pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a XIV-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXXI-a după Rusalii)

Păcatul ușor sau lesne iertător

Oricât am urî păcatul de moarte - adică încălcarea cu știința și cu voința a unei porunci în materie grea -, și oricât ne-am strădui să-l ocolim sau, dacă din nefericire, l-am comis, să-l ispășim, pocăința noastră nu ne va putea duce la acea transformare, reînnoire spirituală, și la acea curățenie a inimii pe care le așteaptă bunul Dumnezeu de la noi, cu un cuvânt, nu vom progresa pe calea desăvârșirii creștinești dacă nu ne vom strădui să eliminăm din viața noastră, pe cât ne stă în putință, și păcatul ușor sau lesne-iertător; aceasta cu atât mai mult cu cât, după cum vom vedea, păcatele ușoare neglijate pregătesc sufletului calea spre căderea în păcatul de moarte.

Iată de ce, astăzi, rugându-l pe Isus, asemenea orbului din Ierihon, să ne lumineze ochii sufletului, ne vom opri cu considerațiile noastre asupra răutății păcatului lesne-iertător, sau, cum se mai numește, venial, precum și asupra urmărilor pe care el le are asupra sufletului în viața aceasta și în veșnicie.

Spre a preîntâmpina o greșită înțelegere cu privire la noțiunea acestui păcat, e nevoie să facem o precizare. Există o mare deosebire între păcatul ușor comis prin surprindere și păcatul ușor deliberat, adică săvârșit după o matură chibzuială și cu deplină știință și voință.

I. Păcatele ușoare săvârșite prin surprindere își au izvorul în fragilitatea, adică în slăbiciunea înnăscută a firii noastre, care poartă în sine, până la mormânt, rana păcatului strămoșesc. Datorită acestei infirmități sufletești înnăscute, noi nu putem să exercităm un permanent și eficient autocontrol asupra tuturor gândurilor și imboldurilor firii noastre, spre a preîntâmpina cu desăvârșire până și cel mai mic păcat. Așa se explică neatențiile involuntare în rugăciuni, judecățile spontane despre semeni, replici aspre sub impulsul momentului, lipsite de iubire frățească. La aceste păcate face aluzie Sfânta Scriptură când zice: "Și dreptul va cădea de șapte ori în zi, și iar se va ridica". Numai Preacurata Fecioară - care a fost concepută fără dezechilibrul strămoșesc - a fost scutită de astfel de păcate. Totuși, toți ceilalți sfinți, deși nu au fost scutiți de ele, le-au plâns amarnic și au luptat cu toată ființa ca să le evite. Despre sfântul Ieronim se spune că ori de câte ori, în disputa cu ereticul Rufin, se tulbura din pricina firii lui impulsive, revenindu-și în fire își lovea pieptul cu o piatră, rugându-se : "Parce mihi, Domine, \uia Dalmata sum" (Iartă-mă, Doamne, căci sunt din Dalmația).

Aceste păcate ușoare, comise prin surprindere nu constituie piedică în calea desăvârșirii creștine, tocmai pentru că provin din slăbiciunea firii și nu din răutatea voinței. O sinceră căință le șterge fără urmă. Bunul Dumnezeu, care ne cunoaște infirmitățile, ne iartă cu ușurință. Dar dacă nu putem scăpa de ele cu desăvârșire, trebuie totuși să ne străduim a le micșora cât mai mult numărul, prin examenul de prevedere și prin autocontrol, și, în lupta contra lor, să ne rezemăm mai mult pe ajutorul lui Dumnezeu decât pe slabele noastre mijloace. Iar, spre a preveni descurajarea în lupta cu ele, nu ne vom tulbura după cădere, ci ne vom smeri, recunoscându-ne neputința, și ne vom trata pe noi înșine cu blândețe, deoarece, "a ne mânia pe noi înșine pentru că ne-am mâniat", cum spune Sfântul Francisc de Sales (În Vie devote, P. III.c. IX, apud Ad. Tan\ueray, PrZcis de Theologie asceti\ue et mysti\ue, Paris-Rome 1924, p. 466-467), înseamnă a ne lăsa stăpâniți de trufie, de amorul propriu, care nu vrea să-și recunoască propria slăbiciune și mizerie spirituală. Or, de ce să se mire slăbiciunea că este slabă? În loc de a ne tulbura și supăra pe noi înșine, pentru că am căzut - oricât de mare ar fi căderea -, mai bine să ne reînnoim, în smerenie, hotărârea de a ne recunoaște infirmitățile, de a ne încrede mai mult în Dumnezeu și de a-L iubi mai mult.

II. Dar, dacă păcatele ușoare, săvârșite prin surprindere, nu sunt un obstacol în calea desăvârșirii, apoi păcatele ușoare deliberate constituie o însemnată piedică. De aceea ele trebuie combătute cu tărie.

Deși nu ne separă de Dumnezeu, căci nu distrug viața harului din suflet, ele sunt totuși o ofensă adusă conștient și voit lui Dumnezeu, prin faptul că preferăm voinței divine un capriciu, o plăcere egoistă. Aceste acte deliberate constituie o nesupunere față de Dumnezeu, și o despuiere de slava ce I-o datorăm, ca făpturi. Porunca ne cere să-L iubim pe Dumnezeu "din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toate puterile". Or, prin astfel de păcate, noi Îi refuzăm lui Dumnezeu o parte din iubirea noastră, adică din gândurile, sentimentele și faptele noastre, ceea ce constituie o lipsă de delicatețe, de generozitate față de un Dumnezeu care, dându-ni-Se pe Sine, ne-a dat totul.

Dar și mai bine ne vom da seama de răutatea păcatului ușor deliberat dacă vom considera urmările pe care le are asupra noastră aici, pe pământ, și, mai ales, dincolo, în veșnicie.

Pe pământ, păcatul venial lipsește sufletul de multe haruri, în primul rând de un nou grad de iubire din partea lui Dumnezeu, iubire care ne-ar face sufletul mai luminos, mai bun. Concomitent cu retragerea harurilor ajutătoare, a luminilor și inspirațiilor de sus, păcatul venial micșorează, răcește iubirea față de Dumnezeu, adică avântul fierbinte ce îl mână să I se dăruiască cu toată ființa și să urce necontenit spre El. În loc să înainteze pe acest urcuș, se oprește ca să guste din fântânile murdare ale capriciilor și plăcerilor oprite, risipindu-și energiile necesare spre a atinge culmile. Sufletul slăbește și se moleșește; idealul nu-l mai fascinează ca la început, piscul i se pare prea greu de atins și se complace să petreacă în văi, în locuri mai comode ce nu-i cer efort. Lucrurile nepermise, care până nu de mult îi stârneau oroare, acum nu-l mai mișcă. El își pierde tot mai mult timpul în critici și discuții deșarte, alimentând antipatii și vanități, își neglijează tot mai mult obligațiile profesionale și cele de pietate. Se roagă tot mai puțin, nu-și examinează conștiința, nu e categoric și energic în a respinge ispitele de orice fel, se complace în suficiența proprie, în calitățile sale reale ori imaginare, e dur și lipsit de bunăvoință față de semeni.

Ajuns în aceată stare, dacă din când în când el mai încearcă să urce de unde a căzut, firicelele invizibile ale micilor dar puternicelor obișnuințe dezordonate, create prin atâtea greșeli comise cu nepăsare, îl doboară din nou. Cu conștiința tot mai lipsită de lumina harurilor, mereu respinse, cu sensibilitatea tot mai tocită, cu voința tot mai slăbită în fața ispitelor, păcătosul își justifică neglijența și nepăsarea spunându-și că, la urma urmei, toate acestea sunt greșeli omenești, de care nimeni nu este lipsit, și, astfel, alunecă, fără să mai reziste, din păcat venial în păcat venial, tot mai jos, mai adânc. La un moment dat focul ce mocnea sub spuza nepăsării izbucnește; șarpele pe care-l încălzea la sân îl mușcă și, deodată, iată-l pe păcătos prăbușit în abisul păcatului de moarte.

Putem spune deci, cu Părintele L. Lalemment, că "ruina sufletelor vine din înmulțirea păcatelor veniale, care pricinuiesc stingerea luminilor și a șoaptelor divine în suflet, a harurilor și mângâierilor lăuntrice, a râvnei și curajului de a se împotrivi dușmanului. De aci urmează orbirea sufletească, slăbirea în urma căderilor dese, obișnuința, insensibilitatea, căci, afecțiunea fiind cucerită, omul păcătuiește fără să-și simtă păcatul." (În La doctrine spirituelle, III-e Principe, ch. II a I.3, apud Tan\uerey, op. cit. p. 471).

Dar, acestor urmări de aici, li se adaugă urmările și mai grave din cealaltă viață, din Purgatoriu, unde nenumărate suflete, spre a ispăși un singur păcat, trebuie să sufere ani și ani.

Acolo, cea mai insuportabilă dintre toate pedepsele va fi absența lui Dumnezeu sau, mai corect spus, prezența lui Dumnezeu prin absența Lui. Fără îndoială, această pedeapsă nu va fi veșnică, precum în iad, și nu va duce sufletul la disperare - acesta va fi tot timpul însuflețit de o vie nădejde și iubire față de Dumnezeu - , dar va fi torturat totuși cumplit de conștiința de a se fi lipsit cu voia de Dumnezeul său cel atât de bun, din pricina unor păcate pe care le-ar fi putut evita atât de ușor și pe care acum, pe bună dreptate, trebuie să le ispășească. El va fi convins, până la evidență, că în acea stare nu se poate, și el însuși nu va vrea, să se unească cu Dumnezeu, care e însăși puritatea, până ce nu se va purifica deplin de orice urmă a păcatului. Și, spune sfântul Toma de A\uino, odată cu această stare violentă de despărțire de Dumnezeu, pe care sufletul recunoaște că a meritat-o, un foc subtil va chinui sufletul; acesta va ispăși, astfel, desfătările simțurilor. Cât de cumplit este acest foc, ne-o sugerează Sfântul Toma de A\uino: "Cea mai mică scânteie a acestui foc - zice el - e mai chinuitoare decât toate suferințele acestei vieți". Iar Sfântul Ciril remarcă; "Toate suferințele, chinurile, torturile acestei vieți, puse alături de cea mai mică suferință a purgatoriului, pot fi numite o mângâiere". Sfânta Magdalena de Pazzi, care văzuse pe fratele său în purgatoriu, ne spune că "focul pământesc, pus alături de focul purgatoriului, este o grădină frumoasă". Or, dacă Dumnezeu, care este nu numai preadrept, ci și preabun și preamilostiv, astfel pedepsește păcatul ușor, înseamnă că între această întinare atât de mică și Dumnezeu există o incompatibilitate absolută, care cere păcătosului să plătească, dincolo, până la "cel din urmă filer". Așadar, "nu e lucru mic a disprețui pe Dumnezeu în lucruri mici" (Sfântul Ieronim).

Dragii mei,

Din cele spuse rezultă că niciodată nu vom putea urî prea mult acest rău, care este păcatul venial, nici un efort pentru a-l ocoli nu e prea mare și nici o renunțare, nici o mortificare, nici o penitență nu vor fi prea aspre pentru a-l repara și ispăși, cât mai suntem în viață; pentru că nu există decât alternativa: "Aut poenitendum aut ardendum." (Sau facem pocăință, sau va trebui să ardem.) E logic și prudent să alegem pocăința, dar să trăim conform acestei alegeri, căci "înfricoșător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului cel viu", după ce nemărginita Sa Iubire a fost respinsă. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire