pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a XII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXIX-a după Rusalii)

Urmările păcatului de moarte

În duminica precedentă, vorbind despre virtutea pocăinței, am meditat, în lumina credinței, despre răutatea păcatului de moarte privit prin două prisme:

1. Prin prisma ideii pe care o are Dumnezeu despre păcatul de moarte. Și am văzut că, privit astfel, păcatul este de o răutate nemărginită, din moment ce pentru un singur păcat, Dumnezeu cel preabun și milostiv, dar în același timp și preadrept, a trebuit să-i pedepsească pe îngerii rebeli cu izgonirea din Cer, iar pe protopărinți să-i alunge tot pentru un singur păcat, din Paradisul pământesc, pierzându-și astfel toate harurile supranaturale și preternaturale: harul sfințitor cu dreptul de fiu și moștenitor al lui Dumnezeu, știința vărsată (infuză), scutirea de întreita poftă trupească (concupiscență) și scutirea de suferință și moarte trupească. Am văzut, de asemenea, că ideea pe care o are Dumnezeu despre răutatea păcatului o vedem oglindită mai ales pe Calvar, unde El pedepsește păcatul în Însuși Fiul Său întrupat, ca astfel să-și ia dreapta satisfacție pe care omul nu I-o putea da, iar, pe de altă parte, să-l reconcilieze pe om cu Sine și să-i redea demnitatea de fiu și moștenitor al fericirii cerești din care căzuse.

2. Privit păcatul de moarte în sine, am văzut că și din acest punct de vedere este de o răutate nemărginită, fiind singurul rău absolut ce există, deoarece este o crimă de lezmaiestate divină, vătămându-L pe Dumnezeu în toate atributele Sale, mai ales de Creator, Scop suprem, Părinte și Răscumpărător al nostru. Sub aceste aspecte, păcatul este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, căruia îi datorăm supunere necondiționată și totală; este o idolatrie, căci Îl detronează pe Dumnezeu din templul sufletului nostru, întronând în locul Lui idolul poftelor dezordonate; este un dispreț și ingratitudine față de Părintele nostru infinit de bun și vrednic de a fi iubit, deoarece îl ofensăm tocmai în darurile primite de la El; și, în sfârșit, păcatul de moarte este și un odios deicid, căci el este cauza morții Fiului lui Dumnezeu, și acest deicid păcătosul îl repetă, intenționat, ori de câte ori săvârșește un păcat de moaste.

Spre a completa acest tablou hidos al păcatului de moarte, vom considera astăzi urmările dezastruoase pe care acesta le aduce cu sine în viața noastră, aici și în veșnicie.

I. Spre a ne da seama de groaznicele urmări pe care păcatul de moarte le are asupra noastră încă în această viață, să ne reamintim că sufletul în starea de har este locașul, sanctuarul Sfintei Treimi, și că toate faptele bune săvârșite în această stare sunt fapte meritorii, adică ele sporesc sfințenia sufletului și deci gradul de slavă, fericirea sa de după moarte. Or, ce face păcatul de moarte?

1. Izgonește pe Dumnezeu din suflet; păcătosul pierde harul sfințitor, viața divină cu tot tezaurul de merite câștigate prin atâta trudă și luptă, rod al conlucrării lui cu harurile ajutătoare ale lui Dumnezeu. Iată o adevărată sinucidere spirituală. Și, astfel, păcătosul, fiind mort pentru Cer, nu mai este în stare să facă nimic bun, meritoriu pentru veșnicie; toate faptele sale, chiar și cele în aparență bune, rămân fără valoare pentru Cer, până în clipa când păcătosul va reînvia sufletește în baia sfintei Pocăințe. Singurele virtuți care, din mila lui Dumnezeu, îi mai rămân păcătosului sunt credința și speranța în mila lui Dumnezeu, virtuți pe care Dumnezeu i le lasă pentru ca, prin ele, să-i inspire încrederea în iertare și dorința salutară de a se reîntoarce la sânul Tatălui, pe care L-a părăsit. Credința îi va arăta păcătosului starea deplorabilă în care l-a adus păcatul; apoi, dimpreună cu nădejdea, îi va trezi căința pentru faptul de a-L fi vătămat pe Dumnezeu, precum și dorința și hotărârea de a se împăca cu El și de a-și ispăși vina.

2. Să adăugăm apoi, la toată risipa de daruri supranaturale, sclavia tiranică ce trebuie s-o sufere de acum păcătosul desprins de mâna ocrotitoare a Părintelui său și lăsat în voia patimilor dezlănțuite prin păcat. Căci "cel ce face păcatul este robul păcatului". Prin repetare, păcatul creează în păcătos obișnuința, în urma căreia voința sa slăbește tot mai mult, cedează ispitei cu tot mai multă ușurință și, ne mai conlucrând cu luminile trimise de Dumnezeu, Dumnezeu și le retrage treptat, astfel încât sufletul, lăsat în întuneric, își pierde sensibilitatea față de păcat, ajungând în final la împietrire în păcat. Aceasta este suprema pedeapsă ce o suferă păcătosul aici, pe pământ. Și, dacă, din nefericire, moartea îl surprinde în această stare de nepocăință finală, îl așteaptă.

II. În cealaltă viață, osânda veșnică : iadul cu toate chinurile lui. În primul rând cu pedeapsa daunei, adică pierderea pentru totdeauna a lui Dumnezeu, pedeapsă binemeritată, deoarece e drept ca după ce aici pe pământ păcătosul L-a respins conștient și voluntar pe Dumnezeu, și după ce a murit în această stare, el să rămână despărțit pentru veșnicie de Acela de care s-a separat în mod voit, fiind în viață. Această despărțire definitivă, pe veci, de adevăratul său scop final, de Dumnezeu, va fi pentru păcătosul osândit cea mai teribilă suferință. Gândul că pentru o plăcere nesăbuită L-a pierdut pe Acela care e însăși fericirea Lui îi va arde conștiința cu remușcări insuportabile. Prin toți porii ființei sale, prin toate aspirațiile sufletului se va simți atras spre Acela care e Creatorul și unicul izvor și obiect al fericirii sale, către acel Părinte nespus de bun și vrednic de iubire care îl adoptase de fiu, către acel Mântuitor care Si-a dat viața pentru el, dar pe care L-a respins cu ingratitudine prin păcat. Dar, o forță neînduplecată îi va încătușa avântul întregii ființe, imobilizându-l și fixându-l pe osândit, pentru veșnicie, în acel loc de tortură. Și, văzând el că totul este pierdut în mod irecuperabil, se va prăbuși într-o deznădejde cumplită, fără margini și într-o ură diabolică contra lui Dumnezeu și a tuturor creaturilor Lui. Va urî locurile, instrumentele și complicii păcatelor sale, îi va urî pe prieteni și pe binefăcători, îl va urî, cum am spus, până și pe Dumnezeu, deși va recunoaște că pe bună dreptate a fost osândit. "Mergi de la mine blestematule!" Unde? "În focul de veci". Acolo unde este "plâns și scrâșnirea dinților" și "unde viermele lor nu doarme și focul nu se stinge". Odată cu pedeapsa daunei, începe pedeapsa simțurilor. Dreptatea cere ca trupul, care cu simțurile sale a fost complicele și instrumentul sufletului în săvârșirea păcatului, să fie și el părtaș osândei. "Ca să învețe că prin ceea ce păcătuiește cineva, prin aceea se și pedepsește" (Cartea Înțelepciunii XI,5). O mână inteligentă va dirija acel foc în așa fel încât fiecare simț va fi torturat cu atât mai intens cu cât va fi abuzat mai mult de plăceri. Va fi torturat ochiul care s-a complăcut în a privi imagini și lucruri obscene; vor fi torturate urechile, care s-au delectat ascultând vorbe necurate, clevetiri și calomnii; va fi torturată limba, care a ucis numele bun al semenilor prin calomnii; va fi torturat gustul, care nu a cunoscut cumpăt în mâncare și băutură; mirosul, care a alergat după parfumuri; fața, care s-a sulemenit spre a atrage sufletele în cursa desfrâului; va fi torturat pipăitul, care s-a complăcut în atingeri necurate; cu un cuvânt, întreg trupul va fi torturat cu un foc nestins. Dar, câtă vreme focul de aici, pe care-l cunoaștem noi, consumă, mistuie, focul de acolo e de o cu totul altă natură; arde fără să consume. Focul de aici se stinge odată, focul din iad, niciodată. Și dacă aici pe pământ până și cele mai mici dureri devin uneori insuportabile din cauza duratei îndelungate, ce putem spune oare de acele teribile chinuri de dincolo, care, după mii de ani, în loc să se potolească, continuă în fiecare clipă cu o nuoă intensitate! De fapt, acolo nici nu există timp, nu există ieri, azi și mâine, ca în categoria timp, ci un prezent continuu. Aceasta e veșnicia. Într-o apariție, un osândit, fiind întrebat de când este în iad, a răspuns: De ieri. Și el era de zeci de ani.

Iubiții mei, cât de nesăbuit trebuie să fie păcătosul care nu se gândește serios la iad și nu-și orânduiește viața ca să evite această teribilă osândă. Cât se zbate omul de lume ca să-și păstreze și sporească, prin orice mijloace, drepte ori nedrepte, sănătatea și toate celelalte bunuri vremelnice, numai ca să le folosească în desfătări dezordonate, și nu-și dă nici cea mai mică osteneală ca, prin tot ce înfăptuiește, să-și sporească comorile sufletești nepieritoare, virtuțile, deși bine știe că toate cele pământești, mai curând sau mai târziu, le va pierde, și cu ele se va pierde și el, pe când cele spirituale: credința, iubirea, smerenia, blândețea, bunătatea, curățenia inimii, sunt singurele bunuri care îl vor însoți dincolo de mormânt. Și, astfel, ceea ce nefericitul păcătos crede că îi va aduce fericirea pe pământ devine pricina nu numai a nefericirii veșnice, ci și a celei vremelnice, deoarece își pierde aici bunul cel mai prețios: pacea conștiinței curate.

Așadar, iubiții mei, să fugim de păcat ca din fața șarpelui, și înainte de orice demers, de orice faptă să ne întrebăm cu un sfânt "|uid hoc ad aeternitatem?" (Cu ce îmi folosește acest lucru la fericirea mea veșnică?) Și, dacă prin acel lucru îl pierd pe Dumnezeu și îmi primejduiesc însăși mântuirea, să renunț la el, cu orice preț, pentru că: "momentaneum \uod delectat, aeternum \uod aruciat" - (doar o clipă durează ceea ce desfătează aici, dar o veșnicie ceea ce chinuiește dincolo); și viceversa: "momentaneum \uod cruciat aeternum \uod delectat " - (doar o clipă durează ceea ce mă chinuiește aici și o veșnicie ceea ce mă va ferici dincolo). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire