pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a XVI-a după Rusalii

Practica Pocăinței

Meditând, duminica trecută, asupra motivelor care ne obligă să facem pocăință, adică să reparăm și să ispășim păcatele, am încheiat arătând că nu numai creștinii începători, adică aceia care se întorc la Dumnezeu din calea păcatului de moarte, trebuie să facă pocăință, și că această pocăință nu este numai pentru o perioadă de timp, ci orice creștin adevărat trebuie s-o practice toată viața. Din clipa în care el a înțeles ce monstruozitate este păcatul, ce nemărginită ofensă este el la adresa lui Dumnezeu și ce dezastru spiritual produce în suflet, creștinul adevărat se simte obligat să-și trăiască viața în spirit de ispășire, conștient că o viață de om e prea scurtă pentru a repara un rău infinit și că, fiind, prin însăși infirmitatea înnăscută a firii sale, supus căderilor în păcat, omul are nevoie de o permanentă primenire, reînnoire, reîntoarcere, la Dumnezeu. Aceasta înseamnă a trăi în spirit de pocăință.

Spre a încheia șirul de meditații asupra virtuții pocăinței, ne vom opri, azi, asupra practicii acestei virtuți, adică asupra faptelor prin care reparăm stricăciunile păcatului odată iertat. Pentru început însă e nevoie să reamintesc și să accentuez un lucru esențial și deci extrem de important. Căința, pentru a ne împăca cu Dumnezeu și a însufleți și imprima valoare de ispășire a faptelor de penitență despre care vom vorbi, este absolut necesar să fie supranaturală, cea naturală neputându-ne împăca cu Dumnezeu. Naturală ar fi când păcătosului i-ar părea rău pentru că prin păcat și-a pierdut un bun natural, bunăoară: sănătatea, averea și reputația în fața oamenilor. Părerea de rău supranaturală, adică izvorâtă dintr-un motiv supranatural, este de două feluri: perfectă și imperfectă. Perfectă este când ne doare pentru că prin păcat L-am ofensat pe Dumnezeu care este bunătatea însăși, nemărginită, vrednică în sine de a fi iubită. Aceasta, izvorând dintr-o iubire dezinteresată, desăvârșită, ne împacă, singură, cu Dumnezeu, în clipa când am avut-o, chiar fără spovedanie, rămânând totuși obligația de a ne și mărturisi. Fiind ea greu de trezit, nu este necesară în Taina Sfintei Spovedanii, dar este absolut necesară în cazurile când, aflându-ne într-un pericol grav, nu avem posibilitatea de a ajunge la un preot. În Spovedanie este suficientă și numai cealaltă căință supranaturală, numită imperfectă, adică aceea în care păcătosul urăște păcatul pentru că prin el L-a pierdut pe Dumnezeu, care e fericirea sa veșnică, deci urgisește păcatul pentru un motiv egoist, pentru paguba supranaturală pe care și-a pricinuit-o sieși; cu alte cuvinte, motivul căinței este tot supranatural, Dumnezeu, dar nu considerat ca bunătatea însăși, în sine demnă de iubire, ci considerat ca fiind binele, fericirea noastră supranaturală pe care am pierdut-o. Deși este imperfectă - fiind inspirată de o iubire imperfectă, egoistă -, ea este suficientă, întrucât are în vedere ordinea supranaturală, scopul nostru ultim. Totuși trebuie să ne străduim ca și în spovedanie să ne stârnim o căință perfectă, care, când este intensiv perfectă, adică atunci când produce o zguduire afectivă în toată ființa, ea iartă, odată cu păcatele și pedepsele. O astfel de căință intensiv perfectă, au avut marii convertiți: Maria Magdalena - care a spălat cu lacrimi picioarele lui isus în casa lui Simon fariseul -, Zacheu vameșul, Petru după întreita lepădare de Isus, David, care, la mustrarea profetului Natan pentru adulteriu și omicidiu, a făcut să țâșnească din inima sa căită psalmul 50, cel mai vibrant dintre cei șapte psalmi penitențiali. Este psalmul cel mai potrivit spre a ne inspira și nouă gama de sentimente trăite de regele Profet: durerea, smerenia, încrederea profundă în mila și iertarea lui Dumnezeu, în ajutorul său pentru a rămâne statornici în viitor, juruința de a învăța și pe alții Legea lui Dumnezeu.

La aceste dispoziții sufletești care formează sufletul pocăinței, vom adăuga faptele de pocăință, care, oricât de grele și aspre ar fi ele, ne vor părea prea blânde și ușoare dacă ne vom spune mereu: eu sunt un evadat din iad, căci de atâtea ori am meritat iadul și, fără mila lui Dumnezeu, eu aș fi de mult acolo, suferind o pedeapsă meritată (Cf. Ad. Tan\uerey, op. cit. pass.).

Cea dintâi faptă de pocăință va fi primirea, la început resemnată, apoi bucuroasă, a tuturor crucilor pe care Providența vrea să ni le trimită. Astfel, de pildă, dacă am de îndurat încercări fizice ori morale, ca: frig, ploaie, boli, nenorociri, insuccese, umiliri - în loc de a mă plânge, le voi primi pe toate fără murmur, convins că, le merit și că, prin ele, bunul Dumnezeu îmi oferă prilejul de a mă purifica aici pe pământ spre a-mi scurta purgatoriul sau chiar de a fi scutit cu totul de el, precum și de a mă asemăna, astfel, lui Isus, acceptând să-mi port crucea, cu El și ca El, supus cu totul voinței Tatălui ceresc. Cu cât această unire în spirit și voință cu Isus Răstignitul va fi mai desăvârșită, cu atât mă voi purifica mai mult.

Acestei răbdări în purtarea crucii, îi voi adăuga împlinirea cu fidelitate a îndatoririlor stării mele, în spirit de ispășire, de reparare. Poruncile divine sunt concretizate în indatoririle impuse, zi de zi și ceas de ceas, de slujba pe care o avem în locul pe care îl ocupăm în societate, astfel că nu există o altă cale spre sfințire decât împlinirea cu exactitate a acestor îndatoriri, conștienți că ele exprimă, în situația dată, porunca lui Dumnezeu față de mine și iubirea cu care eu trebuie să-I răspund. Or, aceasta înseamnă un lung șir de jertfe; renunțare la comoditate, la gusturile și preferințele mele, la vederile mele, suportarea firilor superiorilor, colegilor și subalternilor, deci o continuă stăpânire de sine, abnegație. Dacă nu voi cârti, nu voi judeca, nu voi fi nemulțumit, serviciul meu se va transforma într-un izvor de valori veșnice, de merite pentru cer. La toate acestea se adaugă restul zilei petrecut în sânul familiei, unde mi se îmbie nenumărate alte prilejuri de renunțare, înfrânare, toleranță, tăcere, pentru a-mi putea păstra pacea cu mine însumi și bunele relații cu ceilalți. Astfel, de dimineața până seara ni se oferă un șir aproape neîntrerupt de ocazii de a face pocăință prin deprinderea virtuților. De aceea, Ioan Berckmans spunea, pe bună dreptate: "Mea maxima poenitentia, vita communis." (Pocăința mea cea mai mare este viața obișnuită.)

Un alt mijloc de ispășire, recomandat, și uneori impus de Biserică, este postul și ajunul, practicate atât în Legea Veche, cât și în Legea Nouă. Însuși Isus, înainte de a-și începe propovăduirea, a ajunat în pustiu patruzeci de zile, petrecând în rugăciune, pentru ca apoi să-i învețe pe ucenici că postul și rugăciunea sunt singurul mijloc de eliberare a celor îndrăciți. Deoarece multe păcate provin, direct sau indirect, dintr-o viață îmbuibată, unul din cele mai eficiente mijloace de a le preveni este cumpătul, abținerea de la anumite alimente, sau de la orice hrană pe un anumit timp, ținând astfel în frâu pornirile senzuale și ispășind trecutul. Cine e conștient de roadele postului și ajunului, se abține nu numai în timpurile prescrise de Biserică, ci trăiește în spiritul postului, păstrând cumpătul tot timpul și impunându-și singur anumite restricții în ale mâncării, ca o măsură de igienă spirituală.

La post și la ajun se adaugă elemosina sau milostenia trupească și sufletească. Această virtute are o dublă valoare, prin faptul că întâi ne lipsim pe noi înșine, de bună voie, de un bun, iar în al doilea rând dăruind acel bun unui lipsit, împlinim o faptă de dragoste creștinească. Or, când renunțăm la ceva spre a-l dărui lui Isus în persoana celui lipsit sau suferind, Isus nu se lasă întrecut în generozitate și ne iartă o parte mai mică sau mai mare din datoria pedepselor ce le avem de ispășit, în măsura iubirii cu care I-am dăruit. Dacă însuși El, Isus, ne-a asigurat că vom fi răsplătiți până și pentru paharul de apă dat aproapelui în nume de apostol, adică din iubire față de Isus, ce putem spune de răsplata ce ne așteaptă când dăruim bunuri ce ne costă, și când aceasta o facem nu din considerente omenești, ca de pildă spre a fi lăudați, ci din iubire dezinteresată, supranaturală, pentru Isus. Când însuși El ne-a spus că supremul criteriu după care va judeca lumea la a doua venire a Sa este măsura în care vom fi deprins milostenia față de cei aflați în mizerie, cu care El se identifică aici pe pământ, atunci ne dăm seama de imensa putere ispășitoare pe care o are mila creștinească, precum și de adevărul sentinței: "Ante portas gehenae stat misericordia. Înaitea porților iadului stă milostenia." (Și ea nu lasă să intre acei care au deprins-o fiind în viață.)

Ceea ce am spus despre milostenia trupească e valabil și cu privire la milostenia sufletească, prin care ajutăm pe aproapele în lipsurile sufletești, cu fapte care, cum știm, sunt în număr de șapte: a îndrepta pe păcătoși; a învăța pe neștiutori; a sfătui pe cei ce stau la îndoială; a mângâia pe cei intristați; a suferi cu răbdare nedreptățile; a ierta bucuros pe cei ce ne vatămă; a ne ruga pentru vii și pentru morți.

Atât faptele milosteniei trupești, cât și cele ale milosteniei sufletești - și mai ales acestea -, sunt caracteristica, semnul specific al iubirii creștinești autentice și a adevăratei pocăințe. Oricât ne-am supune înfrânării prin post, oricât ne-am ruga, câtă vreme inima noastră rămâne împietrită în fața mizeriei trupești ori spirituale a semenului nostru, câtă vreme ea nu se înmoaie în fața celui ce tremură de foame sau frig, ori la căința celui ce sincer ne cere să-l iertăm - toată asprimea canonului la care ne supunem trupul nu valorează nimic, deoarece Isus o spune categoric și răspicat: "Milă voiesc, nu jertfă!" Și tot El ne poruncește : "Dacă vrei să aduci darul tău la altar, și, pe cale, îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău și mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău și apoi adu darul la altar" (Matei V,23-24).

Iată, iubiți frați, adevărata pocăință, precum și condițiile în care faptele de penitență, înșirate aici, au putere purificatoare, ispășitoare, mântuitoare. Să ne străduim a trăi zi de zi în lumina adevărurilor arătate, pentru ca printr-o continuă primenire și înnoire spirituală, să ne unim tot mai intim cu Isus, lumina, tăria și mângâierea noastră aici, și fericirea noastră deplină în Cer. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire