pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a doua din Post

I. Vindecarea paraliticului din Capernaum

"Și, văzând Isus credința lor, a zis paraliticului:
«Cutează, fiule, iertate îți sunt păcatele.»"
(Matei IX, 3; Marcu II,5)


Minunea săvârșită de Isus, la care Sfânta Evanghelie ne face să asistăm astăzi, o istorisesc, aproape cu aceleași cuvinte, toți cei trei evangheliști sinoptici: Matei, Marcu și Luca - ziși sinoptici pentru că toți trei ne relatează paralel aceleași fapte.

Să ne amestecăm și noi prin mulțimea ce se înghesuia la ușa casei lui Petru, din Capernaum, unde se afla Isus, mulțime dornică să-L audă pe Mântuitorul, să-I vadă semnele și minunile și să se împărtășească de binecuvântarea Lui. Să-L urmărim și noi îndeaproape săvârșind vindecarea spirituală și, apoi, vindecarea trupească, miraculoasă, a paraliticului, spre a ne duce, apoi, cu gândul, la vindecarea sufletelor paralitice.

1. Pe când Isus vestea cuvântul unei mari mulțimi de ascultători, "au venit la El aducând un paralitic, întins pe un pat". Cuvântul paralitic spune destul. Acel nefericit își avea membrele imobilizate, fiind întru totul avizat la serviciile persoanelor din jurul său, lucru cât se poate de supărător. A avut însă norocul să întâlnească și oameni milostivi, cum erau și cei patru, care prin gestul lor nobil ne impresionează. Făcându-li-se milă, l-au dus cu patul la casa unde se afla Isus, dar, neputând răzbi prin mulțime până la El, inspirați de inventivitatea iubirii lor, recurg la o soluție ingenioasă, cu totul ieșită din comun. Pe o scară, urcă pe acoperiș, îl descoperă deasupra unde era Isus și îl coboară pe bolnav în fața lui Isus.

Două gesturi nobile ne atrag privirea: iubirea față de bolnav al celor patru inși și încrederea lor neclintită în ajutorul Domnului, gesturi ce Îl mișcă pe Isus și-L fac să intervină cu mila Sa. "Și, văzând Isus credința lor - remarcă evanghelistul -, a zis paraliticului: «Cutează, fiule, iertate îți sunt păcatele.»" Ceea ce îl face, așadar, pe Isus să-i ierte acestui nenorocit păcatele, nu e numai credința acestuia, ci și credința vie a celor ce-l aduseseră la Isus, de unde rezultă datoria ce o avem și noi, de a ajuta pe cei lipsiți, ca, pentru mila noastră, binecuvântarea lui Dumnezeu să se reverse peste nevoile lor trupești ori sufletești.

Cuvântul de iertare rostit de Isus părea însă straniu și tulburător în auzul celor de față, după cum li s-ar părea, și astăzi, multora dintre noi, deoarece în loc de vindecarea neputinței trupești ce îl țintuia la pat, paraliticul primește iertarea păcatelor. Da, pentru că misiunea cu care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume este de a-i elibera pe oameni de paralizia păcatului. Așa a fost anunțat El de profeți și tot așa Îl arată lumii și Ioan Botezătorul: "Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan I, 29).

Fără îndoială, bolnavul își simțea toată povara păcatelor, precum și pe aceea a bolii. De câte ori, în orele tăcute ale nopții, când durerile și amărăciunea neputinței îi alungau somnul, nu-și va fi depănat în minte viața-i trecută ! Și, apăsat de mustrarea păcatelor, murmura tainic cu psalmistul: "Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea" (Psalm 50). "Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu (...). De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi (...) ? " (Psalm 129). Isus îi citise în suflet căința adâncă ce-l stăpânea în acea clipă. Numai așa ne putem explica sentința eliberatoare: "(...) iertate îți sunt păcatele". Deoarece Dumnezeu numai aceluia care se căiește sincer, îi iartă păcatele. Pe de altă parte, Isus, prin faptul că îi iartă păcatele în loc să-i vindece trupul, vrea să arate că paraliticul suferea mai mult sufletește decât trupește. De aceea, acum, plin de o nespusă mângâiere și bucurie, paraliticul nu se va fi mirat că n-a primit ceea ce l-a determinat să vină la Isus, adică tămăduirea trupească.

2. Dar tocmai pentru că paraliticul a știut să prețuiască darul, mai presus de fire, al iertării, care îi inunda acum toată ființa, Isus îl eliberează nu numai de paralizia sufletească, ci și de cea trupească. Și prilejul de a săvârși această minune I-l oferă fariseii și cărturarii care cârteau în sine zicându-și: "Acesta hulește ! Cine poate ierta păcatele, decât singur Dumnezeu ?" Acuza era o insultă la adresa lui Isus, căci El le dovedise prin atâtea minuni că este Dumnezeu adevărat; de aceea, acum, ei ar fi trebuit să recunoască faptul că Isus, iertând păcatele, se prezenta cel puțin ca unul înzestrat cu putere primită de la Dumnezeu.

De altfel Isus le dovedea misiunea Sa divină și prin faptul că le dezvălui cugetele: "De ce cugetați cele rele în inimile voastre ? Spuneți-mi ce este mai ușor a zice: "Iartă-ți-se păcatele" sau "Scoală-te și umblă" ? Fără îndoială, pentru Isus - fiind El Dumnezeu -, a ierta păcatele și a vindeca prin minune erau două lucruri deopotrivă de ușoare. Dar, în ochii oamenilor, a zice unui paralitic: "Scoală-te și umblă", este mai greu decât a-i zice: "Iartă-ți-se păcatele", deoarece, acela care ar vrea să săvârșească printr-un cuvânt o vindecare trupească imediată, numaidecât își va vădi putința ori neputința, din producerea sau neproducerea efectului, pe când, iertarea păcatelor fiind o acțiune nevăzută , efectul ei nu se poate controla cu simțurile. Prin urmare, sensul argumentului lui Isus este următorul: Dacă eu pot zice cu efect imediat: Scoală-te și umblă, ceea ce, după părerea voastră, este mai greu, trebuie să recunoașteți că tot la fel și cu același efect imediat, deși nevăzut, pot zice: Iartă-ți-se păcatele. De aceea, Isus continuă: «Ci, ca să știți că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ (a zis slăbănogului) îți zic: scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta.» Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât se mirau toți și lăudau pe Dumnezeu zicând: «Niciodată nu am văzut asemenea lucruri»" (Marcu 1-12).

Vindecarea deplină și imediată, controlabilă cu simțurile, săvârșită numai cu puterea cuvântului, era, prin urmare, o dovadă zdrobitoare că Isus rostise cu efect și cuvintele: "Iartă-ți-se păcatele."

Iubiți creștini ! Martorii acestei minuni, neavând credința în dumnezeirea lui Isus, pe care Îl credeau doar un profet, se mirau și "lăudau pe Dumnezeu care a dat oamenilor asemenea putere" (Matei IX, 8). Dar noi, cei de astăzi, care credem că Isus este Dumnezeu, de aceeași ființă cu Tatăl, ar trebui să fim stăpâniți de o sfântă uimire și să-L preamărim pentru faptul că, printr-un act de necuprinsă milă, puterea Sa dumnezeiască de a ierta păcatele a dat-o cu adevărat unor oameni, supuși slăbiciunilor omenești, preoților. În seara Învierii, arătându-se apostolilor adunați în foișor, le-a zis: "Pace vouă ! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl" - adică cu aceeași putere și în același scop - "vă trimit și Eu pe voi - și prin voi, pe toți succesorii voștri, până la capătul lumii." Și, zicând acestea, a suflat și le-a zis: «Luați Spiritul Sfânt, cărora le veți ierta păcatele li se vor ierta și cărora le veți ținea vor fi ținute.»" În acea clipă, prin aceste cuvinte, Isus a întemeiat Taina Sfintei Pocăințe sau Spovedania.

Cât trebuie să preamărim înțelepciunea și mila lui Dumnezeu și cât de recunoscători trebuie să-I fim pentru acest neprețuit har al putinței de a ne reîmpăca cu El. Și cea mai frumoasă laudă și recunoștință ce i-am putea-o aduce constă în a ne apropia de scaunul Sfintei Spovedanii cu dispozițiile cuvenite. Adică, pregătiți printr-o serioasă examinare a conștiinței și cu adevărată și sinceră căință, nu naturală, ci supranaturală, și cu o fermă hotărâre de îndreptare. Și aceasta s-o facem nu numai o dată pe an, la Paști, când suntem obligați sub păcat de moarte prin poruncă bisericească, ci ori de câte ori conștiința - în examenul pe care îl facem zilnic, înainte și după orice faptă - ne acuză cu vreo greșeală gravă sau rămânem tulburați sufletește. Mai mult, să ne mărturisim periodic, la un anumit interval, pe care să-l respectăm, deoarece glasul care ne îndeamnă să amânăm spovedania nu este al îngerului păzitor, ci al Satanei, care luptă din răsputeri să ne împiedice de a ne apropia de Dumnezeu. Fie comoditatea, fie ocupațiile, fie gândul amăgitor că greșeala comisă nu este tocmai atât de mare, sunt tot atâtea manevre viclene prin care Duhul minciunii vrea să ne abată de pe calea desăvârșirii. Chiar și atunci când sufletul nu îți este paralizat de vreun păcat de moarte, primești, prin dezlegarea dată de preot, odată cu iertarea sigură a păcatelor ușoare, și harurile sacramentale, adică ajutoarele necesare spre a le ocoli în viitor, căci și păcatele lesne-iertătoare sunt o piedică serioasă ce frânează progresul sufletului spre desăvârșire.

Dar nu e destul să ne apropiem des și bine pregătiți de Taina împăcării cu Dumnezeu, ci trebuie s-o facem bucuros, asemenea copilului care, iubindu-și tatăl, nu-și află pacea și seninătatea, decât căzând în brațele părintelui care-l așteaptă cu inima și brațele deschise să-i dea sărutul iertării.

Dar, iubiți frați, în acest post, timp de reînnoire sufletească prin reconciliere cu Dumnezeu și cu semenii în baia pocăinței, noi, care de atâtea ori ne-am împărtășit de bucuria binefacerilor acestei Taine, să nu ne mulțumim a ne apropia singuri de ea, ci, ca mădulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, conștienți de răspunderea ce o avem față de ceilalți semeni ai noștri, frați ai noștri, paralizați de păcat și, asemenea celor patru din Evanghelie, să ne plecăm cu dragoste spre mizeria lor și să-i ajutăm să ajungă la Isus, ca El să-i împace cu Tatăl. Iar dacă cumva noi înșine le suntem o piedică, pe această cale spre Isus, să-i iertăm, ca să se poată reconcilia cu Dumnezeu, căci, dintre toate faptele milei creștinești nici una nu e mai plăcută lui Dumnezeu decât a ierta ofensele aproapelui și a-l conduce la Dumnezeu. Iată pentru ce Regele profet, nu găsește altă cale mai bună de a-și repara păcatul decât făgăduința ce o face în Psalmul 50: "Învăța-voi pe cei fărădelege căile Tale și cei păcătoși la Tine se vor întoarce." Amin.



II. Însușirile credinței

Minunea vindecării paraliticului, săvârșită de Isus astăzi în Capernaum, ne descoperă puterea credinței vii, adică a credinței însuflețite de dragostea faptică față de aproapele, căci vedem cum Mântuitorul, mișcat de credința și mila care i-au făcut pe cei patru să recurgă la un mijloc ieșit din comun pentru a-l duce pe paralitic în fața Sa, i-a dăruit acestuia iertarea păcatelor și apoi vindecarea.

După ce, duminica trecută, meditând asupra virtuții credinței, am văzut ce este această virtute și temelia pe care ea se sprijină, precum și dovezile care îi arată divinitatea, să răspundem azi la întrebarea care trebuie să preocupe pe orice bun creștin. Și anume: Cum trebuie să fie credința, ce însușiri trebuie să aibă ? Căci este de la sine înțeles că nu orice credință îl poate mântui pe om.

Patru sunt calitățile pe care trebuie să le întrunească adevărata credință. Ea trebuie să fie: întreagă sau universală, simplă, tare și vie sau activă.

1. O credință eclectică, adică una care acceptă numai anumite învățături, respingându-le pe acelea care nu-i convin, este o credință falsă, deoarece credința autentică trebuie să îmbrățișeze cu aceeași fermitate toate adevărurile revelate de Dumnezeu și predate de Biserică. A nega fie și numai unul singur dintre acestea, înseamnă a renega întreaga credință. "Oricine va păzi toată legea, dar va greși în una singură, de toate s-a făcut vinovat" (Iacob II, 10).

2. Credința, apoi, refuză îndoiala și discuția. Ea trebuie primită cu simplitatea cu care copiii cred în ceea ce le spune mama lor. Or, Isus ne spune: "De nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor" (Matei XVIII, 3). Putem oare discuta atunci când Dumnezeu a vorbit ? Ar fi un act de trufie. "Credința" - zice Sfântul Augustin - "nu se găsește în cei trufași, ci în cei smeriți". Așadar, combătând ispitele trufiei, să ne supunem mintea lui Cristos, cum ne îndeamnă Sfântul Pavel: "(...) surpăm izvodirile minții și toată înălțarea (îngâmfarea - n.n.) ce se ridică împotriva științei lui Dumnezeu și robim toată mintea spre ascultarea lui Cristos" (II Corinteni X, 5).

După cum spuneam în meditația despre conceptul credinței, această ascultare, supunere a minții, noi o acordăm și misterelor, căci, deși acestea sunt superioare minții, nu sunt contrare minții, ci numai întrec capacitatea ei de pricepere, fiind ea mărginită. Din clipa când noi am aflat că Dumnezeu ni le-a descoperit, nu putem pune la îndoială veridicitatea lor. Nu există oare, chiar și în ordinea firii, atâtea mistere ? Suntem noi înșine un mister și trăim într-o lume de mistere. Cine cuprinde principiul vieții ? Cine cunoaște esența intimă a lucrurilor, esența luminii, a electricității ? Și totuși nu ne îndoim de existența tuturor acestora.

De altfel, știința ce se predă elevilor se reduce, în cea mai mare parte, la acte de credință, deoarece cine dintre ei a văzut cele cinci continente, reacțiile chimice complexe ce stau la baza vieții organice sau a transformării substanțelor, sau cine a trăit întâmplările istorice auzite. Și totuși ei le cred cu simplitate toate acestea pentru autoritatea profesorilor. Să merite oare Dumnezeu mai puțină credibilitate decât oamenii ?

3. Credința mai trebuie să fie tare, neclintită. Adevărurile ei trebuie să le primim cu mai multă certitudine decât adevărurile naturale, pe care le putem cunoaște direct cu mintea, deoarece mintea ne poate înșela - cum, de fapt, există atâtea cazuri în domeniul științelor naturii, în care afirmații socotite ca sigure s-au dovedit, ulterior, a fi greșite. Or, cum am mai spus, Dumnezeu, fiind Adevărul absolut și însăși sfințenia, nu poate nici să Se înșele pe Sine, nici să ne inducă în eroare. Iată de ce martirii au preferat moartea decât să facă concesii, fie chiar și numai într-un singur punct al credinței lor.

Printre miile de creștini trimiși la martiriu în Armenia, se afla și un copil de doisprezece ani. Ispitit de turci, prin diferite mijloace viclene, să se lepede de credință, copilul răspundea cu fermitate: "Nu !" L-au amenințat atunci că îi vor tăia mâna. Copilul le-o întinse. I s-au tăiat pe rând ambele mâini, dar a rămas tot atât de ferm în credință. Înfuriați, prigonitorii îl amenință: Fă-te musulman, sau îți pierzi și capul. Să mi se taie și capul, numai să rămân creștin!

Cu o lovitură, copilul fu decapitat, dar sufletul său se înălță spre tronul lui Dumnezeu. Faptul este istorisit de un călugăr armean și redat de Buletinul Salesian, anul 1897. (Cf. Mortarino, La parola di Dio per via di esempi, Vicenza, 1946, p. 313).

Câți dintre creștinii de azi sunt capabili să înfrunte, pentru credința lor, nu zic martirajul, ci măcar o ironie, un zâmbet batjocoritor sau disprețul ? Și, durere, câți nu se leapădă de ea pentru un scaun comod sau meschine interese materiale !

4. În sfârșit, credința trebuie să fie vie, activă, adică să se concretizeze în fapte. Calitatea pomului se cunoaște din fructele ce le produce. Nu poate un pom bun să facă poame rele, și viceversa. "Ce folos, frații mei, dacă cineva ar zice că are credință, iar fapte nu are ?" - întreabă Sfântul Apostol Iacob. "Oare poate credința să-l mântuiască ? Pentru că de va fi fratele, sau sora, goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele și le-ar zice cineva dintre voi: «mergeți cu pace, încălziți-vă și săturați-vă!» și nu le-ar da cele de lipsă trupului: ce folos ar fi ? Așa și credința, dacă nu are fapte, este moartă în sine. Ci va zice cineva: «Tu ai credință, iar eu am fapte: arată-mi credința ta fără faptele tale și eu îți voi arăta din faptele mele credința mea!»" (Iacob II, 14-18).

În timpul revoluției franceze, un soldat credincios, făcut prizonier, a fost dus în satul natal pentru ca acolo să fie supus ultimelor chinuri. În mijlocul satului, aproape de casa soldatului, fu ridicată o cruce. Condamnatul a fost întrebat dacă vrea să vadă pe bătrânul său tată. Răspunzând afirmativ, i se spuse: "Ei bine, îl vei vedea, dacă vei doborî cu această secure acea cruce". Credincioșii care erau de față rămaseră îngroziți, temându-se ca nu cumva soldatul să-și nege credința. Dar acesta, apropiindu-se de cruce, o îmbrățișă strigând: "Vai aceluia care va insulta Crucea lui Cristos ! Aceasta este semnul răscumpărării mele, pe care până acum l-am venerat ! Totdeauna am lucrat conform învățăturii lui Isus care a murit pe cruce pentru răscumpărarea mea, și acum bucuros voi muri la picioarele ei pentru credința mea". Astfel, strâns îmbrățișat cu crucea, a fost străpuns de baionetele călăilor, murind pe loc. (Cf. G. Mortarino, ibid., p.316). Adevărat creștin, de două ori ostaș: al apărării patriei și al apărării credinței în Cristos. Faptele prin care și-a mărturisit-o toată viața i-au câștigat harul de a și-o apăra cu prețul vieții.

Iubiți frați, ce folos să zici: "cred în Dumnezeu" dacă îi disprețuiești poruncile în viața de fiecare zi ? Sau să zici: "cred în Cristos" dacă nu ești gata să renunți la nimic pentru ca să-L urmezi pe El ? Ce folos să zici: "cred în iad", dacă nu faci nimic ca să-l ocolești ? Sau să zici: "cred în iertarea păcatelor prin Sfânta Spovedanie", dacă te complaci luni și ani de zile în moartea păcatului ? Ce folos să zici: "cred în prezența reală a lui Isus în Sfânta Cuminecătură", dacă nu-ți nutrești sufletul cu trupul și sângele Său ? El a spus: "De nu veți mânca trupul Meu și nu veți bea sângele Meu, nu veți avea viață întru voi !" Ce folos să zici: "cred că toți semenii mei sunt frații mei, răscumpărați ca și mine, cu sângele lui Cristos", dacă nu-i compătimești, nu-i ajuți în lipsurile lor și nu îi ierți ? Căci credința fără fapte este moartă.

Să ne examinăm credința, în lumina calităților ei. Este ea oare simplă, sprijinită pe autoritatea indiscutabilă a lui Dumnezeu care mi-a descoperit-o ? Este fermă, ori, dimpotrivă, oscilantă, șovăitoare ? Este ea întreagă, universală ? Ori, dimpotrivă, eclectică, respingând adevărurile incomode pentru viața mea ? Este ea, mai ales, vie, activă ? Ori, dimpotrivă, ca un pom fără fructe și pe punctul de a se usca cu totul ?

Să ne recunoaștem așa cum suntem, în fața lui Cristos și, luminându-ne mereu credința cu citirea și meditarea adevărurilor Evangheliei, s-o trăim integral, în viața particulară și socială de fiecare zi, fără șovăială și fără compromis. Să ne-o nutrim zilnic, dacă se poate, cu Pâinea Vieții, iar în clipele de ispită contra credinței să ne reînnoim mărturisirea de credință în Cristos și în cuvântul Său, prin scurte acte de credință și să-L rugăm, cu Apostolii, să ne-o sporească: "Doamne, sporește-mi credința !" Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire