite în întregime sau cel puțin câteva camere exclusiv pentru cult. Ele purtau numele donatorilor. Mai târziu, când bisericile au primit nune de sfinți, donatorii au intrat și ei în calendarul sfinților. Ultima reformă liturgică i-a scos din calendar. Una din casele creștine transformată în biserică s-a descoperit la Dura Europos (Siria). Datează din anul 232 sau 233. În odaia cea mare se presupune că se celebra sfânta Liturghie. Una din camere a fost transformată în baptister. Aici se găsește un vas baptismal în formă de sarcofag cu un baldachin așezat pe două coloane. Pe pereți se pot vedea pictate imagini biblice din Vechiul și din Noul Testament.

După ce împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creștinilor, aceștia au putut să-și construiască biserici numeroase, grandioase, frumos împodobite. Ca model pentru noile biserici a fost luată bazilica romană, adică acele clădiri construite în epoca imperială, de obicei în apropierea forului, și care serveau drept tribunale sau localuri pentru afaceri. Creștinii au evitat să ia drept model pentru lăcașurile de cult templul păgân, întrucât templul păgân era de obicei mic: în ele se găseau statui ale zeului și preoții, poporul stând afară. Biserica în schimb trebuia să adăpostească tot poporul. Tot după pacea lui Constantin baptisterul a fost separat de biserică. Biserica era rezervată celebrării Liturghiei, iar baptisterul pregătirii catecumenilor și celebrării Botezului. De asemenea, după pacea lui Constantin creștinii au început să se adune în mausoleele sau capelele de pe mormintele martirilor numite martyrion sau memoria pentru a se ruga sau a celebra Euharistia.

Călugării, care trăiau izolați de lume, aveau propriul lăcaș de cult numit oratoriu; era rezervat lor numai pentru rugăciune, după cum indică și numele (oratoriu vine de la cuvântul orare = a se ruga). Pentru Liturghia de duminică monahii veneau la biserica parohială. Asemenea oratorii existau și în casele unor creștini mai înstăriți. Este echivalent cu capela. Fiindcă în oratoriul sfântului Filip Neri era foarte mult cultivată muzica, cuvântul oratoriu indică și un gen muzical.

Merită să fie menționate și alte denumiri pe care uneori le poartă lăcașurile de cult. Acestea sunt:

Templu (lat. templum ). Termenul vine de la grecescul temnein = a tăia, a separa și inițial desemna o bucată de pământ separat de restul terenului pentru a fi dedicat, ca pădure sacră sau ca edificiu, unei divinități. Creștinii de la început au folosit acest termen atribuindu-l numai lui Cristos și comunității creștine. Dar mai târziu cuvântul a fost folosit în textele liturgice ale sfințirii sau ale aniversării sfințirii unei biserici.

Dom. Cuvântul derivă de la domus episcopalis (casa episcopului). Inițial se referea la capela din casa episcopului. La începutul Evului Mediu, în unele părți cuvântul s-a aplicat și la biserica episcopului, fiind echivalat cu "catedrală". Unele biserici au primit acest titlu onorific fără a fi reședință episcopală.

Colegiată. E biserica unui colegiu de canonici, alții decât cei episcopali. În țările germanice se mai spune și Münster ( = lat. monasterium). Uneori asemenea biserici devenind reședința episcopală, colegiată sau Münster este echivalent cu catedrală.

Criptă. Numele deriva de la camera mortuară unde era înmormântat un martir, numit și martyrium sau confessio sau memoria. Ulterior, acesta s-a transformat în biserică. Deasupra criptei s-a construit prezbiteriul iar pardoseala bisericii s-a înălțat la același nivel. Între navată și criptă s-a creat un spațiu cu trepte încât să se poată coborî în criptă. Edificiul subteran amenajat sub biserică pentru celebrările liturgice se numește criptă chiar dacă acolo nu se găsesc morminte ale martirilor sau ale altor sfinți.

Capelă. Cuvântul e diminutivul cuvântului latin cappa = mantie. E vorba de mantia pe care o îmbrăcau cei care spuneau oficiul în cor. Regii franci indicau cu acest cuvânt locul în care se păstra legendara mantie a sfântului Martin, episcop de Tours, la curtea regală din Paris (Sainte Chapelle). Apoi capele s-au numit lăcașurile de cult de la palatele și castelele seniorilor. Preoții care le deserveau se numeau capelani, iar corurile care cântau în ele se numeau și ele capele. Tot în Evul Mediu au început să se construiască, în bisericile mai mari, capele destinate oficierii botezului, spovezilor, adunărilor liturgice destinate unor grupuri mai restrânse. Astăzi, în general, prin cuvântul capelă se înțelege acel lăcaș de cult care nu are statutul juridic de parohie. Asemenea capele se găsesc la locurile de pelerinaj, în seminarii, spitale, închisori, cimitire.

Bazilică. Dacă în limba română, așa cum am amintit, cuvântul biserică vine de la basilică și nu de la ecclesia, cuvântul bazilică este atribuit unor biserici care, datorită importanței și valorii lor, se bucură de prerogative speciale. Ele sunt de două categorii: majore și minore. Din prima categoria fac parte patru bazilici din Roma: S. Giovanni din Lateran, S. Pietro din Vatican, S. Maria Maggiore, S. Paolo Fuori le Mura. Din a doua categorie fac parte un număr mai mare de biserici, fie din Roma, fie din afara ei.

Catedrală. Biserica în care slujește episcopul se numește catedrală, întrucât în ea se află catedra, adică scaunul episcopal. Din cele mai vechi timpuri, înainte de a fi folosite ca lăcașuri de cult, bisericile sunt binecuvântate sau sfințite printr-o ceremonie specială.

Orice biserică poate fi numită casa Domnului întrucât Cristos este prezent în toate acțiunile liturgice; el a promis că atunci când doi sau mai mulți se adună în numele lui este prezent și el în mijlocul lor. Se poate spune astfel că nu biserica îi sfințește pe oameni ci oamenii sfințesc biserica.

Slujbele sfinte, inclusiv sfânta Liturghie, pot fi săvârșite nu numai în biserică, dar și în aer liber, întrucât, așa cum am amintit, întregul univers este casa lui Dumnezeu. De asemenea ele se pot săvârși și în case particulare, pentru sfânta Liturghie cerându-se aprobarea episcopului. Respectul față de sfânta Liturghie cere ca ea să nu se țină niciodată în camera de dormit.

 

2. Componentele bisericii

Biserica materială este un semn al Bisericii în înțelesul strict și adevărat al cuvântului, adică semn și imagine a Bisericii ca trup mistic al lui Cristos. Dar după cum în Biserică, după învățătura sfântului Pavel, sunt funcții și roluri diferite, la fel și edificiul bisericii trebuie să reflecte această diversitate de funcții și roluri. De aceea, noua reformă liturgică stabilește cu privire la modul de construire a bisericilor: "E necesar ca aspectul general al lăcașului sfânt să fie de așa natură încât să reflecte cumva adunarea întrunită, să permită participarea ordonată și organică a tuturora și să favorizeze desfășurarea normală a funcțiilor fiecăruia" (IGMR 257). Ideea nu este nouă. Creștinii, în momentul în care au avut libertatea de a construi biserici, au ales ca model bazilica civilă romană, tocmai fiindcă această construcție era aptă să reflecte și să simbolizeze cel mai bine biserica vie adunată pentru celebrare și diferitele funcții și servicii în Biserică.

Sfântul Paulin, descriind interpretarea spirituală a diferitelor părți ale bazilicii din Nola, ne face cunoscut un text care se găsea scris pe un zid al acestei bazilici menit să amintească tuturor creștinilor semnificația bisericii: "Să-l rugăm, așadar pe Domnul, ca în timp ce noi în interior, îi construim o locuință care se vede, el să construiască înăuntrul nostru acea locuință care nu se vede" (Ef 32).

Pentru a studia diferitele părți care formează biserica trebuie să pornim deci de la studierea bazilicii romane ale cărei structuri biserica creștină le-a moștenit.

Atriul. Dintre bisericile mai recente puține mai au această parte exterioară numită atrium pe care-l avea orice bazilică civilă romană; în schimb îl aveau toate bisericile de la început. Era o curte dreptunghiulară neacoperită, de obicei, înconjurată de porticuri. Adesea delimita o grădină (paradisus) bine îngrijită. Era un loc de popas ce invita la reculegere, înainte de a intra în casa Domnului. În mijloc se afla o fântână (cantharus) la care creștinii își spălau mâinile înainte de a participa la Euharistie; simbol al dorinței de purificare.

Nartexul sau vestibulul. Partea atriului dinspre intrarea în bazilică se numea nartex. Aici era locul unde stăteau catecumenii și păcătoșii care făceau pocăință publică, după ce erau invitați, la sfârșitul liturghiei cuvântului, să părăsească adunarea.

Intrarea. Intrarea în biserică se face de obicei prin trei portalii corespunzătoare celor trei navate. Ele au o semnificație spirituală: simbolizează, după cum explică sfântul Paulin de Nola, cele trei sacramente ale inițierii; Botezul, Mirul și Euharistia prin care se intră în împărăția lui Dumnezeu.

Navatele. Corpul bazilicii preluat de biserica creștină e împărțit prin coloane în trei spații sau navate, uneori chiar cinci. În navata centrală, cea mai mare, iau loc creștinii care participă la Liturghie. În unele părți se menține și astăzi disciplina veche: bărbații ocupă jumătate din navată, femeile cealaltă jumătate. Așa era și la sinagogă. Motivul era simplu. Sfântul Augustin scrie că o pietate sănătoasă cere separarea persoanelor de sex diferit în biserică. Tradiția apostolică a sfântului Ipolit de asemenea consideră necesară o asemenea separație pentru ca sărutul păcii să-și păstreze caracterul de rit liturgic. Sfântul Grigore Nisenul, către 38l-382, mai aduce un motiv de ordin practic: despărțind mulțimea în două, bărbați și femei, reușește să formeze două coruri care se roagă foarte bine alternativ. Normele liturgice actuale nu mai prevăd nimic în această privință.

Transeptul. Transeptul este navata transversală situată între navatele centrale și prezbiteriu. Această navată transversală împreună cu cea longitudinală îi dă bisericii forma de cruce. Când navata longitudinală este mai mare decât cea transversală, avem crucea latină. Când navatele sunt egale, avem crucea greacă. În această formă a Bisericii creștinii pot vedea imaginea lui Cristos răstignit. Prezbiteriul reprezintă capul lui Cristos; el este în același timp capul bisericii, avându-i pe credincioși drept membre. Privirile credincioșilor sunt orientate (adică îndreptate spre Orient) către acest cap simbolic, care este partea principală a bisericii de unde provin harurile jertfei euharistice.

Transeptul nu există la bazilica romană și nu se știe exact ce motiv a avut el (navata transversală) la origine. Se poate presupune că era locul rezervat călugărilor și călugărițelor care participau împreună cu toată lumea la Liturghie: călugării în partea bărbaților, iar călugăritele în partea femeilor. Astfel ei erau animatorii celor două coruri la celebrările liturgice. Cel puțin așa rezultă din cuvintele scrise de sfântul Nichita Remesianul în cartea "De lapsu virginis consacratae": "Nu ar fi trebuit să-ți amintești de acel loc separat unde stăteai în biserică și unde călugărițele și matroanele nobile mai sfinte și mai demne decât tine se îmbulzeau să intre pentru a-ți cere sărutul păcii?"

Așadar transeptul era locul rezervat celor care formau "schola cantorum" având rolul de a anima cântul în biserică: călugări și călugărițe, sau alte grupuri de creștini în lipsa acestora. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, s-a construit așa numitul cor (cafas) sus, la intrarea în biserică, iar schola cantorum s-a îndepărtat de altar, creându-se o punte aeriană peste capetele credincioșilor prin dialogul cântat cu preotul de la cealaltă extremitate a bisericii. Acest inconvenient vrea să-l înlăture actuală legislație liturgică, stabilind următoarele: "Schola cantorum, ținându-se cont de structura fiecărei biserici, să fie plasată în așa fel încât să pună clar în evidență natura sa: și anume că ea face parte din adunarea credincioșilor și că împlinește un serviciu special; să fie înlesnită împlinirea serviciului liturgic și să fie ușurată pentru fiecare din membrii ei participarea la Liturghie, adică participarea sacramentală" (Principiile și normele Liturghierului Roman, 274).

Prezbiteriul sau absida. La extremitatea opusă a intrării se află prezbiteriul. De fapt, prezbiteriul e absida semicirculară a bazilicii romane în care se află catedra sau scaunul celui care prezida o adunare sau un proces și banca de piatră semicirculară pe lângă perete pentru cei care îl asistau. În biserica creștină acest spațiu puțin înălțat față de restul bisericii a fost rezervat totdeauna clerului și celor care slujesc la sfânta Liturghie. În fundul absidei se află catedra sau scaunul rezervat episcopului. Banca circulară era rezervată preoților. La extremitatea exterioară a absidei se află altarul. În fața altarului un spațiu care înainta spre transept era rezervat diaconilor și altor deservenți care stăteau totdeauna în picioare. Prezbiteriul era înconjurat de un grilaj care se va transforma mai târziu în banca de împărtășanie în Occident și în iconostas în Orient. Dispozițiile liturgice în vigoare prevăd ca prezbiteriul să se deosebească de navata bisericii fie prin faptul că e mai ridicat, fie prin structuri și ornamentații speciale. El rămâne în continuare rezervat clerului și celor care îndeplinesc un serviciu liturgic. Femeilor li se pot încredința servicii care sunt în afara prezbiteriului: serviciul de comentator, cel de strângere a colectei, de primire a credincioșilor și menținere a ordinii în biserică.

Chiar de la început bisericile au fost construite în general cu prezbiteriul spre răsărit. Motivul îl găsim în evanghelia sfântului Matei (24,27): "După cum fulgerul iese de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului". De aceea în absidă este pictată crucea glorioasă și victorioasă care va apărea pe cer la sfârșitul lumii, sau Cristos Pantocrator așteptat să apară pe norii cerului.

Altarul. În prezbiteriu se află altarul. Acesta este obiectul cel mai sfânt și vrednic de cinste dintre toate lucrurile care se găsesc în biserică. Spre el trebuie să se îndrepte în mod spontan privirile tuturor credincioșilor care se găsesc în biserică. Altarul este în primul rând masa Domnului (trapeza), adică masa ospățului sau a cinei la care preotul, reprezentantul lui Cristos, săvârșește ceea ce însuși Domnul a săvârșit la cina cea de taină dând poruncă ucenicilor săi să săvârșească în amintirea sa ceea ce el a săvârșit. Creștinii sunt invitați să se hrănească cu Trupul și Sângele Domnului de pe masa ospățului euharistic. În același timp altarul este locul unde se săvârșește jertfa lui Cristos de pe cruce, care a dus la desăvârșire toate jertfele Vechiului Testament. La început, altarul era o masă obișnuită de lemn pe care creștinii o foloseau în casele lor. Dar foarte curând, pentru celebrarea euharistiei se va folosi o masă specială pentru aceasta, devenind astfel obiect liturgic. Sfântul Paul o numește trapeza kyriu = masa Domnului (1Cor 10,21). Dacă până la pacea lui Constantin toate altarele erau făcute din lemn, de acum încolo începe să fie folosită piatra tot mai mult în construirea altarelor. Altarul de piatră se potrivea mai bine cu noile bazilici care se construiau acum. În plus, multe altare păgâne erau transformate acum în altare creștine. Altarul este simbolul lui Cristos preot, victimă și altar. Piatra îl simbolizează mai bine pe Cristos. Moise a făcut să izvorască apă din stâncă, iar această "stâncă era Cristos", scrie sfântul Pavel. De asemenea altarul de piatră îl simbolizează mai bine pe Cristos numit adesea în Sfânta Scriptură piatra de temelie sau piatra din capul unghiului. Tot cu începere din secolul al IV-lea bisericile au început să fie construite pe mormintele martirilor. Moaștele lor se aflau sub altar sau lângă altar. În felul acesta se scotea în evidență legătura dintre jertfa lui Cristos și jertfa martirilor sau, mai exact, se scotea în evidentă unica jertfă a lui Cristos care continuă să se sacrifice în mădularele sale care sunt martirii.

Inițial era un singur altar în biserică. Motivul pentru care era un singur altar îl găsim, de pildă, la sfântul Ciprian. Trebuie să fie un singur altar pentru că: "Dumnezeu este unul, Cristos este unul, Biserica ... întemeiată de glasul Domnului pe piatră este una" (Ep 40,5).

În Occident, obiceiul de a se construi mai multe altare în aceeași biserică s-a introdus pe vremea papei Simmacus (+ 514). Acest lucru a fost determinat de creșterea numărului preoților, de înmulțirea liturghiilor pentru morți și de răspândirea cultului sfinților. Cu cât sfinții deveneau mai numeroși, cu atât numărul altarelor sfinților era mai mare. Întotdeauna a existat așa-numitul altar mare, care avea un loc și o importantă deosebită față de celelalte altare, numite altare mici. În prezent se recomandă ca altarele mici să fie cât mai puține, iar în bisericile noi să fie așezate în capele oarecum separate de navata bisericii.

La început altarul era așezat la intrarea în prezbiteriu. având deasupra un baldachin sprijinit pe patru coloane numite ciborium. Episcopul sau preotul celebra cu fața spre apus, deci cu fața spre popor. Mai întâi în Orient, apoi în sec. V-VII în Occident, s-a introdus obiceiul ca și celebrantul să oficieze cu fața spre Răsărit, întorcându-se cu spatele spre popor. Ulterior altarul s-a lipit de peretele prezbiteriului, îndepărtându-se de popor. Ultima reformă liturgică prevede ca altarul mare să fie construit distanțat de perete pentru ca să poată fi înconjurat cu ușurință și să se poată celebra cu fața spre popor. Nu este greșit însă dacă a doua parte a liturghiei e celebrată cu spatele la popor. Altarul poate să fie fix sau mobil. Altarul fix, spre deosebire de cel mobil, este construit astfel încât nu poate fi mișcat din loc. Masa altarului fix trebuie să fie de piatră naturală, picioarele pot fi și din alte materiale solide. Altarul mobil poate fi făcut din orice material solid și demn de a fi folosit în biserică. Nu este nevoie de introdus în el o piatră consacrată.

Altarul, fie fix, fie mobil, poate fi consacrat sau numai binecuvântat. În mod normal, altarul mare trebuie să fie fix și consacrat.

Demnitatea altarului constă în faptul că el este masa Domnului. Prin urmare, dacă din cele mai vechi timpuri se ridică altare pe mormintele martirilor, nu sunt trupurile martirilor care aduc cinstea altarului, ci mai degrabă este altarul care aduce cinste mormintelor martirilor. Tocmai pentru a cinsti trupurile martirilor și ale altor sfinți și pentru a scoate în evidență faptul că jertfa membrelor Trupului lui Cristos își are izvorul și semnificația în jertfa lui Cristos, capul acestui trup, se cuvine ca altarul să fie ridicat pe mormintele martirilor sau să fie așezate relicve ale lor sub altar, astfel încât "aceste victime victorioase să se afle în locul în care Cristos se oferă ca victimă. El totuși stă pe altar, deoarece a suferit pentru toți; aceștia, întrucât au fost răscumpărați prin patima sa vor fi așezați sub altar" (Sfântul Ambroziu). Așezarea martirilor sub altar corespunde vedeniei apostolului Ioan din Apocalips: "Am văzut sub altar sufletele celor care au fost jertfiți pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia dată pentru el" (Ap 6,9).

Chiar dacă un altar se ridică în cinstea unui sfânt, trebuie precizat că din natura sa altarul este închinat numai lui Dumnezeu; întrucât numai lui Dumnezeu îi este oferită jertfa euharistică. E ceea ce învață sfântul Augustin: "Noi dedicăm altare nu martirilor, ci Dumnezeului martirilor, chiar dacă o facem în amintirea martirilor". Pentru acest motiv pe masa altarului nu trebuiesc așezate nici statui, nici icoane, nici relicve ale sfinților pentru a fi onorate de credincioși.

Dacă se consideră oportun, se poate menține tradiția liturgică romană de a așeza relicve ale martirilor sau ale altor sfinți sub altare, cu următoarele precizări:
- relicvele să aibă atari dimensiuni încât să apară că este vorba de părți ale trupului omenesc. Prin urmare să se evite expunerea unor fragmente minuscule din corpul unuia sau al mai multor sfinți.
- să se acorde grijă deosebită autenticității relicvelor. Să se lase mai degrabă altarul fără relicve decât să se folosească relicve de proveniență nesigură.
- relicvele nu trebuiesc așezate nici pe altar, nici introduse sub masa altarului, ci așezate sub altar într-o casetă adaptată la forma și dimensiunea altarului.

Fiind altarul simbolul lui Cristos și locul unde se săvârșește jertfa de pe Calvar, Biserica îl înconjoară cu tot respectul. Astfel, în semn de respect, preotul se înclină profund în fața lui, îl sărută când începe și se termină Liturghia și îl tămâiază. Tot în semn de respect trebuie evitat să se așeze pe el alte lucruri în afară de cele necesare pentru Liturghie. După cum am amintit, în trecut era construit un baldachin, numit ciborium, deasupra altarului, simbolul lui Cristos. Era o recunoaște a regalității lui Cristos întrucât asemenea baldachine se găseau deasupra tronurilor regale: erau semnul regalității.

De asemenea, anumite obiecte de pe altar sau din preajma altarului sunt menite să scoată în evidență demnitatea altarului. Astfel avem:

Fața de altar. Că masa altarului a fost chiar de la început învelită nu încape îndoială întrucât și romanii aveau obiceiul să-și acopere mesele. Cea mai veche mărturie cu privire la fața de altar o găsim într-o carte apocrifă de la sfârșitul secolului al II-lea numită "Acta Thomae". Era folosită la început o singură față de altar care era întinsă la începutul Liturghiei euharistice și luată jos când se termina Liturghia. Această tradiție a mai rămas astăzi doar în Joia și Vinerea Sfântă. Era confecționată din pânză albă de in. Deoarece din in era pânza sau giulgiul în care fusese înfășurat trupul lui Isus, era normal ca și pânza care acoperea altarul, simbolul lui Cristos, și pe care este așezat trupul euharistic al lui Cristos să fie din in. Pentru acest motiv se numea corporal sau giulgiu (sindon). De prin secolul al VIII-lea au început să se folosească mai multe fețe de altar: două sau patru. Era o măsură de prevedere: în caz că este răsturnat potirul, Sângele Domnului să fie absorbit și să nu se verse în afara altarului. Încă din secolul al VI-lea s-a introdus obiceiul ca altarul să fie acoperit cu o scoarță de mătase sau din alt material prețios, brodat sau înflorat.

În prezent normele liturgice prescriu să se folosească măcar o față de altar atunci când se celebrează sfânta Liturghie, se distribuie sfânta Împărtășanie sau este sfântul Sacrament pentru adorație.

Crucea. Pentru a scoate în evidență faptul că la sfânta Liturghie este celebrată jertfa lui Cristos de pe cruce, este prevăzut ca pe altar sau în apropierea altarului să se afle în timpul Liturghiei o cruce astfel așezată încât să fie cu ușurință văzută de adunarea credincioșilor. Poate să fie și crucea purtată în procesiune la sfânta Liturghie. Obiceiul de a așeza o cruce pe altar între două lumânări s-a generalizat în secolul al XIII-lea.

Lumânările. Prezența lumânărilor aprinse pe masă este și astăzi un semn de cinste acordată celor invitați la un ospăț sau marchează o sărbătoare de familie. Nu se știe când și cum s-a introdus folosirea lumânărilor la sfânta Liturghie. Se presupune că s-a început cu preluarea unui element din ceremonialul roman: unii înalți magistrați intrau în sala de audiențe însoțiți de făclii aprinse și de, un funcționar care purta cartea legii. Cartea era așezată pe o masă în fața magistratului, iar făcliile aprinse erau așezate de o parte și de alta. La fel se petreceau lucrurile în ceremonialul papal în Evul Mediu timpuriu. Șapte acoliți purtau în fața papei făclii până la altar. În timpul Liturghiei trei erau așezate de o parte, patru de cealaltă parte a altarului. În secolul al XI-lea lumânările încep să fie așezate pe altar.

Conform normelor liturgice, la sfânta Liturghie trebuie aprinse pe altar sau lângă altar două, patru sau șase lumânări. Dacă celebrează episcopul diecezei se vor aprinde șapte lumânări. De asemenea trebuie aprinse lumânări când se distribuie sfânta împărtășanie în biserică sau în alt loc. Când este expus sfântul Sacrament pentru adorație cu monstranta, se aprind patru sau șase lumânări, iar când este expus cu pixida se aprind cel puțin două lumânări.

Lumânările aprinse la altar au un simbolism deosebit de frumos. Consumându-se pentru a produce flacără, amintesc de jertfa lui Cristos care se consumă pe altar, la care creștinii trebuie să alăture jertfa propriei lor vieți. "Lumânarea trimite cu gândul la flacăra pentru care este destinată. Aceasta nu este o ofrandă care se păstrează intactă, dar este o ofrandă destinată să se consume pentru a dărui lumină în jurul ei. Jertfa de sine, lumină pentru altul iată ce vrea să simbolizeze lumânarea." (Paul VI, 2 februarie l967).

Așezarea unei lumânări sau a două lumânări pe altar nu este recomandată. E mai recomandat să se realizeze o barieră de lumină care să atragă atenția fără a deranja, sugerând un zid discret de lumină care să scoată în evidență locul unde se săvârșește acțiunea sacră, separându-l de restul bisericii.

Florile. Prezența florilor la altar sau în apropierea altarului în semn de venerație este atestată din cele mai vechi timpuri ale Bisericii. "Traditio Apostolica" recomandă să se ofere la altar trandafiri și crini și nu alt fel de flori. Cum mormintele martirilor erau cinstite prin punerea de flori și stropirea cu parfum de flori, era normal ca florile să fie așezate pe altarele construite deasupra mormintelor. Sfântul Augustin descrie o scenă în care spune că un creștin, după ce s-a rugat la altarul sfântului Ștefan, a luat câteva flori de la altarul sfântului și apoi a plecat.

Amvonul și pupitrul. Liturghia are două părți: liturgia Cuvântului lui Dumnezeu și liturgia euharistică. La fiecare dintre ele se oferă credincioșilor o hrană sufletească. E normal, prin urmare, ca fiecare să aibă la dispoziție o masă. Dacă pentru euharistie masa este altarul, pentru Cuvântul lui Dumnezeu masa este locul de unde se vestește sfânta Scriptură.

Inițial locul de unde se proclama și se explica Evanghelia era catedra episcopului sau, pentru celelalte lecturi, scaunele preoților și ale celorlalți clerici. Când mai târziu bisericile s-au mărit, din motive de acustică, s-a simțit nevoia ca lecturile biblice să se facă dintr-un loc mai aproape de popor. Astfel au început să se facă la balustrada presbiteriului care a fost deplasată spre navata centrală, depășind uneori linia transeptului. La această balustradă s-a ridicat o estradă la care se ajungea pe niște trepte. Această estradă se numea amvon (de la cuvântul grecesc anabanein = a urca). Adesea se construiau două amvoane; cel din dreapta destinat Evangheliei, cel din stânga celorlalte lecturi biblice și psalmului responsorial sau gradualului. În Orient s-a preferat amvonul de formă rotundă, în Occident de formă dreptunghiulară. Spațiul dintre cele două amvoane era rezervat corului - schola cantorum. Cartea sfântă era așezată de obicei pe aripile întinse ale unui vultur: imaginea era inspirată din Apocalipsă.

În Evul Mediu, odată cu apariția catedralelor uriașe, s-au construit amvoane mobile numite pupitre, care erau împinse către mijlocul bisericii. Din sec. al XIV-lea acestea au fost fixate pe o coloană sau pe un zid al navatei și prevăzute cu un baldachin având importante efecte acustice. În cele din urmă pupitrele s-au generalizat. După Conciliul II din Vatican se încearcă o recuperare a amvonului.

În amenajarea amvonului (pot fi și două) lucrul cel mai important de care trebuie ținut cont este ca cel care citește să fie văzut și auzit cu ușurință de către credincioși. Trebuie să fie fix nu mobil, frumos, curat, demn de Cuvântul lui Dumnezeu și, prin construcția sa, să apară legătura lui cu masa euharistică, adică cu altarul. El trebuie să fie suficient de spațios pentru ca atunci când este cazul, să încapă mai mulți lectori. De la amvon sau de la pupitru se citesc lecturi biblice, psalmi responsoriali și preconiul pascal, se ține omilia și rugăciunea credincioșilor; dar nu urcă pe el cântărețul, comentatorul, nici nu se fac de pe el anunțuri. Refolosirea amvonului nu exclude folosirea pupitrului dacă el este funcțional. De cele mai multe ori acesta este abandonat pentru faptul că este situat sus, peste capetele oamenilor, lăsând impresia că cel care citește privește lumea de sus. În realitate, prin poziția înaltă nu este onorat un lector ci Cuvântul lui Dumnezeu care vine de sus, de la Părintele luminilor. Vălul de culoarea zilei care acoperă pupitrul amvonului arată că acesta este un obiect liturgic. Nu se recomandă câtuși de puțin să se citească lecturile de la amvon și apoi să se țină omilia de la pupitru.

Scaunul celebrantului și Catedra episcopului. Împreună cu altarul, în presbiteriu s-a aflat întotdeauna scaunul de la care celebrantul prezidează adunarea liturgică. Poziția normală este cu fața spre popor și cât mai aproape de popor. Normele liturgice stabilesc ca scaunul celebrantului să nu aibă aspect de tron.

Scaunul de la care prezidează episcopul se numește catedră (cathedra) deoarece, în mod obișnuit, episcopul învăța poporul de la acest scaun și nu de la amvon. Din cele mai vechi timpuri, scaunul episcopului avea o notă de distincție, era tapițat cu stofe alese și prevăzut cu pernuțe, după uzanțele timpului. Avea o poziție mai înaltă spre a scoate în evidență funcția deosebită a episcopului, astfel încât, notează sfântul Augustin, episcopul putea să-i vadă și să-i supravegheze pe toți cei prezenți în catedrală. Era normal de vreme ce episcop în traducere înseamnă tocmai supraveghetor. Importanța scaunului episcopal, care după normele în vigoare nu trebuie să mai aibă baldachin, a fost și este scoasă în evidență de un rit special, care are loc în cadrul ceremoniilor de instalare a unui nou episcop, numit întronizare sau înscăunare.

Scaunele din biserică au și rolul de a scoate în evidență caracterul ierarhic al Bisericii. Ca atare scaunul episcopal catedra - scaunul preotului celebrant, scaunele slujitorilor, scaunele credincioșilor trebuie să se diferențieze între ele prin dimensiuni, poziții, format. Poziția mai înaltă pe care o ocupă scaunul celebrantului nu poate fi motiv de mărire deșartă sau de umilire a celor prezenți. Sfântul Augustin scrie: "E necesar ca în adunarea creștinilor capii poporului să stea într-un loc mai înalt, să se distingă prin însuși scaunul lor și funcția lor să iasă suficient în evidență; nu e necesar însă să se umfle în pene la scaunul lor" (Sermo 95,5).

Sacristia (în lat. secretarium). Este camera unde se păstrează veșmintele sfinte și unde slujitorii sacri se îmbracă pentru diferitele celebrări liturgice. În antichitate bisericile mai importante aveau două sacristii; în una din ele, în general era păstrată sfânta Euharistie iar în cealaltă cărțile sfinte și veșmintele. În bazilicile romane, sacristia era de obicei în stânga atriumului, în afara bazilicii propriu-zise, și era atât de spațioasă încât se puteau ține în ea sinoade episcopale. Într-un colț al sacristiei sau chiar lângă altar se poate vedea o gaură în perete sau în podea, cu un canal ce duce spre un bazin în pământ. E destinată lucrurilor sacre care nu se mai utilizează: apei sfințite, apei de Botez, cea de la spălarea mâinilor la Liturghie, cenușii sfințite, untdelemnului înmuiat în vată, etc.

Clopotele și clopotnița. Romanii, pentru a da diferite semnale, foloseau diferite instrumente confecționate din metal care, prin lovire, scoteau sunete. Probabil că le foloseau și creștinii la slujbele lor, deoarece un mare număr de asemenea instrumente au fost găsite în catacombe.

Clopotele au fost folosite începând cu sec. al V-lea mai întâi în mănăstiri pentru a-i chema pe călugări la activitățile comune. În biserici au fost folosite pentru prima dată în Campania, Italia, de sfântul Paulin de Nola. La Roma clopotele au fost introduse în sec. al VIII-lea. Chiar de la început s-a obișnuit să se încrusteze pe ele motive ornamentale, figuri de sfinți și inscripții sau rugăciuni, ca de pildă: Protege prece pia quos convoco, Sancta Maria (Sfântă Marie, ocrotește-i cu rugăciunea ta milostivă pe cei pe care îi chem). Clopotele sunt folosite nu numai pentru a anunța ora serviciilor religioase, dar și pentru a vesti un deces (în trecut se vestea astfel și intrarea unui creștin în agonie pentru ca toată comunitatea să se roage pentru el, și chiar venirea unui copil pe lume), pentru îndepărtarea furtunii și grindinei sau, mai exact, a duhurilor rele care, potrivit credinței medievale, provocau asemenea fenomene, pentru a da o notă de bucurie în anumite împrejurări solemne din viața comunității creștine, pentru a vesti postul sau o sărbătoare din ziua următoare.

Din sec. al XII-lea, când au început să fie ridicate speciile euharistice la prefacere spre a fi adorate, s-a introdus și folosirea clopotelor spre a atenționa credincioșii la momentele mai importante ale Liturghiei sau la trecerea preotului cu sfânta Euharistie purtată la bolnavi.

Toaca. Prin faptul că e folosită numai în Săptămâna Mare, a cărei Liturgie a păstrat neatinse multe din trăsăturile ei, poate fi considerată drept instrumentul care a fost folosit înainte de introducerea clopotului. Bătăile ei puteau fi percepute mult mai ușor în catacombe decât bătăile instrumentelor de metal.

Clopotnița este o construcție înaltă în formă de turn destinată să facă auzit cât mai departe sunetul clopotelor și invitația Bisericii. E o creație pur creștină și nu trece dincolo de secolul al VIII-lea. Probabil că la început clopotele erau instalate în vechile turnuri de apărare care ulterior au luat numele de clopotniță. Inițial se construia un singur turn. Ulterior două sau chiar trei. Cele mai înalte turnuri de biserică din lume sunt: turnul catedralei din Ulm (160 m) și cele două turnuri ale catedralei din Köln (156 m și respectiv 147 m). Pe vârful clopotniței se află crucea iar deasupra crucii, din Evul Mediu, la unele biserici s-a așezat un cocoș din metal sau alt material, simbol al vegherii și al curajului. Cu cântecul său matinal, la ceasul învierii lui Cristos el vestește retragerea întunericului și reîntoarcerea luminii.

Clopotnița și clopotele au fost considerate întotdeauna lucruri sfinte. În temelia clopotniței se puneau moaște de sfinți, iar pentru clopote este prevăzută o binecuvântare specială.

Primul rit al binecuvântării clopotului îl găsim în sec. al VIII-lea în Sacramentarul gelzian, fiind probabil de origine galicană. Era prevăzută ungerea cu sfânta crismă. Apoi, nu se știe din ce motiv, s-a introdus ungerea cu untdelemnul catecumenilor și, în cele din urmă cu untdelemnul bolnavilor. Fiind vorba de asemenea ungeri, imaginația populară a văzut în acest rit ceva asemănător cu ritul botezului, fapt pentru care a introdus la binecuvântarea clopotelor anumite elemente preluate de la Botez: spălarea clopotelor, prezența lumânărilor, a pânzei albe etc.

Sunetele clopotelor armonizate între ele, în special atunci când se adaugă și sunetul orgii, pot oferi un adevărat concert muzical.

Baptisterul. Dată fiind importanța Botezului în viața Bisericii, este normală preocuparea creștinilor de a amenaja un loc corespunzător pentru celebrarea acestui sacrament. Putem presupune că inițial, în afara cazului când catecumenii mergeau la anumite ape curgătoare, de pildă la Iordan (apa curgătoare, sau apa vie, era simbolul vieții supranaturale pe care Duhul Sfânt o acorda celui care primea acest sacrament) pentru administrarea Botezului, care se făcea în mod normal prin scufundare, se folosea sala de baie sau bazinul din mijlocul atriumului destinat să colecteze apa de ploaie (impluvium). Dar din sec. al II-lea deja, documentele vorbesc despre un spațiu sacru special amenajat pentru administrarea acestui sacrament, numit baptister. E cunoscut baptisterul care exista în "domus ecclesiae" de la Dura Europos.

Când au început să se construiască bazilicile, baptisterul nu a mai fost plasat în interiorul ci în apropierea bazilicii, de obicei la intrarea acesteia. În el se făcea pregătirea catecumenilor și era apoi administrat Botezul. Întrucât episcopul era cel care făcea botezurile, exista un singur baptister pe lângă fiecare catedrală. Forma baptisteriului era poligonală iar uneori și circulară și era ornamentat cu scene biblice referitoare la botez. Bazinul în care era scufundat cel care se boteza nu era la suprafață ci săpat în pământ, asemenea unui mormânt. Se știe, de pildă, că cel de la Dura Europos avea forma unui sarcofag. Inspirația provenea de la sfântul Pavel: "... fiind îngropați împreuna cu el (cu Cristos) prin botez și înviați în el și împreună cu el prin credința în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat din morți" (Col 2,12); "Noi deci, prin botezul întru moartea lui, am fost îngropați împreună cu el, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți, prin mărirea Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă" (Rom 6,4). "Fons sepultura est" scria Sfântul Ambroziu.

Bazinul avea uneori formă hexagonală, dar de cele mai multe ori, în special în Occident, formă octogonală (opt laturi) ca și edificiul baptisteriului. Numărul opt este un număr simbolic: este simbolul infinitului, al veșniciei. Sfântul Ambroziu îl explică astfel: după cum prima creație s-a săvârșit în șapte zile, noua creație, care se realizează prin renașterea botezului, se săvârșește în opt zile. Numărul opt este simbolul învierii lui Cristos care a avut loc în ziua a opta.

Pentru coborâre și urcare erau de obicei trei trepte simbolizând: fie cele trei scufundări, fie cele trei lepădări, fie cele trei mărturisiri de credință în numele celor trei Persoane divine, fie cele trei zile pe care Cristos le-a petrecut în mormânt.

Apa venea în bazin pe o conductă și se evacua pe altă conductă creând imaginea apei curgătoare sau a apei vii despre care Cristos vorbea samaritencei, sau a apei Iordanului.

Orice baptister avea două uși principale: una la Apus pe care catecumenul intra întorcând spatele Apusului, care simboliza întunericul lumii și una la Răsărit pe care noul botezat ieșea îndreptându-se astfel spre Răsărit, simbolul lui Cristos, Lumina lumii, care din această direcție avea să apară la a doua sa venire. Când, ulterior, nu s-au mai botezat adulți, ci numai copii, botezul a început să nu se mai facă, în Occident, prin scufundare, ci prin turnare. Acest lucru a început în țările mai reci prin sec. IX-X. În țările mai calde, de pildă în Italia, botezul prin scufundare s-a practicat până în secolul al XIII-lea. Noua formă de administrare a botezului a adus cu sine unele modificări în structura baptisteriului.

Dacă mai înainte baptisterul avea dimensiuni atât de mari încât se puteau ține în el sinoade episcopale, de acum înainte el va fi redus la un spațiu restrâns situat în interiorul bisericii, de obicei la intrare, iar bazinul baptismal a fost redus la o cristelniță de proporții reduse.

Normele actuale precizează că "fons baptismalis" (cristelnița) poate să fie așezat într-o capelă în interiorul sau în afara bisericii, sau într-o parte oarecare a bisericii vizibilă și adaptată celebrărilor comunitare. Locul destinat botezului să fie amenajat și înfrumusețat cu grijă, pentru a scoate în evidență demnitatea acestui sacrament.

Baptisterul trebuie să se afle în fiecare biserică parohială, iar cu aprobarea episcopului și în alte biserici din cadrul parohiei. În baptister trebuie să stea lumânarea pascală, adusă aici la sfârșitul timpului pascal. Stă aprinsă în timpul celebrării Botezului și de la ea se aprind lumânările celor care se botează.

Așa cum în primele veacuri ale creștinismului era obiceiul ca neofiții să facă în fiecare zi până la Duminica Albă procesiunea în cântări de psalmi la baptister, la fel se recomandă foarte călduros și în prezent ca, acolo unde este obiceiul, să se celebreze în ziua de Paști vesperele baptismale cu procesiunea corespunzătoare.

Tabernacolul. Păstrarea ostiilor consacrate destinate în special împărtășirii bolnavilor și a muribunzilor a cunoscut în decursul veacurilor diferite locuri și diferite forme. Sfântul Iustin scria în sec. al II-lea că după celebrarea Liturghiei diaconii duceau Sfânta Împărtășanie celor absenți.

Mai mult, în primele veacuri creștinii puteau păstra acasă sfânta Împărtășanie și o luau singuri zilnic, mai ales în timpul prigoanelor. Sfântul Ipolit îi avertiza pe la anul 200 pe creștinii din Roma să fie atenți "ca nu cumva să mănânce din Euharistie vreun păgân sau vreun șoarece sau vreun alt animal sau să cadă și să se piardă din ea". După cum ne informează Sfântul Ciprian: "Euharistia era învelită de creștini într-o pânză albă de in și păstrată într-o casetă, care la rândul ei era ținută la loc sigur într-un dulap".

Cum se păstra Euharistia în biserici? Primele informații în această privință ni le dau Constituțiile apostolice: în Orient Euharistia era păstrată într-o încăpere de lângă prezbiteriu numită pastoforia. În Occident această încăpere se numea secretarium sau sacrarium (sacristia). Cheile le țineau diaconii, ei având din cele mai vechi timpuri misiunea de a administra Sfânta Împărtășanie. În această încăpere, Euharistia era păstrată într-un dulap.

Din sec. al V-lea există mărturii că Euharistia se păstra în unele biserici într-un porumbel în general de aur atârnat cu lănțișoare de bolta ciboriului deasupra altarului. Porumbelul nu a fost ales la întâmplare. El amintea de Duhul Sfânt prin care se formase trupul fizic al lui Cristos în sânul Fecioarei Maria și prin lucrarea căruia se formează trupul sacramental al lui Cristos în Euharistie. Pe spatele porumbelului era un căpăcel care permitea introducerea unei mici pixide cu o ostie sau două. Alteori în locul porumbelului era atârnată o pixidă. Un văl alb acoperea porumbelul sau pixida. Acest văl se numea tabernaculum (tabernacol).

În secolul al IX-lea pentru prima dată Euharistia începe să fie păstrata chiar pe altar. Pixida cu ostii consacrate se ținea în așa numitul propitiatorium (chivot) care ar putea fi considerat strămoșul tabernacolului de astăzi. După anul 1000 Euharistia s-a păstrat în diverse forme: în propitiatorium pe altar; în porumbel sau pixidă, deasupra altarului; în sacristie; în tabernacole săpate în zidul bisericii în dreapta altarului; din secolul al XIV-lea în niște tabernacole în formă de turn sau de monstranțe uriașe situate între altar și peretele din spate; în cele din urnă, în secolul al XVI-lea, din inițiativa episcopului de Verona Matteo Gibertti și prin zelul Sfântului Carol Boromeu, tabernacolul din spate a ajuns să fie așezat chiar pe masa altarului în fața celebrantului. În această formă s-a menținut până în zilele noastre.

Conform normelor liturgice actuale, locul unde se păstrează Sfânta Euharistie trebuie să se distingă prin noblețe și prin frumusețe. Se recomandă cu căldură ca locul să fie adaptat pentru rugăciunea personală a credincioșilor care vor să se închine lui Cristos prezent în Sfânta Euharistie. În acest scop, bisericile în care se celebrează des cununii și înmormântări sau sunt deosebit de vizitate întrucât sunt sanctuare de pelerinaj sau dețin opere de artă, se recomandă ca Euharistia să fie păstrată într-o capelă separată de corpul central în care creștinii se pot reculege nestingheriți.

Întrucât prezența euharistică a lui Cristos este rodul consacrării, e mai bine ca Cristos să nu fie prezent în formă euharistică în tabernacol pe altar în timp ce se celebrează sfânta Liturghie. Cu toate acestea e permis ca tabernacolul să fie așezat pe altar (chiar când se celebrează cu fața spre popor dacă este de dimensiuni mai mici) sau în apropierea altarului. Locul unde se așează tabernacolul trebuie să fie vizibil și înfrumusețat cum se cuvine.

Tabernacolul trebuie, să fie solid, inviolabil și netransparent. Cheia tabernacolului trebuie păstrată cu cea mai mare grijă. Prezența Euharistiei trebuie semnalată credincioșilor prin văl sau prin alt mijloc potrivit, stabilit de autoritatea competentă. Conform tradiției, în fața tabernacolului trebuie să ardă permanent o candelă sau o lampă cu lumină naturală (nu un bec) în semn de cinstire a Domnului prezent în Euharistie.

Confesionalul. În primele veacuri ale Bisericii nu se poate vorbi despre confesional întrucât nu exista decât penitența publică: păcatele erau mărturisite episcopului, apoi pocăința și reconcilierea se făceau în biserică în prezența comunității creștine. Mai târziu s-a introdus spovada privată sau individuală. Cărțile liturgice din jurul anului 1000 ne informează că preotul administra sacramentul Spovezii fie în casă, fie în biserică șezând pe un scaun. Penitentul stătea și el pe scaun în fața preotului în timp ce-și mărturisea păcatele și apoi se așeza în genunchi pentru a primi dezlegarea. Pentru acordarea dezlegării preotul impunea penitentului mâinile pe cap. Călugăritele în schimb puteau fi spovedite numai "in ecclesia, coram sancto altari adstantibus haud procul testibus" (în biserică în fața altarului, în prezența martorilor aflați nu la mare distanță).

După sec. al XI-lea spovada se făcea în fața unui altar lateral: preotul era separat de penitent prin balustrada capelei în care se găsea altarul lateral. Primele confesionale închise și prevăzute cu gratii apar în sec. al XIV-lea la Pisa și se generalizează în sec. al XVI-lea prin zelul sfântului Carol Boromeu devenind în cele din urmă obligatorii pentru întreaga Biserică. În aceasta situație impunerea mâinilor asupra penitentului nu a mai fost posibilă rămânând ca preotul să întindă doar o mână spre penitent.

Conform normelor actuale locul normal al administrării spovezii este biserica. Conferința episcopală stabilește ce fel de scaun de spovadă trebuie folosit. În tot cazul trebuie lăsată credincioșilor și posibilitatea de a se mărturisi la un scaun de spovadă închis și prevăzut cu gratii. Spovezile în afara scaunelor de spovadă se pot face numai pentru un motiv just.

Credența. Este o măsuță așezată în prezbiteriu pe care sunt așezate lucrurile necesare pentru celebrarea Liturghiei și anume:
- potirul acoperit cu un văl care poate să fie de culoarea veșmântului liturgic sau de culoare albă;
- corporalul, purificatorul și pala dacă este necesară;
- patena și pixidele cu ostii pentru consacrare, vinul și apa, afară de cazul că toate acestea sunt aduse de credincioși la ofertoriu;
- patena pentru împărtășirea credincioșilor;
- tot ce este necesar pentru spălarea mâinilor.

Pregătirea potirului, prin turnarea vinului și apei de către diacon se poate face la credență. De asemenea, purificarea vaselor se poate face la credență fie imediat după distribuirea Împărtășaniei fie, dacă vasele sunt multe, după terminarea Liturghiei. În ultimul caz vasele sunt așezate la credență pe corporal și acoperite cu o pânză.

Lumânarea pascală. E o lumânare de dimensiuni mari și care, normal, trebuie să fie bine ornamentată. Este aprinsă de la focul binecuvântat la începutul vegherii pascale și ca o coloană luminoasă de foc (Ex 13,21) luminează poporul creștin în noaptea învierii "până când va apărea steaua dimineții, acea stea care nu cunoaște apus" (Exultet). În cele 50 de zile ale timpului pascal lumânarea pascală rămâne lângă amvon așezată pe un suport înalt și este aprinsă la fiecare celebrare. În ziua de Rusalii, după vespere este dusă în baptister fiind aprinsă la celebrarea Botezului, de la ea aprinzându-se lumânările celor care se botează. Poate fi aprinsă și așezată și la capul catafalcului în timpul slujbei de înmormântare.

Orga și alte instrumente muzicale. Toate popoarele din antichitate, în special cele orientale, au folosit instrumente muzicale în cultul liturgic. Instrumentele preferate de evrei la slujbele de la templu erau harfa și trâmbița. Totuși această tradiție muzical-instrumentală ebraică nu a fost preluată de Biserica de la început. Scriitorii creștini din perioada apostolică și post-apostolică nu fac nici o aluzie la vreun instrument muzical folosit la slujbele religioase. În secolul al III-lea, Tertulian și Sfântul Ciprian iau atitudine hotărâtă împotriva folosirii instrumentelor muzicale în liturgie. S-a afirmat că interzicerea lor era o măsură de prudență pe vremea prigoanelor când adunările liturgice trebuiau să se desfășoare într-o discreție desăvârșită. De fapt motivele adevărate sunt altele. Sunt două. Primul: Părinții Bisericii, în special Clemente Alexandrinul și Origene, urmând o teorie a lui Pitagora, vedeau în muzica omofonă, adică interpretată la unison, un simbol și un paralelism al armoniei universului și a sferelor cerești, care armonie e unisonă. Mai mult, ea se potrivea mai bine cu acea unire spirituală care stă la baza comunității creștine.

În al doilea rând instrumentele muzicale, inclusiv orga inventată de Ctesibus din Alexandria în jurul anului 170 a.C., erau folosite la banchete, la teatru și la circ. Datorită caracterului lor profan, zgomotos și senzual, Biserica a refuzat să le admită în liturgie. Pentru prima dată o orgă a fost introdusă într-o biserică în anul 757; era o orgă făcută cadou de împăratul Bizanțului Constantin V Copronimul regelui Pipin pe care acesta a așezat-o în biserica Sfântului Corneliu din Compiegne. În secolul următor mai multe biserici erau înzestrate cu orgă. Chiar și papa Ioan VIII (872-880) cerea într-o scrisoare o orgă și un organist. Pe măsură ce instrumentul se perfecționa, folosirea lui se răspândea tot mai mult în Occident, astfel încât Conciliul Tridentin îl considera instrumentul muzical propriu al Bisericii Catolice. În ceea ce privește celelalte instrumente muzicale, Biserica le-a respins energic până în secolul al XVI-lea când, ici colo, unele își fac apariția timid în unele biserici. În continuare Biserica a fost foarte circumspectă cât privește orchestrele și alte formații instrumentale, tolerându-le în anumite cazuri mai mult decât acceptându-le, întrucât în general contrastează cu caracterul pios și liniștit al rugăciunii liturgice.

Ultimele dispoziții bisericești prevăd că pot fi folosite la slujbele religioase instrumentele aprobate de autoritatea legitimă. Dar preferința rămâne, fără îndoială, pentru orgă: "În Biserica latină să se țină la mare cinste orga cu fluiere, instrument muzical tradițional, al cărei sunet e în stare să aducă o deosebită splendoare ceremoniilor Bisericii și să înalțe cu putere sufletele către Dumnezeu și către lucrurile cerești" (Const. Lit. nr. 120).

Orga și celelalte instrumente muzicale pot cânta singure, deci fără a însoți vocile, la începutul Liturghiei înainte ca preotul să iasă la altar, la ofertoriu, la împărtășanie, la sfârșitul Liturghiei. Ea trebuie să înceteze complet în timp ce se rostesc părțile prezidențiale ale Liturghiei. Ele pot fi folosite numai pentru a însoți cântările credincioșilor, deci nu singure: în Advent, Postul Mare, Triduum Sacru și la oficiile pentru morți.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire