pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica după Botezul Domnului

Despre răutatea păcatului

"Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor."
(Matei IV,17)


Isus, după ce a primit botezul pocăinței, de la Ioan, se retrase în pustiu, unde, după un ajun de patruzeci de zile, a fost ispitit de Satana. Deși Mântuitorul este desăvârșit nu numai ca Dumnezeu, ci și ca om, El a permis să fie supus acelei întreite ispite externe, pentru a ne arăta că este om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, și pentru ca, prin exemplul pe care El ni l-a dat biruind ispita, să ne dea curaj și tărie în lupta contra ispitelor pe care le avem de înfruntat zi de zi.

După biruința împotriva diavolului, Isus, auzind că Ioan a fost închis de către Irod Antipa, s-a dus în Galileea și, lăsând Nazaretul, a venit în Capernaum, în hotarele lui Zabulon și Neftalim, unde și-a început predicarea cu aceleași cuvinte cu care și-o începuse și Ioan Botezătorul și cu care și-o va începe, mai târziu, Sfântul Apostol Petru: "Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor".

Fără îndoială, nu poate exista mântuire fără pocăință, căci Isus o spune categoric:"Ci de nu vă veți pocăi, toți asemenea veți pieri" (Luca XIII,5).



Cum am mai spus, cuvântul pocăință este împrumutat din limba greacă unde metanoia înseamnă prefacerea, transformarea gândirii, a sufletului, în sens de reînnoire, așa după cum metamorfoză înseamnă prefacerea, schimbarea formei. Pocăința este sinonimă cu convertirea, cu întoarcerea de la păcat la Dumnezeu; adică ea înseamnă a urî ceea ce mai înainte ai iubit, adică păcatul, și a iubi ceea ce mai înainte ai urât, adică virtutea, în ultimă analiză, pe Dumnezeu. Când în adâncul sufletului tău s-a petrecut această prefacere înnoitoare, în tine s-a stabilit împărăția lui Dumnezeu, însuși Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime.

Procesul acestei prefaceri, transfigurări adânci, operate în suflet prin virtutea pocăinței, cuprinde patru momente, patru acte interioare: Întâi, noi, ca păcătoși, examinându-ne în lumina credinței, ne dăm seama că păcatul este un rău, și încă răul cel mai mare, deoarece Îl ofensează pe Dumnezeu, binele nostru suprem; în momentul imediat următor, văzând aceasta, noi urâm păcatul și, fiindcă el a provocat în noi o răsturnare a ordinii prin faptul că am preferat voinței lui Dumnezeu pofta noastră egoistă, în noi se naște un sentiment de durere și părere de rău, care, în momentul imediat următor, ne dispune să luăm o hotărâre fermă de a evita orice prilej care ne-ar putea duce din nou la păcat, precum și să folosim toate mijloacele spre a birui ispitele. În sfârșit, în al patrulea moment, dându-ne seama că păcatul este o nedreptate pricinuită lui Dumnezeu prin faptul că, nesupunându-ne voinței Sale preasfinte, l-am despuiat de slava externă pe care i-o datorăm, ne hotărâm s-o reparăm și s-o ispășim prin rugăciuni și fapte bune.

Și, acum, după ce am analizat virtutea pocăinței, vom considera, în lumina credinței, în partea a doua a meditației, răutatea păcatului, deoarece de ideea ce ne-o facem despre păcat depinde nu numai părerea de rău, ci și propunerea de îndreptare, precum și repararea și ispășirea din partea noastră. În acest scop, vom încerca să vedem: ce gândește Dumnezeu despre păcatul de moarte și ce este în sine păcatul de moarte.

Ce gândește Dumnezeu despre păcatul de moarte ne-o arată felul cum a pedepsit El păcatul în îngeri, în primii oameni și în Însuși Fiul Său preaiubit, cel fără de păcat.

Pentru un singur păcat, acela al trufiei, Dumnezeu izgonește pe îngeri din cer în iad, unde sunt separați de El și osândiți pentru veșnicie. Dacă El, care este preadrept și, în același timp, preamilostiv, a trebuit să aplice o sentință atât de aspră, înseamnă că păcatul este de o răutate infinită. Sau ar putea, oare, presupune cineva că Dumnezeu nu a iubit aceste ființe pur spirituale, cele mai asemănătoare ființei Sale preasfinte?

Dar în primii oameni, cum a pedepsit păcatul? O, ce monstruos poate fi păcatul, dacă Creatorul, după ce l-a copleșit pe om cu toate darurile firești și suprafirești, după ce l-a înfiat insuflându-i viață divină și destinându-l astfel la o viață nemuritoare în împărtășire cu El în Cer, s-a văzut nevoit să-și calce pe inima Sa de Părinte , infinit de miloasă, și, pentru un singur gest de nesupunere, să-l despoaie de toată zestrea hărăzită cu atâta generozitate, lăsându-l pradă suferinței și morții!

Dar păcatul în toată atrocitatea lui apare abia pe lemnul Crucii, în persoana răstignită a Fiului lui Dumnezeu. Fiindcă de bunăvoie a luat asupra Sa păcatele omenirii ca să le ispășească și, astfel, să-l împace pe om cu Tatăl ceresc, Isus trebuie să moară, și, până la această supremă Jertfă, să îndure treizeci și trei de ani de privațiuni și suferințe fizice și morale. Dacă vrem să știm ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, să-L urmăm pe Mântuitorul pas cu pas, de la iesle până sus pe Calvar. Îl vedem în viața ascunsă din Nazaret, deprinzând smerenia și ascultarea cea mai desăvârșită, suportând săracia, truda și alergarea de fiecare zi; Îl vedem, în viața de evanghelizare, îndurând ura, disprețul, batjocora, calomniile din partea dușmanilor și neînțelegerea din partea prietenilor; Îl vedem, în patima Sa, suportând să fie trădat din partea unui prieten pe care-l hrănise cu propriul sânge; Îl vedem în agonia fizică și spirituală din Grădina Măslinilor și, în fine , după un proces calomnios și criminal, primind pedeapsa cea mai rușinoasă: moartea prin crucificare, între doi tâlhari, părăsit până și de Tatăl; toate acestea pentru păcatele noastre. Iată cum vede Dumnezeu păcatul de moarte.

Să încercăm acum să privim păcatul în sine.

Fiind Dumnezeu Creatorul și deci Stăpânul nostru absolut, Lui îi datorăm tot ce avem și ce suntem, deci supunere necondiționată, totală. Or, când îmi satisfac imboldurile firii împotriva ordinii stabilite de Creatorul și Stăpânul meu, eu resping autoritatea Lui, mă revolt contra voinței Sale preasfinte, deși bine știu că în această voință se află nu numai slava Lui, ci și fericirea mea. Deci păcatul este, mai întâi, o revoltă contra lui Dumnezeu.

Dar, deoarece Dumnezeu este nu numai Creatorul și Stăpânul meu, ci și scopul meu ultim, eu trebuie să tind spre El cu toate facultățile, cu ființa mea întreagă. Să-L cunosc, să-L iubesc slujindu-L în starea socială în care m-a pus El, astfel încât în viața mea să se oglindească desăvârșirile Lui, descoperite mie prin cuvântul și viața lui Isus, astfel încât, cine-mi vede faptele să-L preamărească pe Dumnezeu. Or, când, prin tot ce gândesc, vorbesc și fac, în loc să tind spre Dumnezeu, eu mă am în vedere pe mine însumi cu capriciile, pornirile mele pe care mi le satisfac în mod dezordonat, contra voinței Lui, eu comit un act de nedreptate, punându-mă pe mine ca scop ultim în locul lui Dumnezeu, satisfăcându-mi eul meu, nu pe Dumnezeu; astfel, punând creatura în locul Creatorului, comit o idolatrie.

Dar Dumnezeu mai este și Părintele nostru, care se îngrijește de cele de lipsă spre a ne atinge destinul nostru vremelnic și cel veșnic. Or, prin păcatul de moarte, noi săvârșim cea mai crasă nerecunoștință, pentru că, în loc ca simțurile, sentimentele, mintea, voința și toate darurile primite de la Dumnezeu să le folosim în scopul pentru care ne-au fost dăruite, adică spre slava Lui și spre mântuirea noastră, noi le folosim împotriva Lui, ofensându-L, pe El, Binefăcătorul nostru suprem.

În sfârșit, Dumnezeu, prin Fiul Său, este nu numai Creatorul, Stăpânul, scopul nostru ultim și Părintele nostru, ci și Răscumpărătorul și Mântuitorul nostru. Și, privit sub acest unghi, păcatul de moarte este un deicid, o ucidere a lui Dumnezeu, căci ce altceva a fost pricina morții Lui, dacă nu păcatul? Acolo pe lemnul Crucii au fost prezente și păcatele mele. Și eu am partea mea de contribuție la schingiuirile și moartea Mântuitorului. Și eu I-am dat, poate nu o dată, sărutul trădării; și eu am fost prezent în gloata care striga: "Răstignește-L! " "Răstignește-L!", preferând eliberarea tâlharului Baraba, în locul aceleia a lui Isus; și eu L-am biciuit când m-am complăcut în dezmierdările simțurilor; și eu I-am apăsat pe cap cununa de spini când m-am complăcut în gânduri de trufie, dispreț și necurăție; și eu I-am pus pe umeri crucea; și eu L-am pironit pe ea când am refuzat să sufăr, mai bucuros decât să mă lepăd de Dumnezeu prin păcat.

Da, toate păcatele mele au fost prezente în Spiritul și Inima Mântuitorului meu, în orele Patimilor, și, pentru fiecare în parte, El a suferit în locul meu.

În fața acestei realități dramatice, mă mai pot îndoi încă, pe de o parte, de nemărginita răutate și mostruozitate a păcatului, iar, pe de alta, de infinita iubire cu care m-a iubit Dumnezeu, dându-Se pe Sine pentru mine, în locul meu? "Tantum me amasti, ut Te odisse videaris". Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine însuți".

Ura față de păcat și iubirea față de Iubirea răstignită pentru noi, unul fiecare, să ne fie dominanta întregii vieți. Ele să ne călăuzească în tot ce gândim, dorim și facem. Să privim păcatul cu ochii Răstignitului și să-l urâm cu Inima Lui, iar pe El să-L iubim cu iubirea cu care El ne-a iubit, fiind gata să murim bucuros, decât să-L răstignim din nou. "Potius mori \uam foedari." (Mai bine să mor decât să mă pângăresc). Pentru că cine este nerecunoscător pentru creare merită iadul, dar cine este nerecunoscător pentru cea de a doua creare, pentru răscumpărare, merită un al doilea iad. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire