pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a IX-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXVI-a după Rusalii)

Rostul bunurilor pământești

"Nebunule, chiar în această noapte ți se va cere sufletul;
dar cele ce le-ai adunat ale cui vor fi."
(Luca XII, 20)


Fiecare om este chemat să fie, prin faptele sale de fiecare zi, arhitectul și sculptorul propriului suflet, pe care, atâta vreme cât mai pâlpâie în el lumina vieții, trebuie să-l modeleze cu trudă și stăruință, pentru a-l face cât mai asemănător modelului unic, lui Cristos. Iată menirea sa pe pământ.

La aceasta ne atrage atenția și pericopa evanghelică citită azi la Sfânta Liturghie, când ne prezintă pe bogatul care și-a uitat de ținta peregrinării lui aici pe pământ, punându-și toată nădejdea și aspirațiile în acumularea de bunuri vremelnice.

Spre deosebire de învățatul în ale Legii, din duminica precedentă, care era preocupat de gândul ce să facă spre a-și mântui sufletul, bogatul din Evanghelia de azi este muncit de cu totul alt gând; el se întreabă: "Ce voi face, căci n-am unde să-mi adun roadele?" Aplecat exclusiv spre cele materiale, el s-a folosit de toate mijloacele - drepte și, poate, nedrepte - spre a-și spori zi de zi avuția, ca și cum s-ar fi putut statornici pentru totdeauna pe pământ. Ispita înavuțirii i-a întunecat și absorbit în așa măsură mintea, încât el a uitat tocmai de ceea ce nu era permis să uite nici o clipă: de suflet, de veșnicie. A uitat că, punându-și speranța și tot rostul vieții în bogăție, sufletul său devenise mai gol și mai sărac în cele spirituale decât acela al ultimului cerșetor, căci nimic din cele ce agonisise nu putea duce cu el în veșnicie. "Nebunule" - îi zice Dumnezeu - "chiar în această noapte ți se va cere sufletul, dar cele ce le-ai adunat ale cui vor fi?" (Luca XII, 20). Într-adevăr, nici nu se poate numi altfel decât nebun, nesăbuitul care, deși știe bine că tot ceea ce posedă nu îi va putea ajuta cu nimic în ceasul morții - pentru că nimic din cele agonisite nu poate trece pragul veșniciei -, se zbate totuși o viață întreagă să adune potcoave de cai morți. Biet nesăbuit - bogat și totuși sărac și nenorocit! "Iată ce se întâmplă cu omul care își strânge sieși comoară, iar față de Dumnezeu nu se îmbogățește" (Luca XII, 21). Astfel își încheie Isus pilda.

Cât de ușor i-ar fi fost acestui bogat ca prin fapte de milostenie, prin opere de binefacere socială, să se îmbogățească față de Dumnezeu, adunându-și astfel comori de virtuți, singurele care îl însoțesc pe om în veșnicie. Dar nu a fost decât un nesăbuit.

La o privire superficială, s-ar părea că Mântuitorul, în pilda de azi, ar condamna avuția în sine. Din acest motiv, cei ignoranți ori rău intenționați se îndepărtează de Evanghelie, zicând că aceasta s-ar opune progresului și bunăstării materiale a omenirii, pe care omul le caută în mod instinctiv.

Adevărul este însă că Evanghelia condamnă - cum spusesem cu alt prilej - nu avuția în sine, căci aceasta, conținând bunuri ce răspund unor necesități sau utilități legitime, nu poate fi rea, ci condamnă reaua folosire a ei, adică numai pe acela care se lasă robit de bunurile ce le posedă, folosindu-le abuziv, egoist, fie ca să se delecteze posedându-le și privindu-le, făcându-și un scop în sine din acumularea lor, fie ca să-și satisfacă în mod desfrânat poftele, închizându-și totodată inima în fața lipsurilor și mizeriilor reale ale semenilor. Numai un astfel de bogat e socotit vrednic de osândă din partea Mântuitorului.

După Evanghelie, munca fiind obligatorie, iar produsul ei fiind o răsplată îndreptățită a ei, nici sporul, surplusul realizat prin muncă nu poate fi condamnat. Iată de ce Mântuitorul, în pilda talanților, laudă câștigul de sută la sută realizat de cei doi servitori, unul cu cinci și celălalt cu doi talanți, și condamnă pe servitorul leneș care și-a îngropat talantul în pământ.

Evanghelia nu-ți poruncește nici să te lipsești de un bun, de un lucru ce îți face viața mai plăcută și mai ușoară și care îți dă siguranța vieții. Dar, deoarece instinctul de conservare, dezechilibrat prin păcat, îl mână necontenit pe om spre lăcomie, spre a dori și a poseda tot mai mult și a nu se sătura niciodată cu cât are, stăpânit de acea "auri sacra fames", bogăția poate, foarte ușor, să devină pentru om o gravă primejdie de osândire și, de fapt, și este, în majoritatea cazurilor, ducând la îmbuibare, zgârcenie și împietrire a inimii. "Cei ce vor să se îmbogățească" - îi scrie Sfântul Pavel lui Timotei - "cad în ispită și în cursă și în pofte multe nebune și vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în moarte și pieire. Pentru că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care unii, poftind-o, au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu dureri multe" (I Timotei VI, 9-10).

Pe lângă aceste rele funeste la care îl expune pe om, bogăția, capitalul, constituie și cea mai mare piedică în calea înfăptuirii dreptății sociale, a unei drepte repartizări a bunurilor în lume. Îngrămădirea de prea multe bunuri în mâna câtorva reprezentanți ai unei clase sociale în dauna altora, sau în mâna câtorva popoare, prin exploatarea altora, este veșnicul prilej de revolte și războaie, deci de nenorociri și suferințe în lume.

Pentru aceste motive, Biserica, având în vedere și funcția socială pe care o au bunurile materiale, învață că acestea trebuie folosite pentru bunăstarea materială și spirituală a tuturor oamenilor, sau, cum afirmă Papa de pie memorie Ioan al XXIII-lea, "spre ceea ce sunt ele după adevărata lor fire, adică bunuri instrumentale sau mijloace pentru o mai ușoară atingere a țelului superior al omului, care este desăvârșirea lui spirituală, atât în ordinea naturală, cât și în cea supranaturală" (P. Giovanni XXIII, Breviario di ogni giorno).

Așadar, dacă nebun, nesăbuit, în sensul evanghelic, este bogatul care, preocupat de o nesăturată înavuțire, adună bunuri peste bunuri spre a trăi în desfătări, uitându-și cu totul de desăvârșirea spirituală și de mântuire; apoi înțelept, în același sens evanghelic, este nu numai săracul ce se împacă cu lipsa și nu râvnește la avuția altuia, ci și avutul care nu se lasă robit de bunurile pe care le are, ci este gata a renunța oricând la ele, dacă prin aceasta poate sătura pe cel flămând, îmbrăca pe cel gol sau șterge lacrima unui năpăstuit.

Iar dacă cel bogat, care și-a îngropat sufletul în avuție, este, în fața lui Dumnezeu, un bogat-sărac în virtute, - apoi sărac înaintea lui Dumnezeu, adică sărac în virtute, poate fi și chiar un sărac din punct de vedere material, dacă unul ca acesta râvnește averea, cu tot sufletul și cu orice preț, urând pe cei bogați. În acest caz, un astfel de sărac este sărac-sărac, de două ori sărac - și materialicește și spiritualicește. Și unul și altul este nesăbuit, nebun, în sensul evanghelic. Dar și unul și celălalt poate deveni înțelept dacă: cel dintâi, adică bogatul-sărac se va strădui să fie bogat-bogat, adică bogat nu numai materialicește ci și sufletește, prin iubirea faptică a semenului; iar săracul-sărac se va strădui să fie sărac-bogat, adică sărac în cele pământești, dar bogat în cele spirituale, prin acceptarea cu resemnare a stării de sărăcie (Miclea I., Ecouri din veșnicie, vol. I, Tipografia "Lumina", Blaj, 1945).

Ca să dobândim înțelepciunea Evangheliei, este necesar să ne încadrăm în una din aceste două categorii, deoarece, fie că suntem avuți, fie că suntem săraci, dacă, în starea dată, prin mult-puținul ce îl avem, ne silim să ne agonisim, înainte de orice, comorile duhovnicești, virtuțile, singurele pe care le putem trece prin vama cerului, noi posedăm bogăția în care stă adevărata înțelepciune și pe care ne-o poruncește Isus când zice: "Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate celelalte vi se vor dărui pe deasupra" (Matei VI, 33).

Înainte de a fi condamnat la moarte pentru faptul de a se fi împotrivit falselor divinități grecești, marele Socrate, care pe drept cuvânt poate fi considerat un filosof precreștin, a declarat, în frumoasa profesiune de credință făcută în fața Tribunalului atenian, următoarele: "Câtă vreme am suflare și sunt în putere, nu voi înceta să filosofez, să dau îndemnuri și să predic oricui mi-ar ieși în cale, spunându-i după obiceiul meu: O, cel mai bun dintre oameni, nu-ți este rușine să te îngrijești așa de mult de averi, căutând să le tot sporești (...) iar, pe de altă parte, de cugetul tău, de adevăr, de suflet și de felul cum le faci desăvârșite să nu te sinchisești?" (Magazin, nr. 893 din 1974, p. 7. Procese celebre. Apărarea lui Socrate.)

Iubiții mei, dacă un păgân și-a pecetluit cu moartea credința în supremația sufletului și valorilor spirituale față de orice bun material, oare noi, care am primit descoperirea valorii infinite a sufletului de la însuși Dumnezeu făcut om, ne vom lăsa robiți de ceea ce ne este dat numai spre a ne servi ca simplă pârghie, scară care să ne înalțe spre destinul nostru adevărat care este unirea cu Spiritul infinit, nu cu materia?

Să ne stăruie în minte și în inimă, ca un memento mântuitor, finalul tragic al bogatului din Evanghelie: "Așa se întâmplă cu omul care își strânge sieși comoară, iar față de Dumnezeu nu se îmbogățește" (Luca XIII, 21). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire