pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica lăsatului sec de carne (a Înfricoșătoarei Judecăți)

Iubirea față de aproapele

"Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești
frați mai mici ai Mei, Mie nu Mi-ați făcut."
(Matei XXV, 45)


Dintre cele patru ultime realități ale omului - moartea, judecata, raiul și iadul -, Mântuitorul nu a prezentat-o pe nici una într-un tablou atât de zguduitor ca judecata din urmă, când El va pronunța, în văzul și auzul întregii lumi, sentința fără drept de apel ce va hotărî pentru veșnicie soarta fiecăruia dintre noi: raiul sau iadul.

Dar, pe lângă acea sentință cutremurătoare, ceea ce ne izbește într-un mod surprinzător, în acest tablou, este criteriul după care Mântuitorul, Judecătorul suprem și universal, va judeca lumea. Acest criteriu va fi iubirea faptică a semenilor noștri.

Mulți, chiar și dintre creștinii socotiți buni, nutresc o părere greșită despre ceea ce formează esența creștinismului. Ei cred că religia creștină este doctrina care, cu ajutorul legilor divine și bisericești, împiedică pe om de a face răul, și că omul dacă nu a făcut rău nimănui, niciodată, se poate declara fericit, aici și în veșnicie.

Și s-ar părea că ei au dreptate, doar aproape toate cele zece porunci sunt negative: "să nu-ți faci chip cioplit (...)", "să nu iei numele lui Dumnezeu în deșert", "să nu ucizi", "să nu fii desfrânat" etc. Și mulți, necălcându-le pe acestea, se amăgesc cu iluzia unei desăvârșiri sigure, ba, în mărturisire, declară , nu fără oarecare mândrie: "n-am omorât, n-am fost desfrânat, n-am furat..., n-am făcut nici un rău".

Fără îndoială, creștinismul are și porunci negative, dar Însuși Mântuitorul ne învață astăzi că, în ceasul marii socoteli, când El va face plata trudei noastre pământești, va acorda marele premiu al vieții veșnice nu acelora care n-au făcut răul, adică acelora care, fie de rușinea semenilor, fie ca să nu sufere vreo pagubă, sau să nu cadă în vreo primejdie, ori chiar dintr-un motiv lăudabil, s-au abținut de la rele, ci, dimpotrivă, acelora care s-au trudit să facă binele. El nu va zice: "Întrucât nu ați făcut nici un rău, moșteniți împărăția (...)", ci va zice: "Întrucât ați făcut binele... veniți de moșteniți împărăția (...)". Împărăția veșnică se va da celor ce au săturat pe cei flămânzi, celor care au îmbrăcat și adăpostit pe cei lipsiți, celor care au îngrijit pe bolnavi și au mângâiat pe cei întristați; celor care își găsesc rostul existenței în a fi reazem celor slabi și abandonați. Toată esența creștinismului constă în această iubire faptică a aproapelui, cu care se identifică Cristos. Aceasta este porunca cea mai mare, în care se sintetizează toată legea și profeții, porunca cea nouă, semnul distinctiv al adevăratului urmaș, imitator al lui Cristos, care proclamă: "Din aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, de veți avea dragoste între voi." Pe urmele lui Isus, Ioan Evanghelistul și apostolul iubirii, avertizează: "De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», însă urăște pe fratele său, mincinos este; căci cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut cum poate să-L iubească?" (I Ioan V, 20-21). Iată de ce, termometrul iubirii față de Dumnezeu este iubirea față de aproapele.

În lumina învățăturii despre Trupul Tainic al lui Cristos, noi creștinii, prin Botez, ne-am unit, într-o comuniune vitală, cu Cristos fratele nostru mai mare și Capul Trupului Său Tainic, devenind noi astfel mădularele acestui trup și fiii adoptivi ai lui Dumnezeu. Suntem deci altoiți în Cristos, care devine prezent în fiecare dintre noi, astfel încât, când facem semenului nostru un bine, acel bine îl facem lui Cristos Însuși, cum va declara El la judecata din urmă.

Sfânta Ecaterina de Siena zice: "Dumnezeu vorbește astfel «Vă cer să vă iubiți cu iubirea cu care v-am iubit Eu. Or, Eu v-am iubit dezinteresat. Tot ce sunteți și aveți este darul Meu... Dar voi nu-Mi puteți oferi Mie, în persoană, iubirea pe care v-o cer, de aceea am pus în mijlocul vostru pe semenii voștri, ca să puteți face pentru ei ceea ce nu puteți face pentru Mine, adică să-l iubiți pe aproapele vostru în mod gratuit, așa cum v-am iubit Eu, fără să așteptați vreo răsplată de la el, iar ceea ce îi faceți lui, Eu socotesc că Mi-ați făcut Mie.»" (John C. H. Wu, Le carmel interieur, Ed. Casterman-Tournei, Paris, 1958).

Sfântul Ioan Gură de Aur, citând din Prov XIX, 17: "Cine miluiește pe săraci, Îl împrumută pe Dumnezeu", comentează astfel: "Prin urmare, Te împrumuți Tu de la mine, Doamne, și iei împrumut milostenia făcută de mine săracului, ca să mi-o dai înapoi (...) Când ? Arată-mi timpul când mi-o vei da înapoi (...)". Ascultă când și unde îți va plăti Acela pe care Îl împrumuți prin săraci: Când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale (...) și va zice celor de-a dreapta: «Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, căci am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc» (...) (Matei XXV, 31). Și aceștia Îl vor întreba: «Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit ?» Iar Isus le va răspunde : «Întrucât ați făcut unuia din acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut» - Să vedeți ciudățenia - continuă Sfântul - El nu a pomenit nici o altă faptă de virtute decât această milostenie. Și doar putea zice: «Veniți cei binecuvântați, pentru că ați fost cumpătați, pentru că ați păzit fecioria (...)», dar despre acestea tace; nu pentru că ele nu ar fi vrednice de pomenire, ci pentru că sunt mai prejos decât iubirea de oameni. De asemenea, va zice celor de-a stânga: «Mergeți, blestemaților (...), pentru că am fost flămând și nu Mi-ați dat de mâncare (...).» Nu a spus: «pentru că ați curvit, pentru că nu ați fost cumpătați (...)». Acestea sunt rele, dar mai mici decât lipsa de omenie și de milă. Dar de ce nu pomenești, Doamne, și alte căi ? «Nu judec păcatul, ci neomenia; nu judec pe păcătoși, ci pe cel ce nu s-a pocăit. Pentru neomenie vă osândesc, căci având la îndemână un atât de mare leac al mântuirii, milostenia, ați nesocotit o binefacere atât de mare. Ocărăsc, așadar, neomenia ca fiind rădăcina răutății și a toată necredincioșia; laud omenia ca fiind rădăcina tuturor bunurilor; și ameninț pe unii cu focul veșnic, iar celorlalți le făgăduiesc Împărăția cerurilor»". Și Sfântul continuă:

"Iată, acum, o altă minune a dreptului Judecător, scoasă din lucrurile omenești. Dacă tu ai împrumutat pe unul când era sărac și acesta ajunge la bunăstare, așa că poate să-ți întoarcă datoria, ți-o dă, însă în ascuns, căci se rușinează de starea lui de mai înainte. Dumnezeu însă nu face așa, ci, împrumutându-se în ascuns, îți întoarce datoria pe față și fără sfială. Când ia împrumut, ia prin milostenia cea ascunsă, când dă îndărăt, dă în fața întregii zidiri." (Sf. Ioan Crisostomul, Predici despre pocăință și Sfântul Vasile, trad. de Șt. Bezdechi, Cluj).

În temeiul aceleiași învățături despre Trupul Tainic al lui Cristos, fiind noi toți, potențial sau actual, mădularele acestui trup, nu ne este îngăduit - în primul rând nouă, creștinilor - să ne izolăm și să trăim egoist, închiși în noi înșine. "Creștinul - zice Părintele Gratry - este un om căruia Dumnezeu i-a încredințat pe toți ceilalți oameni." Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, exprimând și mai explicit aceeași idee, zice: "Fiecăruia din noi îi sunt încredințate și celelalte suflete și vom fi judecați după partea ce am luat la mântuirea lumii întregi." (I. Miclea, op. cit., vol.I., p.158). De aceea, creștinul care cunoaște drumul ce duce la biserică, dar nu și pe acela care duce la casele celor nenorociți; precum și creștina evlavioasă, căreia îi place să petreacă în rugăciune, dar e nesimțitoare la durerile semenilor, au și unul și altul o evlavie falsă. (Ch. de Poncheville, Tout lOEvangil... Paris, Spes, 1934, apud I. Miclea, op. cit., p. 158).

"Unele persoane - zice Sfânta Tereza de Avila - își dau silința să stea la rugăciune într-o poziție atât de reculeasă, încât nu cutează să facă nici o mișcare, de teama să nu-și piardă consolarea de care se bucură. Dar nu aceasta e calea ce duce la perfecțiune. Dacă vezi un bolnav pe care îl poți ajuta, poți lăsa cu conștiința liniștită rugăciunea sau contemplația, pentru a-l ajuta, ori cel puțin a-l consola pe acesta: și, văzându-l că suferă, ia parte la durerea lui (...) dacă o persoană este lăudată, bucură-te ca și cum te-ar lăuda pe tine însuți (...)" (John C. H. Wu, op. cit.). De aceea, a considera religia noastră mai mult ca un ansamblu de deprinderi pioase, decât ca o trăire efectivă a generozității, ca o deschidere față de nevoile aproapelui, este o deformare a adevăratului concept despre religie și desăvârșire, căci: "a iubi pe aproapele ca pe tine însuți mai mult este decât toate arderile de tot și jertfele" (Marcu XII, 33).

Dar, în deprinderea acestei iubiri, să nu pierdem din vedere un lucru esențial: în ochii lui Dumnezeu, care scrutează inimile, în străfunduri, prețuiește nu atât ce și cât dăm, ci, mai ales, cum dăm. Dăm cu toată inima, văzându-L pe Dumnezeu în persoana celui lipsit, ori la baza gestului nostru stă un motiv egoist: de a apare buni, de a fi lăudați. În acest caz, ce-i drept, am făcut un bine omenesc, pentru noi, însă din punctul de vedere supranatural, fapta este lipsită de valoare meritorie, de răsplata cerească. Iată de ce, mai presus de valoarea materială a milosteniei, stă atitudinea noastră interioară, puritatea intenției cu care o facem și care îi dă adevărata valoare. Un bogat, care întâmplător nu avea nici un ban, trecând pe lângă un cerșetor, se apleacă spre el și îi zise cu regret: "Iartă-mă, frate, de astă dată nu am nimic". "Îți mulțumesc" - îi răspunse cerșetorul -, "dumneata mi-ai dat mai mult decât toți ceilalți, căci mi-ai spus frate, cum încă nu mi-a spus nimeni până acum". Iată deci că pomană putem face chiar și numai cu un cuvânt, dacă acel cuvânt este izvorât dintr-o inimă caldă și compătimitoare.

Să ne lăsăm pătrunși și călăuziți de aceste gânduri prilejuite de meditarea asupra Evangheliei citită azi și să deprindem cu intenție curată milostenia față de semenii noștri aflați cu lipsuri fizice ori sufletești, neuitând nici o clipă că iubirea faptică este supremul criteriu după care vom fi judecați. În amurgul vieții, iubirea va judeca lumea. Definitiv și fără drept de apel. "A nu face rău e bine, dar a nu face binele este rău, chiar foarte rău pentru un ucenic al lui Cristos." (Ch. de Poncheville, ibid.). Și fiecare suntem un ucenic și frate al Lui. Aprinși deci și însuflețiți de iubirea lui Cristos, să ne sporim cu generozitate faptele cele bune, căci ele vor fi avocații care ne vor asigura fericirea cea neînserată de-a dreapta lui Cristos în Împărăția cerească. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire