pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din Rai)

Despre Post

"Nu vă adunați comori pe pământ, unde moliile
și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură.
Ci adunați-vă comori în cer, unde nici rugina,
nici moliile nu le strică și unde furii nu le sapă,
nici nu le fură. Căci unde va fi comoara voastră,
acolo va fi și inima voastră."
(Matei VI, 19-21)


Mâine intrăm în sfântul și marele post al Sfintelor Paști, numit mare nu atât pentru că durează mai mult decât celelalte posturi, cât pentru că ne pregătește la cea mai mare sărbătoare creștină: Învierea lui Isus sau Sfintele Paști.

La Evrei, sărbătoarea Paștilor însemna comemorarea eliberării lor din robia egipteană și intrarea în pământul Făgăduinței, în Canaan, adică trecerea din starea de robie la libertate, trecere care în limba ebraică se numește pesah, iar în latină pascha de unde și denumirea de Paști.

Pentru noi creștinii, Paștile încă înseamnă tot o eliberare, o trecere, dar nu dintr-o sclavie trupească, ci din robia spirituală, a păcatului, la libertatea de fii ai lui Dumnezeu, prin moartea și învierea lui Isus Cristos.

După cum vechiul popor ales al lui Dumnezeu, evreii, spre a intra în Pământul Făgăduinței, au avut de străbătut prin pustiu, timp de patruzeci de ani, un drum lung și anevoios, ducând o viață aspră și renunțând la practicile idolatre, pentru a-l adora numai pe Dumnezeu, supunându-se Legii lui, dată prin servitorul său Moise, tot astfel, noul popor al lui Dumnezeu, noi creștinii, se cuvine să trecem printr-o perioadă austeră, de purificare și transformare spirituală, de totală întoarcere la Dumnezeu, drept pregătire la sărbătoarea eliberării noastre prin moartea și învierea lui Isus Cristos, și a intrării în noul Pământ al Făgăduinței, în Împărăția Sa spirituală, Biserica, ce începe aici și se desăvârșește în Cer. Această purificare și reînnoire sufletească se cheamă pocăință sau, în grecește, metanoia.

În fragmentul evanghelic citit azi, Isus ne îmbie două mijloace spre a înfăptui în noi această transformare: iertarea celor ce ne-au greșit, și postul.

1. Este ceva simplu și de la sine înțeles că, deoarece suprema poruncă în creștinism este iubirea de Dumnezeu și de aproapele, noi nu ne putem îmbogăți sufletul cu comorile virtuților câtă vreme magaziile lui sunt tixite de ură, mânie, invidie, clevetiri, răzbunare, calomnie. Cum ne-am putea apropia de Dumnezeu, care este însăși Iubirea, când în sufletele noastre mocnește ura ? De aceea Isus ne avertizează: "De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile" (Matei VI, 15). Cât de atenți trebuie deci să fim ori de câte ori rostim Tatăl nostru, ca nu cumva, nutrind în inimă ură, să ne rostim, noi înșine, propria noastră osândă.

2. Al doilea mijloc pe care ni-l recomandă Isus este înfrânarea prin post și ajun. Prin post și ajun, refuzându-i organismului anumite alimente mai consistente, care, prin prisosul de energie pe care îl produc, ar putea trezi porniri dezordonate, noi îi punem astfel corpului un frâu, pentru ca sufletul să-și poată păstra libertatea și supremația ce i se cuvine. Cine își satisface toate capriciile și exigențele trupești va deveni curând sclavul poftelor sale dezordonate. Or, în om, sufletul trebuie să fie suveranul, iar trupul trebuie să fie supusul. Fără renunțări însă, fără cumpăt, acest lucru este cu neputință.

Azi este un adevăr unanim recunoscut că, și numai din punct de vedere al igienei, al bunăstării biologice, abținerea parțială sau totală de la anumite alimente, pentru o perioadă mai scurtă ori mai lungă, recomandată de medicină, este deosebit de folositoare și, uneori, chiar necesară pentru restabilirea sănătății bolnavului. Ba chiar și cei sănătoși, sportivii, atleții, pentru a-și păstra performanțele, e necesar să se abțină de la excese în ce privește consumul anumitor alimente și de la alcool. Să nu mai vorbim de renunțările la care sunt în stare să se supună atâtea persoane numai din vanitatea de a-și păstra silueta.

Și totuși, toate acestea lumea le admite, dar ea este refractară și chiar indignată atunci când Biserica, în interesul superior al sufletului, prescrie credincioșilor anumite renunțări în alimentație. Or, dacă pentru o medalie sau o cupă sportivă e admis ca omul să se supună unor renunțări și unei discipline vrednice de admirație, oare premiul incomparabil al fericirii veșnice să nu merite astfel de sacrificii ?

Isus Cristos ne arată importanța postului și ajunului nu numai cu cuvântul, ci și cu viața Sa. Înainte de a-Și începe opera de Răscumpărare, se retrage în pustiul Iordanului, unde petrece, timp de patruzeci de zile, în rugăciune și ajun aspru, pentru ca, apoi, să iasă biruitor din întreita ispită întinsă de Satana. El s-a supus de bună voie acestor privațiuni și ispite, ca să ne demonstreze prin exemplul Său necesitatea și eficacitatea înfrânării de la mâncare în lupta contra ispitelor.

Urmând pilda Lui, vom trăi și noi aceste șapte săptămâni de penitență, mai reculeși, în mai multă rugăciune, spre a auzi în tăcerea interioară șoapta lui Dumnezeu.

Vom petrece și noi, ca Isus și cu Isus, șapte săptămâni de penitență, rezistând Satanei care, pentru a ne abate de la slujirea lui Dumnezeu, se aliază împotriva noastră cu întreita poftă din noi: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții. Șapte săptămâni de pocăință, în care, urmând calea arătată de Isus cu pilda Sa, prin veghe, rugăciune și înfrânarea simțurilor, ne vom îmbogăți sufletul în comorile netrecătoare ale virtuților teologale și morale: în credință, speranță și iubire, în prudență, cumpătare, dreptate și tărie, comori pe care "nici rugina, nici moliile nu le strică și hoții nu le sapă, nici nu le fură".

Dar, pentru ca practica postului să săvârșească în spiritul și inima noastră acea prefacere adâncă, acea convertire totală și unire cu Isus, Mirele sufletului nostru, pe care le așteaptă de la noi Biserica, e necesar să ținem seama de câteva precizări.

Întâi, să ne ferim de ostentație. Isus ne-o spune: "Și, când ajunați, să nu vă faceți triști ca cei fățarnici, care își smolesc fețele ca să arate oamenilor că ajună. Adevăr vă zic că și-au luat plata. Iar tu, când ajuni, unge-ți capul și spală-ți fața, ca să nu te areți oamenilor că ajuni, ci Tatălui tău, care este într-ascuns, și Tatăl tău Cel ce vede într-ascuns, îți va răsplăti la arătare" (Matei VI, 16-18).

În al doilea rând, să nu pierdem din vedere că spiritul postului este virtutea cumpătului. Dacă consum alimente de post, dar mi-am încărcat stomacul până la refuz, ce-i drept nu am încălcat litera postului, dar, prin lăcomie, am nesocotit și încălcat spiritul acestei porunci, care este cumpătul.

În al treilea rând, să nu uităm că abținerea de la anumite alimente nu este un scop în sine, ci doar un mijloc de spiritualizare, de desăvârșire spirituală. De aceea, prin postul material, alimentar, trebuie să urmărim deprinderea postului spiritual care constă în înfrânarea patimilor și reținerea de la orice plăcere oprită. Dacă, astăzi, Biserica Apuseană a îndulcit disciplina postului și ajunului într-o așa de mare măsură, limitând postul la vinerile de peste an, iar ajunurile la numai două zile pe an, ea cere în schimb fiilor ei, insistent, să tindă neîncetat spre o tot mai mare primenire spirituală, prin înfrânarea pornirilor dezordonate, prin combaterea păcatelor limbii, îngăduința față de semeni, suportarea ofenselor, purtarea crucii de fiecare zi în spirit de pocăință, de purificare, pentru a ajunge la acea întâlnire intimă și îmbrățișare cu Dumnezeu, în adâncul ființei noastre spirituale.

"Cel ce se abține numai de la mâncărurile oprite, iar nu și de la păcate, acela -spune Sfântul Onoriu - este asemenea diavolului, care niciodată nu mănâncă, dar nu încetează să facă rău". Iar Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: "Nu postul în sine, ci numai postul adevărat poate mântui pe om. Postești! Bine faci, dar arată-mi aceasta prin fapte. Întrebi: prin care fapte? Iată-le: dacă vezi un sărac, îndură-te spre el, dacă îl vezi fericit pe vecinul tău, nu-l invidia. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci și ochii și urechile și mâinile și picioarele tale, toate mădularele trupului tău. Să postească mâinile, ținându-le curate de averea nedreaptă și de câștig nedrept, să postească picioarele, neumblând după petreceri necuviincioase. Să postească ochii, neprivind în lături cu poftă și lăcomie. Să postească urechile, neascultând clevetirile și vorbele păcătoase".

Iată, iubiților, postul adevărat, în sensul lui deplin, postul spiritual, care urmărește transformarea, desăvârșirea spirituală a omului, program de fiecare zi și de fiecare clipă a oricărui creștin.

Omul veacului nostru, captivat, cu sufletul și cu toate aspirațiile ființei sale, de ceea ce cade sub simțuri, este străin de sensul acestei chemări. Fascinat de mirajul progresului vertiginos științifico-tehnic, el își pune scopul vieții în satisfacțiile mereu sporite pe care i le oferă o crescândă bunăstare materială, pierzând cu totul simțul sacru al valorilor transcedentale. După el, singura realitate sunt comorile pământești, cu toate că Mântuitorul, în Evanghelia de azi, atrage atenția oamenilor de azi și dintotdeauna să nu-și îngroape sufletul în lucrurile perisabile și să nu-și facă din ele scopul vieții lor, ci să pună mai presus de ele comorile nepieritoare spre care trebuie să aspire orice suflet, căci, în ceasul din urmă, acestea sunt singurele pe care le putem lua și duce cu noi în veșnicie. "Nu vă adunați comori pe pământ - avertizează Isus - unde moliile și rugina le strică și unde hoții le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici rugina, nici moliile nu le strică și unde hoții nu le sapă și nici nu le fură. Căci unde va fi comoara voastră, acolo va fi și inima voastră" (Matei VI, 19-21).

Iubiții mei! Suntem făcu-ți pentru Cer, pentru Dumnezeu. Însăși poziția noastră verticală ne arată că privirea noastră trebuie să fie orientată spre El.

În zborul lor spre alte zări mai calde, păsările călătoare își urmează neabătute drumul și nu se coboară pe pământ decât pentru a lua atât cât le este necesar ca să-și reîmprospăteze forțele, spre a-și putea continua zborul către țintă. Prin trupul nostru, avem și noi nevoie de contact cu pământul, dar, prin sufletul nostru, puternic atrași de nostalgia paradisului pierdut, suntem călători spre patria cerească. Să luăm din acest lut, frământat cu sudoare, doar atât cât ne este necesar pentru a ne primeni forțele trupești și sufletești, ca să ne putem continua zborul. La aceasta ne cheamă postul. Și, fiindcă această primenire și sfințire a ființei noastre este o operă divină în care inițiativa aparține lui Dumnezeu, căci "fără de harul său nu suntem nimic", ne vom încredința Lui prin Maica Lui și a noastră, lăsându-L, cu docilitate, să ne purifice și modeleze după chipul Său, spre a ne uni tot mai intim cu El, asigurându-ne astfel răsplata fericirii în împărăția cerească. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire