pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Nașterea Domnului (Ziua a doua)

Importanța nașterii lui Isus Cristos pentru lume

Pentru necredincioși, pentru cei indiferenți și pentru creștinii superficiali, Nașterea Mântuitorului nu este decât o poveste duioasă, cu o iesle, o stea, trei păstori și niște personaje misterioase - prilej de petrecere ți desfrânare. Pentru noi însă, care credem în întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu, Crăciunul este aniversarea unui fapt istoric care umple inimile de pace și bucurie.

Ca să ne dăm mai bine seama ce înseamnă pentru omenire nașterea Mântuitorului, acest eveniment ce a revoluționat gândirea și viața lumii, trebuie să răspundem la trei întrebări: 1. Ce era lumea înainte de Cristos? 2. Ce a devenit ea prin Cristos? și 3. Ce ar deveni ea fără Isus Cristos?

1. Ce era lumea înainte de Cristos? Trebuie să subliniem că, până la venirea lui Isus, omul nu-și cunoștea adevăratul său scop și trăia cufundat în bezna idolatriei și robiei fizice și spirituale. Noi, care ne-am născut creștini, și de mici am fost crescuți în credința adusă de Isus, cu greu ne putem imagina cum a fost cu putință ca oameni luminați să se închine chipurilor cioplite în piatră sau bronz, popoare înfloritoare să adore animale sau arbori, focul sau obiecte în care vedeau încarnate sufletele strămoșilor lor; cum a fost cu putință ca popoare civilizate, ca Grecii și Romanii, să zeifice viciile și să săvârșească orgii în cinstea acelora; cum a fost cu putință ca omul să dispună după bunul plac de soția, copiii și sclavii ce-i avea, putând să le ia chiar și viața.

Spre a salva lumea din această deplorabilă rătăcire în care se prăbușise, era nevoie de intervenția lui Dumnezeu Însuși, ea fiind incapabilă să se salveze singură.

Filosofi celebri ca Platon și Aristotel, poeți ca Sofocle, Horațiu și Virgiliu, în fața decadenței spiritului uman, exclamau: O, dacă ar veni cineva să aducă izbăvirea. Lui Platon i se atribuie reflecția: "Eu nu știu de unde vin, nu știu ce sunt, nu știu unde merg. O, Ființă necunoscută, fie-ți milă de mine!" Câtă durere se ascunde sub aceste suspine?

2. Și acum să răspundem la a doua întrebare: Ce a devenit lumea prin Isus Cristos?

Timpul nu ne permite decât să schițăm binefacerile creștinismului pe tărâmul științei și civilizației, începând cu școlile elementare întemeiate, pentru prima oară, de Biserică, pretutindeni unde ea a dus făclia Evangheliei, și până la primele universități, într-o vreme când nimeni, înafară de Biserică, nu se îngrijea de instrucția intelectuală și educația morală a popoarelor încreștinate. În mănăstiri, nenumărați călugări își duceau viața descifrând și copiind valoroase manuscrise vechi sau învățau popoarele de curând încreștinate agricultura, meseriile și artele. Ar fi nevoie de biblioteci întregi pentru a aduna la un loc cărțile ce se ocupă cu influența binefăcătoare exercitată de Biserică de-a lungul veacurilor asupra picturii, sculpturii, arhitecturii și muzicii.

Dar și mai importantă decât acțiunea Bisericii pe tărâmul științei și artelor este opera ei de transformare spiritual-morală a omului, prin Cristos, ceea ce, pentru noi cei de azi nu pare evident, deoarece noi, născuți în plin creștinism, nu suntem în stare să vedem, în procesul ei evolutiv, această prefacere adâncă ce și-a întipărit amprenta creștină în toate structurile sociale. Existau, ce-i drept, și înainte de Cristos, oameni virtuoși și de caracter, dar aceasta era o onestitate naturală, izvorâtă din firea lor echilibrată din naștere. Cristos însă, odată cu adevărata concepție despre lume, despre om și scopul apropiat și ultim al omului, i-a adus acestuia, în persoana Sa și prin jertfa Sa răscumpărătoare, idealul concret de perfecțiune morală, precum și mijloacele supranaturale pentru atingerea lui: harul și Sfintele Taine. Astfel apar în creștinism eroii vieții creștine, sfinții ridicați din toate stările sociale și în toate epocile. Aceștia constituie exemplele vii de desăvârșire. Fie că au fost simpli muncitori, fie că au fost oameni de știință, profesori, medici ori conducători de state, ei au întrupat în trăirea lor de fiecare zi virtuțile lui Cristos, excelând în una sau alta dintre acestea.

În lumina noii concepții despre om și menirea lui, adusă de Cristos, toți oamenii sunt frați între ei, indiferent de starea socială, rasă sau naționalitate; aceasta în baza răscumpărării universale a lui Cristos care ne-a dăruit filiația divină, Sclavia este desființată și libertatea devine un drept fundamental al oricărei ființe umane. Viața socială se clădește pe onestitate și pe respectul reciproc al demnității persoanei, fără care aceasta nu își poate atinge împlinirea spirituală și morală, iar statul nu poate avea tărie și trăinicie.

Prin Fecioara-Mamă femeia primește o demnitate nebănuită și necunoscută înainte. Ea nu mai este sclava și unealta capriciilor și plăcerilor bărbatului, ci este eliberată și ridicată pe aceeași treaptă cu el. Ea își găsește în Fecioara-Mamă model unic atât pentru feciorie, cât și pentru maternitate.

Ființele abandonate și infirmii sunt încredințați operelor de caritate socială inițiate și patronate de Biserică, și astăzi, în țările teiste, unde fecioare animate de iubirea lui Cristos își jertfesc tinerețea în slujba dragostei față de semenii suferinzi și năpăstuiți.

Toate aceste înfăptuiri, toate mărețele valori spirituale și morale, ce caracterizează societatea creștină de-a lungul celor aproape două milenii, s-au născut din Cristos, își au originea în ieslea din Bethleem, în evenimentul pe care-l prăznuim astăzi.

3. După cele spuse, omului de bună credință i se pare cu neputință ca cineva, în ciuda atâtor binefaceri înfăptuite de creștinism, să aibă o atitudine dușmănoasă față de el, să ia totuși poziție contra lui Cristos. Și totuși, din păcate, e cu putință. De aceea, ne vedem siliți să răspundem și la a treia întrebare: Ce ar deveni lumea fără Cristos?

Imaginea unei astfel de lumi se profilează deja sub ochii noștri prin corupția, viciile și cruzimea ce degradează în atâtea părți ale globului ființa umană. Ce înseamnă o omenire fără Cristos, ne-o sugerează parabola intitulată "Păianjenul nesăbuit" a lui Johannes Jorgensen, scriitorul protestant convertit la creștinism, autorul celei mai frumoase biografii a Sfântului Francisc de Assisi.

"Într-o frumoasă dimineață de septembrie - povestește scriitorul - când prin aer pluteau alene fire de funigei, unul dintre fire rămase agățat în vârful unui copac înalt. Un mic călător aerian, un păianjen, ieși din adăpostul său și se așeză pe o frunză. În curând toarse un fir al cărui capăt îl fixă în vârful copacului, apoi se lansă pe fir în jos până la baza copacului. Acolo, găsi un arbust cu ramuri în evantai și se puse numaidecât pe lucru ca să-și țeasă o pânză. Fixă firul, pe care coborâse, în partea de sus, iar celelalte fire le legă de ramurile arbustului.

O frumoasă pânză a fost rezultatul trudei sale. Și, de atunci, capturarea muștelor reuși de minune.

Dar, după câteva zile, păianjenul găsi insuficientă pânza și se apucă s-o lărgească sprijinit pe firul tare ce urca spre vârful copacului. Când picăturile scânteietoare de rouă din acea dimineață de toamnă smălțuiau pânza-i largă, aceasta căpătă aspectul unui văl țesut din perle ce scăpărau sub lumina palidă a soarelui.

Păianjenul era mândru de opera sa. Din zi în zi, vălul devenea tot mai mare și mai rotund. De abia îi venea să creadă că el era acela care, nu demult, se oprise trist și flămând în vârful copacului.

Într-o zi, se deșteptă foarte prost dispus. Se lăsase bruma și nu mai zărea muște la orizont. «Ce-i de făcut în această zi de toamnă mohorâtă și plictisitoare de moarte?» - îți zise păianjenul. «Trebuie să fac un tur pe pânză ca să inspectez dacă nu este ceva de reparat» - sfârși el.

Începu să verifice, pe rând, trăinicia fiecărui fir. Și, deși nu găsea nici un defect, indispoziția sa creștea. În timp ce alerga morocănos, zări în partea de sus a pânzei un fir căruia nu îi putea găsi rostul. Știa rostul tuturor celorlalte; dar acest fir ce se pierdea în înălțime era pentru el de neînțeles și de prisos. Se sprijini pe picioarele dinapoi și își ridică ochii, cu sutele de fațete, spre cer. Dar, zadarnic. Firul nu avea sfârșit. Oricât de atent îl examina, era degeaba, firul se pierdea în văzduh. Și cu cât păianjenul se încăpățâna să-i descifreze enigma, cu atât devenea mai furios. «Ce rost are acest fir fără sfârșit?»

Adevărul era că, în mijlocul neîntreruptelor ospețe cu muște, păianjenul uitase de mult că, într-o zi de septembrie, el coborâse tocmai pe acest fir. Uitase că tocmai acest fir îi fusese atât de util când și-a țesut și lungit pânza. De toate acestea el nu-și mai amintea de multă vreme. Acum, el nu vedea în acesta decât un fir de prisos, străpungând aerul, fără nici o importanță.

«La naiba» - strigă el în cele din urmă, ieșit din răbdări, și, repezindu-se, cu o mușcătură de fălci, tăie firul.

Într-o clipită, pânza se rostogoli grămadă, iar când păianjenul își veni în fire, zăcea amorțit pe pământul rece, sub arbust, înfășurat, ca într-o zdreanță udă, în pânza-i acoperită acum de picături de brumă topită. A fost de ajuns o clipă ca să-i nimicească toată truda, pentru că nu a recunoscut și prețuit valoarea firului ce urca spre înaltul cerului".

Iată imaginea sfârșitului ce amenință o civilizație care uită că s-a născut din lumina veșnică a Soarelui Cristos, a cărui stea i-a călăuzit pe magi. Omenirea riscă să se prăbușească, pentru că a rupt firul credinței care îl leagă pe om de Cristos izvorul vieții, bunăstării și propășirii lui. Separat astfel de Cristos, căruia îi refuză orice amestec în viața sa particulară și socială, omul, rămas în voia instinctelor sale primare, e pândit de primejdia de a se autodistruge, asemenea păianjenului nesăbuit, prin produsul propriilor sale mâini.

Nașterea Mântuitorului lumii este, iubiții mei, marele avertisment dat omului de azi, ca să-și ridice ochii la steaua Bethleemului și să recunoască stăpânirea suverană a lui Cristos peste toate domeniile vieții și activității sale; să se lase luminat și călăuzit de adevărul veșnic vestit de Cristos și să se nutrească cu Pâinea Trupului lui Cristos și cu apa vie a harurilor izvorâte din coasta străpunsă a lui Cristos "Calea, Adevărul și Viața".

Doamne, care Te-ai coborât la noi ca să ne ridici și să ne unești prin Tine cu Tatăl, vrem să nu ne mai rupem de Tine, izvorul existenței, activității și fericirii noastre.

Doamne, fii cu noi când lucrăm, ca să lucrăm cum ai lucrat Tu.

Doamne, fii cu noi când mâncăm și ne distrăm, ca s-o facem cum ai făcut Tu la nunta din Cana.

Doamne, fii cu noi în toate căile noastre, precum ai fost odinioară cu ucenicii pe drumurile Galileii.

Doamne, fii cu noi când suntem copleșiți de osteneli și suferințe, ca să ne odihnim și întărim cum ai făcut-o Tu.

Doamne, rămâi pururi cu noi în Bethleemul sufletului nostru. Curăță-l și împodobește-l cu smerenia, blândețea, răbdarea și iubirea Ta. Fii Tu Stăpânul și Cârmuitorul ființei noastre întregi, și nu îngădui să-Ți profanăm locașul și să Te izgonim vreodată din inima noastră. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire