pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și Fariseului)

Mândria și smerenia

Cu duminica aceasta, numită a Vameșului și Fariseului, intrăm în periodul liturgic al Triodului, care, pe lângă cele șapte săptămâni ale postului mare, cuprinde și trei săptămâni premergătoare acestuia, săptămâni a căror menire este de a ne trezi în suflet dispozițiile, sentimentele corespunzătoare intrării în postul Sfintelor Paști.

În pilda vameșului și fariseului, pe care Biserica ne-o oferă astăzi spre meditare, Mântuitorul pune în lumină două feluri de rugăciune, diametral opuse: rugăciunea îngâmfată a fariseului și rugăciunea smerită a vameșului, a păcătosului sincer cu sine în fața lui Dumnezeu. Rezultatul e că fariseul se cufundă și mai mult în păcat, pe când vameșul, se înalță, se purifică prin împăcarea cu Dumnezeu.

De fapt, rugăciunea fariseului nici nu se poate numi rugăciune, deoarece acest păcătos nici nu-L laudă pe Dumnezeu - deși aparent îi mulțumește -, nici nu recunoaște că este păcătos și nici nu cere nimic, pentru că se crede pe sine desăvârșit, drept, virtuos, mai presus de ceilalți oameni. În loc să se ocupe de propria sa mizerie sufletească, pe care din cauza mândriei nu o vede, se ocupă de păcatele altuia, ale vameșului de lângă el, pe care îl acuză înaintea lui Dumnezeu.

Mai mult, în mândria sa, se poartă obraznic cu Dumnezeu, îndrăznind să se laude cu faptele sale bune, nesocotind că, pe de o parte, omul tot ceea ce face, datorează harului lui Dumnezeu fără de care nu poate face nimic, iar, pe de altă parte, orice faptă bună care nu izvorăște dintr-o intenție curată, adică din smerenie și din iubirea față de Dumnezeu, nu are nici o valoare în fața Lui. Era tocmai cazul fariseilor care se rugau stând la răspântia ulițelor, sau făceau milostenie în văzul lumii, ca să apară darnici, și își smoleau fețele ca să arate oamenilor că postesc.

Cu totul altfel este rugăciunea vameșului. Acesta, copleșit de conștiința propriei păcătoșenii și nevrednicii în ochii lui Dumnezeu, stând retras la o parte și necutezând nici măcar să-și ridice ochii din pământ, se căiește din adâncul inimii și, bătându-și pieptul, își mărturisește vinovăția, implorând iertare de la bunul Dumnezeu: "Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului" (Luca XVIII,13).

Efectele diametral opuse ale acestor două feluri de rugăciune ni le spune Însuși Isus: "Vă zic: acesta s-a pogorât îndreptat la casa sa, iar nu acela: căci tot cel ce se înalță se va smeri, iar cel ce se smerește se va înălța" (Luca XVIII,14).

Față de nici un alt păcat nu s-a pronunțat Mântuitorul cu atâta necruțătoare asprime ca față de mândrie. A iertat-o pe desfrânata Maria Magdalena, i-a luat apărarea femeii prinsă în adulter, l-a iertat pe Petru care se lepădase de trei ori de El; l-a tratat cu bunăvoință până și pe Iuda, mustrându-l cu blândețe. "Prietene pentru ce ai venit ?" (Matei XXVI,50). Pe toți păcătoșii i-a iubit și i-a miluit, numai pe farisei i-a tratat cu asprime, mustrându-i și biciuindu-le fără cruțare, în public, mândria și fățărnicia. Pentru că, în fața Lui, care era adevărul și smerenia întrupată, ei întruchipau ipocrizia și trufia, făcându-se prin aceasta discipolii Satanei, care, stăpânit de trufie, a refuzat să se supună lui Dumnezeu, Creatorul și Stăpânul său, și să-L slujească, iar prin minciună i-a îndemnat și pe protopărinți la un act de mândrie, prin neascultare, șoptindu-le că, dacă vor călca porunca, vor deveni ca niște dumnezei. Iată de ce, Mântuitorul le adresează fariseilor acele usturătoare "vai vouă", numindu-i "morminte spoite pe dinafară și înăuntru pline de putreziciune", "povățuitori orbi" (căci mândria orbește mintea), "nebuni", "șerpi", "pui de năpârcă", "fățarnici" care "înghit cămila și strecoară țânțarul", și care "spală blidul numai pe dinafară ca să apară curat" (Matei XXIII passim).

Și nici nu se putea să nu arate atâta dezgust pentru măndrie El, Isus Cristos, cea mai desăvârșită icoană a smereniei. Fiind El "strălucirea măririi și icoana ființei lui Dumnezeu" (Evrei I,3), "S-a nimicit pe sine, luând chipul robului (...) ascultător făcându-se până la moarte și încă până la moartea Crucii" (Filipeni II, 6-8). Se apleacă și spală picioarele apostolilor, chiar și ale lui Iuda vânzătorul; tace când e batjocorit, bătut și răstignit. Singur El ne-a putut spune, tuturor: "Învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre" (Matei XI, 29).

Dar, precum păcatul mândriei stă în fruntea păcatelor capitale, pentru că din el, ca dintr-o sămânță, răsar și se dezvoltă toate celealte păcate, tot astfel smerenia stă în fruntea celor șapte virtuți principale, cărora le insuflă viață. Iar dacă mândria este pricina și începutul osândei, smerenia este începutul mântuirii, deoarece, în vreme ce mândria îl orbește pe om ca să nu-și vadă defectele și păcatele, cufundându-l astfel tot mai adânc în abis, smerenia, făcându-l pe om să se recunoască pe sine așa cum este, slab și supus greșelii, îi insuflă o continuă luptă cu sine și o tot mai mare încredere în ajutorul lui Dumnezeu la care recurge neîncetat, convins că fără El nu poate săvârși nici un bine pentru mântuire. Păcătosul smerit își dă seama de adevărul că "un car de fapte bune tras de mândrie duce la iad, pe când un car de păcate tras de smerenie duce în rai" (Sf. Bernard), deoarece smerenia conduce sufletul la recunoașterea propriei nevrednicii și mizerii spirituale, la căință adevărată și deci la reînnoire, la împăcarea cu Dumnezeu, la convertire. El știe că "celor mândri, Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă dar" (I Petru V, 5).

Smerenia este scutul care face sufletul invulnerabil la atacurile diavolului. Patericul, o carte cu întâmplări din viața sfinților, ne istorisește din viața Sfântului Macarie cel Mare că diavolul l-a întâmpinat odată pă sfânt zicându-i: "Multă silă îmi faci, Macarie, și nimic nu pot face împotriva ta. Căci, iată, orice faci tu și eu fac. Tu postești: dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu niciodată nu dorm. Un singur lucru este cu care mă birui. Care este?, îl întreabă sfântul. Smerenia ta, și pentru aceasta nu pot nimic împotriva ta" (p.135 - Apud Ilarion V.Felea, Duhul Adevărului, ed. a II-a Arad, 1943 p.40).

Urmându-L îndeaproape pe Isus, Sfinții au pus la temelia vieții lor smerenia. Astfel, Sfântul Francisc de Sales, deși avea o fire impulsivă, printr-o continuă stăpânire de sine deveni un model de smerenie și blândețe. Într-o zi, în prezența unei persoane, Sfântul fu atacat cu tot felul de insulte denigratoare. El însă își păstră tot timpul calmul fără a scoate un cuvânt. La sfârșit, persoana martoră la scenă îl întrebă, mirată, cum de nu a ripostat. "M-am temut să nu pierd tot ce am adunat în douăzeci de ani", răspunse Sfântul.

Din viața Sfântului Vincențiu de Paul ni se istorisește că, aflându-se la curtea regelui Ludovic al XIII-lea, prințul de CondZ îl invită să ia loc lângă dânsul. Sfântul, cu smerenia-i cunoscută, se scuză motivând: "Mi-e destulă onoarea dacă Alteța Voastră mă suferă în prezența Sa, pe mine care nu sunt decât fiul unui sărman ziler." Prințul îi răspunse: "Moribus et vita nobilitatur homo." (Prin moravuri și viață se înnobilează omul.) Răspuns princiar pe care ar trebui să și-l ia drept deviză oricine aspiră la putere și conducere în stat.

Întrebat de cineva care este cea dintâi virtute, Sfântul Augustin răspunse: Smerenia. Și a doua? Smerenia. Dar a treia? Smerenia, îi răspunse, și a treia oară, Sfântul.

Da, smerenia stă la temelia tuturor virtuților, căci, o spune tot Patericul, "Smerenia pe mulți, fără nici o osteneală, i-a mântuit și mărturisesc aceasta vameșul și fiul cel desfrânat, care puține cuvinte au grăit către Dumnezeu și s-au mântuit; iar osteneala și faptele cele bune îl pierd pe om dacă nu are smerenie, căci acestea pe mulți i-a atras la mândrie și au pierit, precum a pierit și fariseul care se lăuda și se mândrea cu faptele cele bune" ( op. cit., p.41).

Față de învățătura lui Isus despre smerenie și față de pilda sfinților privitor la această virtute, ne întrebăm: care este locul pe care îl ocupă ea în viața noastră? Rugăciunile, faptele noastre și toată atitudinea noastră față de Dumnezeu și aproapele sunt ele, oare, pătrunse și animate de smerenie, sau, dimpotrivă, sunt stăpânite și viciate de germenul trufiei ? Unde este smerenia mea, dacă, în loc de a-mi ține mereu în fața ochilor oglinda propriilor scăderi și păcate, pentru ca privind mereu în ea să nu uit ce sunt, și astfel să mă străduiesc a mă îndrepta și stăpâni, judec și acuz mereu și fără cruțare greșelile și atitudinea aproapelui, uzurpând astfel lui Dumnezeu dreptul de judecător, care îi aparține exclusiv Lui ?

Isus ne-a poruncit: "Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată veți judeca, veți fi judecați; și cu ce măsură veți măsura, vi se va măsura. Și de ce vezi păiuțul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o simți ? (...). Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți păiuțul din ochiul fratelui tău" (Matei VII, 1-3,5). Singur Dumnezeu, care străbate în cele mai tăinuite ascunzișuri ale sufletului, poate vedea tot ce se petrece în conștiința fiecăruia, precum și modul în care omul își motivează în forul propriei conștiințe atitudinea sa, în vorbe și fapte. De aceea, singur El poate judeca negreșelnic. Pe de altă parte, poate tocmai în momentul când eu acuz cu asprime o vorbă sau un gest al semenului, vădit greșite, el s-a îndreptat, căindu-se și mărturisindu-și vina, cum s-a întâmplat de fapt și cu vameșul. De aceea, cât de înțelept este să ne ocupăm numai de mizeria noastră sufletească, asemenea Sfintei Tereza de Lisieux, care spune: "Între mine și aproapele pun vălul păcatelor mele și, astfel, când mă uit la el și vreau să-l judec, nu văd decât păcatele mele și mă judec pe mine însumi."

Să facem la fel și noi.

Astăzi când Biserica, prin pilda de smerenie și pocăință a vameșului, ne deschide "ușile pocăinței", să urmăm îndemnul din condacul zilei: "Să fugim de vorba cea obraznică a fariseului și să ne învățăm înălțimea graiurilor umilite ale vameșului, strigând cu pocăință: Mântuitorul lumii, ai milă de robii Tăi." Și întotdeauna, dar mai ales în această perioadă de pregătire la Post - și în Post -, să ne rugăm în spiritul rugăciunii din Ceaslov, a Sfântului Efrem Sirul, pe care preotul o recită zilnic: "Doamne și Stăpâne al vieții mele, nu-mi da spiritul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de domnie și al grăirii în deșert. Iar spiritul curăției, al umilinței, al răbdării și al dragostei dăruiește-mi-l mie, robului Tău. Așa, Doamne Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile și să nu osândesc pe fratele meu; căci binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin."
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire