pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a XIV-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXXI-a după Rusalii)

Pericopa Evangheliei citită azi ni-L înfățișează pe Isus dând lumină ochilor unui orb, drept răsplată pentru credința lui.

"Pe când se apropia Isus de Ierihon, un orb ședea pe marginea drumului, cerșind" (Luca XVIII, 35). Sfântul evanghelist Marcu, însoțitorul și cronicarul Sfântului Petru, a cărui predicare o consemnează în evanghelia sa, ne păstrează și numele acestui orb. Se numea Bartimeu, ceea ce în limba aramaică, vorbită pe atunci în Palestina, înseamnă fiul lui Timeu. Acest nenorocit, lipsit de cel mai prețios dar trupesc, lumina ochilor, izvor al celor mai alese bucurii, era nenorocit și pentru faptul că era sărac. În fiecare zi era pus să cerșească pe drumul ce ducea de la Ierihon la Ierusalim. Dramatică soartă! Orb și cerșetor.

În momentul în care a auzit vorbindu-se despre acel misterios personaj care cutreiera țara evreiască, făcând bine tuturor, despre Acela care-i vindeca pe paralitici, surzi, muți și orbi, despre Isus din Nazaret, cel plin de nemărginită iubire și milă pentru toți bolnavii și oropsiții, Bartimeu fu mișcat adânc și o rază de nădejde i se strecură în suflet: "O, de mi s-ar da și mie norocul și fericirea să-l întâlnesc vreodată!" își zicea în sinea lui. Această licărire de speranță îi însenină chipul și îi picură în inimă balsamul mângâierii.

Iată însă că, pe neașteptate, aude un zgomot ce se apropia tot mai mult: erau strigătele de bucurie ale unei mulțimi. Întrebând pe cei din apropiere despre ceea ce se petrece, i se răspunde că "Isus Nazarineanul trece". Așadar, visul, nădejdea lui s-a împlinit; a sosit ceasul bunecuvântat al izbăvirii lui din nenorocire. Și, fără să șovăiască, strigă din adâncul inimii: "Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!". Numindu-L "Isus", adică Mâtuitor și "Fiul lui David", orbul își arăta credința că acest om era Mesia cel așteptat de Evrei, născut - potrivit profețiilor - din casa lui David Împăratul. Fără să-I fi văzut minunile și impresionantu-I chip, Bartimeu ajunsese, numai din cele auzite de la alții, la o credință ce rușina necredința Evreilor, care erau martori la atâtea semne și minuni ce le făcea Isus. Această credință i-a inspirat încrederea neșovăielnică ce l-a făcut să rostească cea mai frumoasă și simțită rugăciune ce poate fi adresată Stăpânului și Mântuitorului: "miluiește-mă!" Și, în pofida celor care îl certau ca să tacă, el repeta cu aceeași încredere: "Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!" Isus care zisese: "Neîncetat să vă rugați" și "cereți și veți primi, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide", putea oare să respingă o rugăminte atât de stăruitoare și încrezătoare? Fără îndoială, nu. De aceea, El se oprește, îi dojenește pe cei care îl opresc pe orb să strige și îl cheamă la Sine. Acesta, "sculându-se" și "lepădându-și haina" - ca să poată alerga mai iute -, a venit la Isus, medicul celor nevăzători. Mulțimea se înghesuia în dorința de a înregistra cu ochii și urechile orice mișcare, orice cuvânt. Bartimeu, ajuns față în față cu Stăpânul și Mântuitorul său, e zguduit în întreaga-i ființă, încât pare că i s-a tăiat răsuflarea și nu mai poate scoate nici un cuvânt. Ținuta lui nemișcată și umilă părea o rugăciune vie. "Ce vrei să-ți fac?" îl întreabă Isus. Mai avea rost să întrebe? Nu știa Isus ce dorea, mai înainte de a-l fi văzut și a-i fi auzit strigătul? Știa, desigur, prea bine. Dar, așa cum, înainte - pe când orbul striga după El, cerșindu-I milă -, Isus întârzia să-L asculte, numai pentru a-i oferi prilej să-și arate credința și încrederea, insistând în rugăminte, tot așa, acum, Isus când îl întreabă pe orb ce vrea, o face nu pentru că nu ar ști ce dorește, ci pentru a-i oferi un nou prilej de a-și mărturisi nenorocirea și totala sa atârnare de Isus, de la care vine tot binele. Bartimeu, neputând să-L vadă pe Isus, avea să-și dea seama unde se află, după direcția din care veneau cuvintele Lui; în vocea Lui atât de blândă, dulce și melodioasă, se oglindea o inimă infinit de duioasă și miloasă, asemenea aceleia a unei mame care își întreabă odorul dacă dorește cutare lucru, deși ea bine știe că îl vrea și că are nevoie de el. În felul acesta, Isus, punându-i orbului o întrebare, în aparență de prisos, intenționează doar să lege mai intim inima orbului de Inima Sa.

Biruind emoția clipei de tensiune, orbul găsește răspunsul prin acea exclamație atât de smerită și expresivă: "Doamne, să văd!"

Replica lui Isus vine prompt: "Vezi, credința ta te-a mântuit". Efectul s-a produs instantaneu, sub ochii tuturor celor prezenți; într-o clipită, și numai cu cuvântul, Domnul dărui vedere orbului. Acesta, drept recunoștință, "a mers după dânsul, mărind pe Dumnezeu" (Luca XVIII, 43).

Astfel, nenorocirea i-a adus orbului, prin lumina credinței lui, lumina trupească. Aci se adeverește cugetarea unui poet: "Man muss blind sein um Gott zu sehen?" (Trebuie să fii orb, ca să-L vezi pe Dumnezeu?). Dacă nu ar fi fost orb, poate ar fi fost și el dintre aceia care, peste câteva zile, vor striga: "Răstignește-L, răstignește-L"; dar așa, el devine un adevărat văzător și ucenic al Domnului.

Fericiți suntem dacă ne putem număra și noi printre adevărații văzători cu spiritul, dacă ne-am păstrat nealterată vederea credinței primită în Sfântul Botez și alimentată de-a lungul vieții prin rugăciune, Sfintele Taine și faptele cele bune. Ferice de noi, dacă încercările și nenorocirile, în loc să ne descurajeze, ne-au întărit și mai mult lumina credinței, angajându-ne cu și mai multă hotărâre și încredere pe drumul Crucii!

Dar, să nu uităm, credința este un foc ce trebuie să lumineze și să încălzească nu numai pe cel ce o are, ci și pe oricine vine în contact cu el. Numai atunci ea se dovedește cu adevărat credință vie, când creștinul, prin cuvânt și mai ales prin faptele de fiecare zi, se străduiește să-i lumineze și să-i zidească sufletește pe semeni, apropiindu-i tot mai mult de Isus; atunci când, departe de a-i împiedica să ajungă la Isus - cum făcuseră cu orbul Bartimeu cei din preajma lui -, va fi pentru ei un sprijin și călăuză spre a-L afla.

Câte suflete lipsite de vederea credinței sunt, nu numai în teritoriile de misiuni, ci și printre noi! Câți din aceia care cunosc, ori nu cunosc suficient, nici pe Isus, nici Evanghelia Lui, nici Biserica în care Isus a așezat Sfintele Taine ca tot atâtea izvoare de sfințire și mântuire, nici pe Maria, Mama Bisericii, mijlocitoarea noastră permanentă pe lângă Fiul Ei! Toți aceștia sunt mai nefericiți decât orbul Bartimeu, căci vederea sufletească este infinit mai prețioasă decât lumina ochilor.

Isus, Medicul sufletelor și al trupurilor, trece și azi necontenit printre oameni, avertizându-i și chemându-i la sine prin minunățiile firii, prin șoapte interioare, prin cuvântul reprezentanților Săi, printr-o carte bună, prin sfatul unui prieten adevărat, prin boli și tot felul de încercări, prin evenimentele istoriei. Unii se lasă atinși de razele harului divin și aleargă după Isus ca să le deschidă ochii. Isus se oprește, se apleacă asupra lor cu bunătate și blândețe și le dăruiește lumina credinței, umplându-le inima cu o negrăită bucurie și transformându-le profund și definitiv viața. Aceasta e istoria impresionantă a multor necredincioși, ajunși, după o experiență nefericită, în posesia adevărului. Și, odată cu ei, cât de fericiți se pot socoti și aceia care i-au ajutat să ajungă la Isus, căci: "Cel ce va întoarce pe cel fărădelege de la rătăcirea lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate".

Din această fericire și noi, unul fiecare, ne putem împărtăși, dacă, prin rugăciuni, îndemnuri și, mai ales, prin micile renunțări și prin fapte bune, vom fi contribuit la întoarcerea la Dumnezeu a vreunui semen al nostru.

Dacă și numai un singur suflet se va fi întors datorită rugăciunilor și sacrificiilor tale, la o viață virtuoasă, cât trebuie să te bucuri la gândul că, acolo sus, în splendoarea veșnicei lumini, acel suflet îți va mulțumi, spunându-ți: "După Dumnezeu, ție îți datorez fericire, pentru că mi-ai zis: «Cutează, scoală-te, Învățătorul te cheamă la Sine». Și astfel am găsit lumina credinței.

Am ajuns, dragii mei, în această a treia duminică din postul Crăciunului, timp de pregătire, prin mai multă reculegere, înfrânare și iubire, pentru a-L primi în inimă pe Mântuitorul care se coboară la noi. Să-I oferim un locaș curat și smerit, să-I prilejuim și bucuria de a se putea naște și sălășlui - prin concursul nostru -, și în inimile acelora care nu-L cunosc ori refuză să-L cunoască și să-L primească, dar cărora El dorește să le spună, și lor, ca și orbului Bartimeu: "Vezi, credința ta te-a mântuit". Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire