pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica dinaintea Botezului

Dumnezeu nu numai că i-a promis omului, îndată după căderea lui în păcat, trimiterea unui Mântuitor, și nu numai că a anunțat, prin profeții Săi, întruparea Fiului Său, ci, când s-a împlinit vremea venirii Lui în lume, s-a îngrijit să trimită un profet care să-I pregătească nemijlocit apariția Sa între oameni, adică să-I curețe și netezească drumul, precum se curăță și netezesc străzile când un conducător de stat este așteptat să viziteze un oraș. Acest profet, premergător nemijlocit al Mântuitorului, pe care Acesta îl numește cel mai mare bărbat născut vreodată, este Sfântul Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul, pe care Evanghelia ni-l prezintă astăzi în desfășurarea misiunii lui.

Spre a înțelege mai bine misiunea pregătitoare a Sfântului Ioan Botezătorul, e necesar să aruncăm o privire asupra cadrului istoric în care el își începe propovăduirea, din care vom cunoaște starea socială, politică, morală și religioasă a poporului evreu din acea vreme.

La Roma, împăratul Octavian August - pe vremea căruia s-a născut Isus - murise, iar Tiberiu, pe vremea căruia apare în public Ioan, era în al cincisprezecelea an de domnie. La Ierusalim, Irod cel Mare de asemeni murise, în primăvara anului 750 de la întemeierea Romei, la circa trei ani după nașterea Mântuitorului, iar regatul se împărțise între cei trei fii ai săi: Irod Antipa, care luă Galileea și Pereea; Filip, care luă Trahonitida și Ituria - și Arhelau, care luă Iudeea. Acesta, fiind rege slab dar crud, fu înlăturat din domnie de împăratul Tiberiu și astfel Iudeea este încorporată imperiului, primindu-și un procurator. Acești procuratori sau guvernatori, timp de aproape douăzeci de ani, nu făceau decât să asuprească poporul iudeu care nu suporta un jug străin sub care credința și obiceiurile sale străbune erau pângărite de un stăpân păgân. Căci, odată cu stăpânirea romană, își făcuseră intrarea în Ierusalim nu numai acvila romană, ci și zeitățile Romei păgâne. Evreii, cum nu puteau suporta o astfel de stare, zilnic puneau la cale răscoale.

Din când în când, din mijlocul lor se ridicau unii învățați în ale legii, îndrăzneți ca odinioară Moise, și răsturnau acvilele și inscripțiile pângăritoare, preferând să moară pentru legea străbună. Alții, tineri ca Iuda Galonitul și Sadoh fariseul, refuzau plata impozitelor, declarau nelegiuită orice stăpânire străină și ațâțau furia poporului împotriva imperiului, sfârșind ca martiri. Unii, dându-se drept Mesia, exploatau așteptarea generală după Îzbăvitorul. Și, de fapt, erau semne evidente care arătau că a sosit ceasul venirii Lui: tronul țării dispăruse, marele arhiereu era la discreția păgânilor, iar acvilele romane sfidau cu nerușinare de pe porțile templului.

Cât privește starea religioasă, existau două secte: secta fariseilor, care se considerau a fi adevărații interpreți ai legii lui Moise și cei mai fideli observatori ai ei, deși, în realitate, erau robiți de lux și desfrâu. Legea o tâlcuiau după interesele lor, observând cu scrupulozitate prescripțiile mărunte și încălcând obligațiile esențiale ale religiei. Se legau de litera legii, în timp ce, în suflet - cum le reproșa Isus -, "erau plini de fățărnicie și fărădelege" (Matei XXIII,28).

Cealaltă sectă o formau saduceii, care, având o filosofie materialistă, nu credeau în nemurire și practicau o morală hedonistă, senzualistă. Deviza lor era aceea a epicureilor greci: "Mănâncă, bea și te veselește, căci după moarte nu există nici o plăcere". Erau totdeauna de partea stăpânirii și prieteni cu Irodienii, deci cu acel partid care intenționa să aducă pe tronul lui David pe Irod Idumeul.

Poporul era și el împărțit în tabere. Unii căutau să-și astâmpere setea religioasă în vrăjitorii și jertfe superstițioase, alții își pierdeau timpul în distracțiile ieftine ce le erau oferite de luptele dintre gladiatori și animale în circuri.

Iată cadrul istoric în care își face apariția Sfântul Ioan Botezătorul.

"În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Împăratul, pe când în Iudeea domnea Ponțiu Pilat și Irod stăpânea Galileea, iar Filip, fratele lui, Iturea și ținutul Trahonitidei și Lisania stăpânea Abilina, în zilele arhiereilor Anna și Caiafa (...)" (Luca I, 1-2), se arătă pe neașteptate pe malul Iordanului, nu departe de Ierusalim, un om straniu, a cărui înfățișare smerită și aspră amintea poporului de tot ceea ce auzise despre profeții de demult. Avea treizeci de ani și se trăgea din neam preoțesc, fiind fiul preotului Zaharia, dar nu intrase niciodată în templu ca să aducă jertfe. Crescuse în pustiu și purta îmbrăcăminte aspră din păr de cămilă, strânsă pe la mijloc cu o curea de piele. Făcuse votul nazireatului, adică se abținea de la orice băutură alcoolică și de barba lui nu se atinsese niciodată briciul. Fața îi era străvezie de asceza postului, căci se nutrea cu lăcuste și miere sălbatică. Întreaga-i ființă exprima duioșie, dar și tărie, și o patimă sfântă ardea în ochii lui. Acesta era profetul Ioan. Poporul îl supranumi Botezătorul, pentru că boteza în apa Iordanului poporul ce venea din toate colțurile Iudeei, atras de glasul său fascinant. "Pocăiți-vă" - le zicea -,"căci s-a apropiat împărăția cerurilor", cuvinte prin care Ioan lăsa să se înțeleagă că împărăția anunțată de el, adică Biserica lui Cristos, nu va fi o împărăție lumească, ci una cu totul spirituală, o împărăție a sufletelor, în care se pătrunde nu prin spadă, ci prin pocăință, prin acea metanoia, care înseamnă prefacerea, reînnoirea minții și inimii, transformarea morală a omului întreg - cu un cuvânt, convertire - și se trăiește din focul iubirii, al acelei iubiri ce ardea în ochii și inima profetului.

O mare de oameni din toată Iudeea alerga la Ioan, îi asculta mesajul și îi cerea botezul. Unii rămâneau lângă el ca ucenici, ori veneau după sfaturi și plecau împăcați, iar alții, printre care fariseii și cărturarii, veneau să-l spioneze. Tuturora, Ioan le răspundea ca un adevărat profet ce era.

Saduceilor, tăgăduitori ai vieții veșnice, și fariseilor, falsificatori de credință, care se făleau cu descendența din Avraam, Ioan le striga cu asprime: "Pui de vipere, cine v-a învățat să fugiți de mânia care va veni? Faceți roade vrednice de pocăință și nu începeți a zice între voi: «Tată avem pe Avraam», pentru că vă zic că din pietrele acestea poate ridica Dumnezeu fiii lui Avraam. Căci iată securea zace la rădăcina pomilor. Deci tot pomul care nu face rod bun, se taie și în foc se aruncă" (Matei III, 7-10). Așadar, ei trebuiau să facă pocăință adevărată, deoarece Mesia, care era pe aproape, va curăți omenirea precum un grădinar își curăță pomii, iar uscăturile le aruncă în foc.

Oamenilor simpli, rătăciți mai mult din neștiință, Ioan le vorbea cu blândețe: "Cel ce are două haine, să dea celui ce nu are, și tot așa să facă și acela care are ce mânca" (Luca III,11).

Vameșilor care îi cereau sfatul le răspundea: "Nimic să nu faceți mai mult decât vă este hotărât" (Luca III,12), iar ostașilor, care-l întrebau ce trebuie să facă, le zicea: "Pe nimeni să nu asupriți, nici să nu grăiți de rău, ci fie-vă destulă leafa voastră" (Luca III,14).

Ascultătorii se cutremurau și alergau să primească botezul pocăinței în credința că Mesia e aproape. Ba mulți credeau că era chiar acest proroc atât de aspru și, totuși, atât de blând și cuceritor. Dar Ioan le răspundea cu smerenie: "Eu vă botez cu apă, dar după mine vine Cel mai mare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălțămintei; Acela vă va boteza cu Spirit Sfânt și cu foc; vânturătoarea e în mâna Lui și-Și va curăța aria și va aduna grâul în jitniță, iar paiele le va arde cu foc nestins" (Luca III, 16-17). Precizându-și deci menirea, Ioan era doar glasul de chemare la pocăința cerută de adevăratul Botez ce avea să-l întemeieze Mesia, Botez care va curăți cu adevărat sufletele, precum focul curăță aurul de zgură.

Acestea se petreceau în locul numit Beth-Abara, ce se traduce loc de corăbii sau plutitoare, un mic port lângă Marea Moartă. Anul în care ieșise în public era un an sabatic, adică un an de iertare a datoriilor, numit și an jubiliar, de la evreiescul jobal (- iertare), fiindcă, potrivit prevederilor din Levitic, cap.25 și Deuteronom cap.15, tot al șaptelea și apoi al cincizecilea an, se iertau toate datoriile, și pământurile vândute din cauza sărăciei reveneau stăpânilor inițiali, iar sclavii erau eliberați. Acest an era și un timp de rugăciune și de înnoire sufletească prin reconciliere cu Dumnezeu și aproapele. Iată de ce, apariția lui Ioan Botezătorul tocmai în acest an jubiliar a avut un răspuns deosebit de puternic în sufletul poporului, care vedea în Ioan împlinirea speranțelor sale mesianice.



Din anul jubiliar iudaic s-a inspirat și Biserica, instituind și ea Anul Sfânt, prin care își cheamă fiii la înnoire spirituală, la convertire prin reconcilierea cu Dumnezeu și aproapele, îndemnându-i să reconsidere demnitatea lor de creștini și rolul ce-l au în societate, acela de mesageri ai iubirii și păcii lui Cristos printre credincioși și necredincioși și ai speranței în triumful împărăției lui Cristos pe pământ.



Iubiți frați,

Chemarea Sfântului Ioan Botezătorul la pocăință, la reînnoirea sufletească, își păstrează, și astăzi, întreaga ei actualitate, în această lume în care principiile de bază și valorile vieții morale sunt grav încălcate și disprețuite. Numai că, pe timpul lui Ioan, împărăția cerurilor, Biserica, de-abia se întrezărea la orizont, pe când astăzi, deși ea este prezentă în mijlocul nostru de aproape două mii de ani, nu a pătruns adânc în noi, nu a ocupat și nu a transformat ființa noastră în plinătatea ei, nu a devenit sufletul care să miște și să dirijeze toate resorturile activității noastre; pentru că sufletul omului de azi este închistat în carapacea dură a egoismului, a patimilor neînfrânate, a păcatului. Singur spiritul de pocăință va putea să înmoaie și să topească această crustă, să elimine păcatul sub toate formele lui și astfel să netezească și să curețe calea Domnului, a Împăratului Cristos spre suflete, pentru ca El să-și stabilească acolo tronul care singur Lui I se cuvine. Să facem această purificare, dar, fiindcă singuri nu o putem îndeplini, să-L chemăm pe Isus și să-L rugăm să pună El ordine în gândurile, afecțiunile, dorințele și vrerile noastre, în viața noastră întreagă și să ne modeleze după chipul Său, ca să gândim cum gândește El, să iubim cum iubește El, să vrem ce vrea El, și să lucrăm cum ar lucra El în locul nostru. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire