pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica Floriilor

"Osana! Binecuvântat este cel ce vine
întru numele Domnului, Impăratul lui Israil !"
(Ioan XII,13)


Continuându-și drumul, ultimul drum, spre Ierusalimul Patimilor Sale mântuitoare, Isus face un scurt popas în Betania, la prietenul său Lazar pe care de curând îl înviase din morți și care îl oprește la cină. A doua zi, astăzi în Duminica Floriilor, își face intrarea solemnă, ca Împărat, în Ierusalim. Pentru că Isus Cristos, acum când se apropia de sfârșitul vieții Sale pământești, voia să demonstreze că El este nu numai Profetul care a adus vestea cea bună a Răscumpărării, și nu numai Arhiereul suprem care, peste câteva zile, se va oferi pe Sine Tatălui ca unica și adevărata jertfă, ci El este și Pantocratorul, Împăratul Atotputernic al lumii, al firii văzute și al celei nevăzute, și numai Lui, care prin minunile săvârșite se dovedise Stăpânul vieții și al morții, I se cuvine "toată slava, cinstea și închinarea".

Ca Împărat este anunțat de arhanghelul Gavriil la Bunavestire: "Va împărăți în casa lui Iacob în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit" (Luca I,32-33). Împărat este numit și de Magii din Răsărit veniți să I se închine, care, ajunși în Ierusalim, întreabă: "Unde este Impăratul Iudeilor, cel ce S-a născut?" (Matei II,2). Împărat este numit și de Natanail care, la prima întâlnire cu Isus, exclamă uimit: "Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israil!" (Ioan I,49). Însuși Isus Se declară ca atare în fața procuratorului Ponțiu Pilat, când acesta Îl provoacă să-și declare identitatea prin întrebarea: "Tu ești Împăratul Iudeilor?" - "Tu zici", îi răspunde Isus, ceea ce înseamnă: "Sunt într-adevăr." Iar Sfântul Ioan, în Apocalipsul său, îl numește pe Isus: "Domnul Domnilor și Împăratul Împăraților."

"Iată de ce, astăzi, în Duminica Floriilor, când seva mustește sub scoarța pomilor îmbrăcați în mantia albă a florilor, când pare că întreaga fire prăznuiește miracolul trezirii la viață, Cristos se arată lumii, în mod sărbătoresc, ca Împărat. Incalecă asinul regesc, simbol al păcii, și împreună cu prietenii săi se îndreaptă spre porțile cetății Ierusalimului. Drumul este plin de lume, iar sufletele de așteptarea Celui ce trebuia să vină în numele Domnului. Deodată, în sufletul unuia din mulțime se aprinde o lumină: Acesta este Împăratul Sionului, Acela despre care scrie profetul (Zaharia IX,9); și, neputându-și stăpâni bucuria descoperirii, strigă: "Osana! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!" Mulțimea îl recunoaște pe fiul lui David împăratul și începe să aclame: "Osana! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israil!"

Palmierii, măslinii și sicomorii se despoaie de crengi, florile sunt adunate grămezi și aruncate în calea Celui ce se apropie. Mai mult, unui împărat i se cuvine să calce pe pitorescul covoarelor orientale. De aceea - în lipsa acestora - mulțimea își arunca veșmintele în cale ca să treacă Împăratul Cristos peste ele.

Însuflețirea celor simpli și buni nu cunoaște margini. Norodul se îngroașă, cântând și agitând în mâini crengile de finic.

Isus intră în Cetate. Convoiului i se alătură acum mulțimea din oraș; străzile devin prea strâmte; vuietul crește, cetatea se cutremură când pe ulițele ei își face intrarea Marele Împărat în simplitatea Lui maiestuoasă. Incă un moment și toată lumea va fi la picioarele Lui, aclamându-L și recunoscând în persoana Lui pe: "Împăratul, cel ce vine în numele Domnului".

Toți se bucură. Doar mai marii poporului și fariseii, care urzesc de mult uciderea lui Isus, freamătă de ură și teamă. Mai bine să moară El, decât să ne pierdem sau să ne primejduim noi situația - se gândesc ei.

Dar, în mijlocul ovațiilor și osanalelor , Isus nu se bucură, nici nu se întristează, ci își păstrează imperturbabila-I seninătate divină. El vede deja profilându-se nu departe, pe Golgotha, crucea. El știe că poporul este cel mai mare copil; de aceea nu se lasă îmbătat de urale. El, care cunoaște mai bine decât oricine nestatornicia inimii omenești, știe că aceștia care azi au răgușit slăvindu-L în osanale, peste cinci zile, în Vinerea Mare, când vor vedea filacteriile cu fire de aur și mătase ale lui Caiafa și acvila romană de pe pieptul procuratorului Pilat, nu-și vor mai aminti de ce sunt atât de răgușiți și pentru ce nu pot striga și mai tare: "Răstignește-L". De aceea, Isus, acum, când este aclamat, nu se bucură, precum nu se va plânge când va fi biciuit și răstignit. Și totuși, de un singur lucru El se bucură, și anume: că peste câteva zile, prin Patimile Sale El va deschide poarta fericirii veșnice tuturor acelora care vor vrea să se folosească cu vrednicie de Jertfa Sa. Încolo, precum în pustiu respinsese viclenele ispite ale Satanei, tot astfel, acum, rămâne nemișcat la aplauzele și osanalele mulțimii. (I.Miclea, Ecouri din veșnicie, vol. I, p.180-182).

Ce minunată lecție ne dă Mântuitorul, și în această împrejurare, despre indiferența cu care trebuie să privim laudele în succesele noastre, neuitând că inima omului este atât de greșelnică și nestatornică în sentimentele, aprecierile și vrerile ei. O, de am ști învăța de la El înțeleapta știință de a prețui și cântări laudele și stima oamenilor cu cântarul și prețul vieții veșnice!

Iată prima învățătură ce ne-o oferă evenimentul sărbătorit azi.

Dar episodul ce se desfășoară azi sub ochii noștri mai are pentru noi încă o semnificație, de o deosebită importanță supranaturală.

Mântuitorul este Impărat, dar nu lumesc. Împărăția Sa, cum subliniase El, nu este din lumea aceasta, ci este o împărăție din spirit și adevăr ce coboară de Sus și se înstăpânește prin har în sufletele noastre, transfigurându-le. Fermentul de viață divină, al harului, prin care se întâmplă această transfigurare, spiritualizează și trupul, împărtășindu-i după moarte, prin înviere, gloria cerească, după modelul lui Cristos Cel Înviat. Din coasta Sa, străpunsă pe Cruce, au izvorât nesecatele fântâni de apă vie ale celor șapte Taine sau Sacramente, prin care sufletul are oricând putința de a se primeni și reînnoi neîncetat, îmbogățindu-se în viața divină prin permanentul contact vital cu Cristos Mântuitorul.

Iată de ce, evenimentul istoric al intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim trebuie să însemne pentru noi voința Sa de a intra și a se înstăpâni în inimile noastre ca împărat al ființei noastre întregi, deoarece, de drept, în baza Creării și Răscumpărării, Îi aparținem Lui. El ne-a spus că Împărăția cerurilor este în noi. Suntem deci Ierusalimul în care vrea să stăpânească El ca Împărat, templul viu în care vrea să troneze pe altarul sufletului, instaurând ordinea, curățenia și pacea cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu aproapele.

Singur El poate săvârși în noi această lucrare. Dar nu poate intra în sanctuarul inimii, decât dacă noi înșine îi deschidem ușa, deoarece respectă libertatea ce ne-a dat-o ca dar. Cheia cu care îi vom deschide este harul smereniei și al căinței, "inima înfrântă și smerită", har pe care ni-l va dărui dacă I-l vom cere.

Purificați și împăcați în baia Sfintei Spovedanii, El își va face intrarea triumfală în noi prin împărtășirea cu El în Taina Iubirii, chezășia învierii și vieții noastre veșnice. Căci El ne-a asigurat: "Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi." Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire