pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci)

Lepădarea de sine și purtarea crucii

"Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-și ia crucea și să Mă urmeze."
(Marcu VIII, 34)


Această duminică, a treia din Postul Sfintelor Paști, numită și Duminica cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, Biserica o dedică în mod deosebit venerării Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este așezată cu solemnitate în naia bărbaților spre a fi venerată de credincioși, iar pericopa evanghelică ce se citește azi ne îndeamnă, prin cuvintele citate la început, să-L urmăm pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepădarea de noi înșine și prin purtarea propriei noastre cruci.

Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesară lepădarea de noi înșine și în ce constă ? Și apoi, de ce este necesară purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?

1. Știm că, în ultima analiză, scopul nostru apropiat și ultim, precum și întreaga noastră desăvârșire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Iar această iubire nu este altceva decât împlinirea voinței lui Dumnezeu manifestată în poruncile Sale și ale Bisericii Sale, precum și în încercările care, cu permisiunea Providenței, se abat asupra noastră. Or, ceea ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, adică să ne supunem voinței Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricată în urma păcatului ancestral. Acea întreită poftă: a trupului, a ochilor și trufia vieții, cu care avem de luptat din clipa trezirii rațiunii până la ultima suflare, este arma de care se servește lumea și Satana ca să ne abată din calea spre Dumnezeu.

Atât simțurile externe: văzul, mirosul, auzul, gustul; cât și cele interne: iamginația și memoria, precum și afectivitatea noastră sunt din fire înclinate spre rău și caută să câștige de partea lor și spiritul omului, adică mintea și voința lui. De aceea, creștinul - și nu numai creștinul, ci orice om onest, adică acela care vrea să urmeze cu sinceritate calea indicată de lumina rațiunii sănătoase - trebuie să vegheze necontenit spre a le disciplina și stăpâni, menținându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta constă lepădarea de sine, sau, cum se mai numește, renunțarea, mortificarea.

Fără îndoială, plăcerea în sine, care însoțește funcțiunea unui simț ori instinct, nu e un rău, dimpotrivă e un bine câtă vreme prin ea se urmărește scopul pentru care a lăsat-o Creatorul și, deci, câtă vreme e subordonată acestui scop. Or, scopul plăcerii este împlinirea cu o mai mare ușurință a datoriei. De pildă: plăcerea ce o află omul în mâncare și chiar și în muncă este dată ca să-i ușureze truda ce trebuie s-o depună spre a-și agonisi cele necesare pentru hrană. În lipsa plăcerii, omul nu ar fi stimulat nici să-și refacă forțele prin mâncare, nici să muncească pentru întreținerea vieții și sănătății. Tot astfel, dacă actul prin care se perpetuează viața, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o plăcere care să compenseze sacrificiile ce le cer nașterea și creșterea copilului, specia umană ar fi amenințată cu dispariția. Or, dacă, în primul caz, omul și-ar face din plăcere un scop, adică ar mânca și ar bea numai pentru plăcerea ce o simte în aceste acte - dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadenței -, el și-ar ruina sănătatea, și-ar neglija îndatoririle, și-ar scurta viața. El ar comite astfel o răvășire a ordinii firii, făcând din mijloc scop și înlăturând adevăratul scop. La fel s-ar întâmpla și în al doile caz: dacă s-ar urmări exclusiv satisfacția simțurilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul căsătoriei, care este procrearea.

Or, lepădarea de sine, mortificarea, constă tocmai în a menține plăcerea în ordinea firească, abținându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza creștină recomandă înfrânarea chiar și de la unele plăceri permise, asigurând astfel dominația voinței asupra senzualității.

Spre a deprinde mai ușor și cu mai mult zel lepădarea de noi înșine, vom ține treaz în conștiință adevărul că, fiind încorporați în Cristos, prin Botez, noi am devenit mădularele Lui și templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie să-l păstrăm nepângărit. "Dar nu știți - ne avertizează Sfântul Pavel - că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos ?" (I Corinteni VI,15). "Oare nu știți că trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuiește în voi (...) ?" (VI, 19).

Mortificarea, lepădarea de sine este deci lupta contra înclinațiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectată în conștiința noastră, să-L slujim pe El cu trupul și cu sufletul, cu ființa noastră întreagă. Reiese deci că ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificăm, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trăi conform cu menirea noastră de oameni și creștini; ne despuiem de legăturile ce ne încătușează și ne sărăcesc viața, spre a ne elibera, a crește și a îmbogăți noua ființă, spirituală, sădită de Cristos în noi prin Botez. Renunțăm la omul cel vechi ca să ne îmbrăcăm în Cristos, să ne unim cu Dumnezeu prin iubire.

După cum pomul se curăță de ramurile sterpe pentru ca seva să se canalizeze mai sporită înspre ramurile aducătoare de rod, și după cum apele de munte sunt colectate și zăgăzuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, să fie transformate în căderi de apă ce pun în mișcare uriașele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriașele energii ale ființei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite și dirijate spre a înfăptui, sub controlul permanent al minții luminate de credință, opera măreață de purificare, de desăvârșire, de unire cu Dumnezeu. Iată de ce mortificarea, renunțarea, acest cuvânt atât de odios celor necredincioși și ignoranți, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o sărăcire a ființei noastre - considerată fie și numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenară, o înnobilare și eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevărata trăire demnă de om. De aceea, Sfântul Pavel remarcă: "De veți trăi după trup, veți muri, însă dacă veți omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veți trăi" (Romani VIII, 17).

2. Dar lepădarea de noi înșine, dezbrăcarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumătate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, după ce am renunțat la noi înșine, să ne luăm crucea și să pășim pe urmele Lui. Ba putem spune că numai atunci am ajuns la adevărata despuiere de sine și îmbrăcare în Cristos, când am îmbrățișat crucea și am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.

Și care este crucea noastră, pentru ce și cum trebuie s-o purtăm ?

Crucea noastră suntem, mai întâi, noi înșine, cu defectele noastre fizice și morale care ne pricinuiesc suferințe și umiliri în relațiile cu semenii: o infirmitate corporală ori spirituală, ignoranță, fire pornită spre mânie, spre judecăți pripite, o boală cronică ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un eșec ce ne face să suferim o viață întreagă. Cruce este trăirea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continuă îngăduință și stăpânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, răstălmăcirea celor mai curate intenții și denigrările venite din partea acelora cărora nu le-am făcut nici un rău. Cruce este sărăcia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamitățile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei înțelepciune, permite să se abată asupra noastră.

Și pentru ce tot acest cortegiu de suferințe? Pentru un întreit scop: ispășirea, păstrarea purității sufletești și creșterea în sfințenie, în asemănarea cu Cristos, modelul nostru.

Cine dintre noi ar putea spune că nu are nimic de ispășit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu există, căci însăși Sfânta Scriptură afirmă că "și dreptul de șapte ori în zi va cădea, și iar se va ridica", iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizează: "De vom zice că păcat nu avem, pe noi înșine ne înșelăm și adevărul nu este în noi" (I Ioan I, 8). Or, există vreun mijloc mai eficient de a plăti lui Dumnezeu datoria păcatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisă de El ? Iată de ce însuși Charles Baudelaire exclama: "Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferința ca un leac divin pentru necurăția noastră." (Soyez beni, mon Dieu, \ui donnez la souffrance comme un divin rem?de a nos impuretZs. Cf. Courtois, Gaston, |uand on soufre (...), p. 19, în românește de Pr. Gh. Neamțiu).

Dar suferința ne este necesară nu numai pentru ispășire, pentru redobândirea purității, ci și pentru păstrarea ei, adică pentru a ne feri de păcate. Acela căruia toate i-ar merge din plin, ușor și-ar uita de scopul său suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezește pe om din iluzia că pământul e totul și îi ridică ochii spre adevărata patrie. Ca să vedem stelele e necesar ca întunericul nopții să învăluie pământul; ca să-L zărim pe Dumnezeu, trebuie să fim învăluiți în zăbranicul negru al suferinței. "JOai pleurZ et jOai cru" (- am plâns și am crezut), spunea marele Chateaubriand.

Dar crucea nu numai ne păstrează curați, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigurează sufletul, imprimându-i asemănarea cu Cristos, Omul durerilor, și unindu-l cu El în mod intim, precum două bucăți de metal se contopesc prin sudare, după ce și-au lepădat zgura în foc. De altfel, ca mădulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împărtăși cu slava Sa fără să ne împărtășim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini - zice Sfântul Bernard - e o rușine ca noi să fim niște mădulare delicate ce se tem de cele mai mici suferințe.

Cum să ne purtăm crucea ? Cu acea răbdare și deplină conformare voinței Părintelui ceresc arătată de Isus începând din Ghetsimani până pe Golgotha. Acel "Fie voia Ta" să ne pătrundă și să ne stăpânească plânsul și gemetele. A spune că nu am meritat încercarea, a deveni nerăbdători, a pune vina pe oameni și evenimente înseamnă a uita că, în toate și prin toate acestea, iubirea milostivă a lui Dumnezeu vrea să ne dezlipească de lume și de noi înșine, spre a ne alipi de El. Așadar, să nu murmurăm, ci să îmbrățișăm crucea, ca pe unealta sfințirii noastre și să urcăm cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de căință ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca și el, moartea ca o dreaptă pedeapsă pentru păcate (Luca XXIII, 41), în clipa supremă vom auzi și noi sentința mângâietoare a lui Isus: "Astăzi vei fi cu mine în rai." Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire