pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a X-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXVII-a după Rusalii)

Chipul blând al lui Isus Cristos ostenit de cale, flămând și însetat, bătătorind în lung și-n lat drumurile aspre ale Iudeei și Galileei prin arșița soarelui mediteranean, trebuie să ne fie mereu viu, în gând și inimă, și acum, după aproape două mii de ani de la Înălțarea Sa la Cer. Îl vedem ziua, umblând neobosit în căutarea oițelor rătăcite și împărtășind tuturor mângâiere, vindecare, speranță și pace; Îl vedem noaptea în timp ce ucenicii se odihneau, retras în singurătate, spre a se întreține în rugăciune cu Tatăl.

La răscruci de drumuri, la porțile orașelor, în piețe și sinagogi, prin casele oamenilor, pretutindeni, Isus întâlnea aceeași lume nenorocită, nevoiașă, suferindă, căutând ori așteptând o mângâiere, o alinare, un ajutor.

Când se zvonea că apare Isus din Nazaret, orbii, șchiopii, paraliticii, leproșii, surzii, muții și posedații de duhuri necurate făceau gard viu, de o parte și de alta a drumului. Aceștia erau garda de onoare a blândului Galileean. Vestea trecerii lui străbătea ca un fluviu viu aceste epave care, într-o supremă încordare a ultimei lor speranțe, implorau mila Fiului lui David, Regele și Izbăvitorul lor: "Doamne, fă-mă să văd", "Doamne, fiica mea rău se îndrăcește", "Doamne, sluga mea zace neputincioasă", iar Isus nu putea trece pe lângă ei, fără să le împărtășească ajutorul cerut. Nu știm ca El să fi respins pe cineva.



Într-o zi, Isus, pe când învăța în sinagogă, văzu o femeie care avea, de optsprezece ani, duhul neputinței, fiind gârbovă și neputând să se îndrepte. El o chemă la Sine și îi zise: "Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea se îndreptă numaidecât și-L preamărea pe Dumnezeu" (Luca XIII, 13).

Sfânta Evanghelie nu ne spune să-L fi căutat pe Isus și să-I fi cerut s-o vindece. Dimpotrivă, Evanghelia notează că Isus a chemat-o la Sine și a vindecat-o cu cuvântul și punerea mâinilor asupra ei. De aceea, pe drept cuvânt, ne-am putea întreba pentru ce Isus a tămăduit-o pe această bolnavă fără ca ea să-L fi rugat, câtă vreme pe femeia canaaneancă, de plidă, a lăsat-o să strige de mai multe ori în urma Sa, înainte de a o fi ascultat?

Nu încape îndoială că Inima lui Isus, care a vibrat ca nici o altă inimă la toate durerile și dramele oamenilor, a simțit și drama interioară a acestei femei care își târa, de optsprezece ani, neputința; a văzut credința și încrederea ei tare, dar a văzut și smerenia și modestia ei care o rețineau, neîndrăznind să se apropie de Mântuitorul și să-L deranjeze cu necazul ei. "Acest făcător de minuni" - își zise ea - "care știe totul și e atât de milostiv cu toți, îmi vede și nenorocirea mea și mă va ajuta și fără să alerg la mila Lui". Probabil, Isus, printr-o șoaptă lăuntrică, o asigurase că o va vindeca. De aceea ea aștepta, cu încredere și liniștită, ca minunea să se producă, ceea ce s-a și întâmplat numaidecât. Astfel, biata femeie, în culmea bucuriei, îl preamărea pe Dumnezeu.



Isus, care vrea ca toți oamenii să se mântuiască, le vorbește tuturor, în taină. Dar zgomotul vieții trepidante, de azi, înăbușă glasul său în multe suflete. Mijloacele de informare și comunicare moderne ultrarapide, preocuparea de tot ce-i nou și la modă, goana după tot felul de distracții, ce murdăresc retina și pângăresc inima, împiedică sufletele să deslușească chemările și îndemnurile tainice ale Creatorului și Stăpânului lor.

Numai sufletul care, în ciuda tuturor ispitelor ce tind să-l împrăștie în lumea dinafară, știe și are tăria să se coboare în cămăruța sufletului și să rămână acolo în reculegere, numai acesta poate auzi și urma chemarea tainică, dar limpede, a lui Isus.

Plăcerile neînfrânate ale simțurilor, ca și orice satisfacții ce nu sunt după voia lui Dumnezeu, lasă în suflet gustul searbăd și tristețea remușcărilor de a fi încălcat rânduiala firii zidită de Creator și de a se fi separat de El, care este izvorul curat și nesecat al adevăratei bucurii. Dimpotrivă, încercarea, suferința, obligă sufletul să se plece mai atent asupra sa însuși, ca femeia gârbovă, să-și examineze propriile lipsuri și mizerii, să-și cunoască neputința și fragilitatea și să se deschidă spre Acela care singur poate să-l întărească, să-l mângâie, să-i aducă vindecarea și pacea interioară adevărată, întemeiată pe dependența totală de Dumnezeu și pe încrederea în iubirea Lui. Astfel, suferința se preface în pace și bucurie interioară, izvorâtă din contactul interior cu Dumnezeu.

Când între noi și Dumnezeu s-a stabilit această comuniune interioară, nici nu mai este nevoie să strigăm după ajutorul Său, căci El este în intimitatea noastră. Ne aude și numai dacă șoptim - ba nici nu trebuie să șoptim - este destul să-L privim, căci însăși durerea, necazul nostru, Îi vorbesc; iar Isus înțelege acest limbaj și ne vine în ajutor. Femeia din Evanghelie nu a strigat, n-a scos nici un cuvânt, și totuși a obținut ce dorea, pentru că ea a avut inima total deschisă spre Isus, era cu El într-un colocviu interior, prin iubirea ei încrezătoare în iubirea milostivă a lui Isus. În această stare, ea a stat liniștită, într-o deplină disponibilitate, așteptând intervenția Lui eliberatoare. Și nu s-a înșelat.

Să învățăm de la această femeie adevărata comportare creștinească în fața durerii. Să nu fim agitați și nerăbdători în suportarea ei, ci, deplin ancorați în purtarea de grijă a Părintelui nostru ceresc; să-I împlinim voința în toate, și să așteptăm, fără să ne tulburăm, până ce El se va milostivi să ne ușureze povara. Să nu respingem crucea, să nu alergăm după bucurii și mângâieri, efemere și înșelătoare. Ca Părinte, el știe când să ne viziteze cu bucurii și mângâieri și când să ne facă părtași Crucii Sale, căci El este Medicul negreșelnic, El cunoaște perfect boala de care suferă sufletul nostru și știe când acesta are nevoie de bucurie și consolare, care să-i redea curajul și avântul spre Dumnezeu, și când are nevoie de focul suferinței ca să-i ardă și purifice rănile păcatului pentru a-l face apt de unire cu El. Acceptarea tuturor încercărilor în spirit de purificare, de ispășire, ca expresie a aceleiași Iubiri divine care ne trimite și bucuriile, este absolut necesară spre a ne statornici în adevărata pace a sufletului, în acea pace care izvorăște din siguranța că ne găsim în brațele Părintelui nostru ceresc, unde nu ni se poate întâmpla nici un rău, cum nu i se poate întâmpla nici un rău copilului care se știe la sânul mamei sale. Este acea pace în care trăia permanent Sfânta Tereza de Lisieux și despre care, în autobiografia sa, spune: "Inima mea este plină de voința lui Dumnezeu, astfel încât, când se revarsă ceva peste ea, nu se lasă niciodată până la fund, ci plutește ca uleiul peste suprafața apei limpezi, fără să o tulbure" (Istoria unui suflet). Este, mai ales, pacea pe care ne-o îmbie, din ieslea din Bethleem, Pruncul Isus, care, conformându-se din veșnicie voinței Tatălui, a îmbrățișat condiția noastră omenească, cu toate lipsurile și suferințele, începând din iesle până la jertfa supremă de pe Cruce, demonstrându-ne astfel că, pentru ca să ne putem împărtăși de slava Învierii, trebuie să trecem și noi, ca El, prin stațiunea Crucii. Pacea și bucuria ce ne-o îmbie Isus din Iesle este rodul conformării noastre totale cu voința lui Dumnezeu Tatăl, după modelul lui Isus. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire