pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a XIII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXX-a după Rusalii)

În convorbirea cu tânărul bogat pe care ne-o prezintă astăzi Sfântul evanghelist Luca (XVIII, 18-27) și, în paralel, și ceilalți doi evangheliști sinoptici, Matei (XIX, 16-27) și Marcu (X, 17-22), Isus ne pune în fața ochilor sufletești cele două căi pe care se poate ajunge la scopul nostru ultim: viața de veci.

Cea dintâi, mai ușoară și, oarecum, mai largă, este calea trasată de decalog, de cele zece porunci, cale comună tuturor oamenilor, căci Dumnezeu le-a întipărit în însăși firea omului, în conștiința lui, în momentul când l-a creat cu suflet nemuritor; iar mai târziu, când omul, alunecat în excesele pasiunilor, era amenințat să le dea cu totul uitării, Dumnezeu a intervenit pentru a doua oară, oferindu-le, prin Moise, lumii întregi, gravate pe cele două table de piatră, ca omul să le poată citi și cu ochii trupești, dacă cei sufletești i s-ar fi întunecat. Fericirea ori nefericirea, pacea ori dezordinea și deznădejdea omenirii - așa cum istoria a dovedit-o întotdeauna și o dovedește și astăzi sub ochii noștri - atârnă de respectarea ori încălcarea celor zece comandamente morale. Ele sunt jaloanele, dar și balustrada de siguranță și sprijin, care ne indică urcușul și ne călăuzesc spre culmile însorite ale fericirii veșnice. În cartea Proverbelor, Spiritul Sfânt, prin înțeleptul Solomon, ne îndeamnă: "Ține poruncile mele legate mereu de inima ta; pune-le împrejurul gâtului tău ca un colier; când umbli, să umble și ele cu tine; ele să te păzească în timp ce vei dormi; de îndată ce te vei trezi, vorbește cu ele: căci poruncile sunt ca o flacără și legea ca o lumină, iar mustrarea pe care ne-o fac pentru greșelile noastre este calea vieții" (VI 21-23).

A doua cale, mai anevoioasă și mai îngustă decât aceea a poruncilor divine, este calea celor trei sfaturi evanghelice: a sărăciei liber acceptate, a castității perfecte și a ascultării de bună voie -, cale rezervată celor chemați de Dumnezeu printr-o alegere specială, celor care, dorind desăvârșirea, nu se mulțumesc numai cu păzirea poruncilor, ci, aprinși de iubirea de Dumnezeu, se consacră Lui printr-o renunțare totală la sine și la lume, adică la lucruri care în sine nu sunt rele, dar constituie totuși pentru suflet o primejdie și o piedică în calea sfințirii și mântuirii. Acestea sunt: bunurile pământești, plăcerile trupești și voința proprie.

La bunurile pământești se renunță prin votul sărăciei, la plăcerile trupești prin votul castității, iar la dreptul de a-și exercita liber voința, prin votul ascultării de bună-voie.

Aceste trei voturi ce corespund celor trei sfaturi evanghelice, trasate de însuși Isus prin pilda vieții Sale, constituie calea pe care El invită sufletele alese să-L urmeze îndeaproape, fie rămânând în lume, fie, mai ales, retrăgându-se în mănăstire.

Isus este Săracul prin excelență care nu a avut nimic propriu, nici măcar pe ce să-Și plece capul. El este, de asemenea, singurul care nu a simțit în trupul Său preacurat ghimpele ispitei: "Cine dintre voi mă poate acuza de păcat?" Tot El este cel care, din prima clipă a existenței Sale ca om, a renunțat la propria Sa voință, făcându-Și din viață un neîntrerupt act de supunere totală la voința Tatălui ceresc: "Am venit pe pământ nu să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis". "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să săvârșesc lucrul Lui" (Ioan IV, 34). Iar Apostolul neamurilor zice despre Isus: "S-a smerit pe Sine luând chipul robului, S-a smerit ascultător făcându-Se până la moarte, și încă până la moartea pe Cruce" (Filipeni II, 8). Pe acest drum eroic, Isus a fost urmat cu o totală dăruire, până la moarte, de nesfârșita pleiadă de suflete care, începând cu Apostolii, s-au consacrat Maestrului și Mirelui lor divin, renunțând la ei înșiși și la lume.

Pe această cale îl chema Isus și pe tânărul bogat, care, deși avea o situație materială și socială deosebită, nu era mulțumit cu sine. Simțea că Dumnezeu îi cerea ceva mai mult. Dorea o viață care să-i asigure veșnicia, dar nu știa ce anume avea de făcut în acest scop. Profitând de întâlnirea cu Isus, dincolo de Iordan, îl întreabă: "Învățătorule bun, ce bine voi face ca să moștenesc viața de veci?" (Matei XIX 16). Mântuitorul îi răspunde: "Poruncile le știi: Să nu fii desfrânat, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să cinstești pe tatăl și pe mama ta" (Matei XIX, 19). Tânărul îi răspunde că toate acestea le-a păzit din tinerețe și dorește să i se spună "ce îi mai lipsește" (Ibid. v. 20).

La acest răspuns ce exprimă curăția și noblețea celui ce îi stătea în față, Isus rămâne atât de plăcut surprins, încât - cum notează Sfântul Marcu - "privindu-l, l-a iubit", adică s-a oglindit pe fața lui Isus dragostea ce i-o arăta tânărului. Isus adaugă: "Încă una îți lipsește: Vinde toate pe câte le ai și dă-le săracilor și vei avea comoară în cer și vino după mine" (Luca XVIII, 22). Mântuitorul îl cheamă deci mai sus, să îmbrățișeze sfaturile evanghelice, ca, astfel, liber de orice legătură, să-L urmeze îndeaproape pe El: să schimbe bunurile pământești cu comorile cerești.

Tânărul nu se aștepta să i se ceară o jertfă atât de mare: să se despoaie de tot avutul agonisit cu trudă și să pășească sărac pe urmele lui Isus. Dorea comori cerești, dar nu cu prețul despărțirii de avuție, casă și familie. Și, deodată, ca printr-o străfulgerare, simți că aripile avântului spre culmi i se frâng și, ca și cum s-ar fi prăbușit în el ceva măreț, plecă întristat. "Iar tânărul - remarcă Sfântul evanghelist Matei, în textul paralel - plecă întristat, căci avea bogății multe".

Aci, spontan, ne întrebăm: Ce se va fi ales, oare, în final, de acest tânăr cinstit, drept, curat, pe de o parte, iar pe de altă parte refuzând chemarea la perfecțiune? S-a mântuit ori s-a osândit?

Sfântul Augustin este de părere că nu s-a mântuit; și aceasta nu pentru că sfatul pe care l-a respins îi fusese dat de însuși Isus, izvorul sfințeniei, ci pentru faptul că inima îi era atât de stăpânită și alipită de avuție, încât nu avea tăria necesară să înfrunte multele ispite de care cei ce o posedă sunt atât de asaltați, încât uită cu totul de interesul suprem al sufletului, ajungând în situația bogatului nesăbuit din Evanghelia duminicii trecute, surprins de judecata lui Dumnezeu, în timp ce singura preocupare îi era cum să-și adăpostească recolta atât de îmbelșugată, încât nu îi mai încăpea în vechile hambare. Părerea Sfântului Augustin este îndreptățită și de reflecția pe care o face Isus, văzându-l pe tânăr întristat: "Cât de cu anevoie vor intra cei bogați în împărăția lui Dumnezeu! Căci mai ușor va trece funia corabiei prin urechile acului decât bogatul în împărăția lui Dumnezeu" (Luca XVIII 24-25). "Dar cine se va putea mântui?" - îl întreabă cei de față. "Cele ce sunt cu neputință oamenilor, îi sunt cu putință lui Dumnezeu" - le răspunde Isus.

Așadar, legătura bunurilor vremelnice cu care sufletul este încătușat nu poate fi ruptă decât prin harul atotputernic al lui Dumnezeu, har care, prin rugăciune și împărtășirea cu Sfintele Taine, îl luminează pe cel ce le posedă ca să se considere doar ca administrator al lor, ele fiind în planul lui Dumnezeu simple instrumente, mijloace, și nu scop, menite să fie folosite nu numai pentru nevoile materiale și spirituale ale celui ce le posedă, ci și pentru ale celor năpăstuiți, prin acte și opere de milostenie, dată fiind solidaritatea și comuniunea vitală ce trebuie să existe între creștini, membrele Trupului Tainic al lui Cristos.

Iubiți credincioși, în vorbirea de pe Munte, Isus ne avertizează: "Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și Mamonei" (Matei VI 24), adică avuției. Sufletul este destinat să fie tronul lui Dumnezeu. Menirea creaturilor, a tot ce există, este de a mi-L aduce pe Dumnezeu în suflet, în ființa Mea. El nu suportă ca locașul Său să-l împart cu ceea ce nu este El. Iată de ce, precum rostul unui ac este de a trece cât mai repede ața prin cele două bucăți de stofă pe care croitorul vrea să le îmbine, și câtă vreme acul rămâne pe loc firul de ață nu poate uni cele două bucăți, tot astfel rostul oricărui bun pământesc, oricărei creații este de a ne uni sufletul cu Dumnezeu prin iubire. Câtă vreme acel bun rămâne în sufletul meu, unirea mea cu Dumnezeu nu se poate săvârși, eu rămânând departe de El, expus dezordinii, abuzurilor de tot felul, asupra cărora ne atrage atenția Sfântul Pavel, în Epistola I către Timotei: "Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care unii, poftind-o, au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu dureri multe" (6, 10). Iată pentru ce el ne avertizează: "Cel care se folosește de lumea aceasta, să fie ca și cum nu s-ar folosi, căci trece chipul lumii acesteia" (I Corinteni VII, 31).

Să veghem deci și să ne rugăm ca nu cumva să ajungem în starea de plâns de a fi îngropați cu inima în mult-puținul ce îl posedăm, ci să rămânem detașați de tot ce nu este Dumnezeu și nu ne conduce la El, pentru a ne umple cu El, prin fapte de milostenie, singura comoară ce o putem duce în veșnicie.

Acesta este sensul adevărat al primei fericiri: "Fericiți cei săraci cu spiritul căci a lor este împărăția cerurilor." Comit o mare greșeală cei ce prin sintagma "sărac cu duhul" înțeleg om redus la minte, căci ar fi o blasfemie a afirma că Isus, însăși atotștiința și înțelepciunea, să fericească pe cei proști și ignoranți. Nu, "sărac cu spiritul" este omul al cărui suflet este golit de tot ce este bun pământesc și dezlipit afectiv de acestea.

Pliniu cel Bătrân (23-79 d. Cr.), în cartea sa Istoria naturală, afirmă că Apelles, cel mai mare pictor al Greciei antice, avea deviza Nulla dies sine linea (- să nu treacă nici o zi fără să trag o linie). La fel să facem și noi, să nu lăsăm să treacă nici o zi fără a face un bine. A trăit cu adevărat creștinește este nu numai a nu face rău. Tânărul nu îl întreabă pe Isus ce rău să nu facă, ci ce bine să facă. Împărăția lui Dumnezeu se contruiește prin fapte bune. De aceea, nu e destul dacă la examenul pe care îl facem seara conștiința ne spune că nu am comis nici un rău, ci trebuie să insistăm asupra binelui pe care l-am omis, adică pe care trebuia să-l facem și nu l-am făcut. Dacă vom pune accentul pe această latură pozitivă, activă a vieții noastre de creștin, care presupune dăruire de sine și detașare sufletească de ceea ce avem, pentru desăvârșirea noastră și a semenilor, vom experimenta cu inima bucuria primei fericiri: "Fericiți cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăția cerurilor". Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire