pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a VIII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXV-a după Rusalii)

"Învățătorule, ce voi face
ca să moștenesc viața de veci?"
(Luca X, 28)


Sortit, prin însăși întocmirea ființei sale, să viețuiască și să-și desfășoare activitatea pe două planuri N material ți spiritual N , pentru a-ți împlini menirea supranaturală, care este slujirea Creatorului său aici, pe pământ, și unirea cu El aici și în veșnicie, omul, în mod firesc, trebuie să-și împartă gândurile și îndeletnicirile între ce este trecător și ce este netrecător, fără însă a se lăsa absorbit și înrobit de cele pământești și neuitând de singurul lucru necesar: mântuirea. "Ce va folosi omului dacă va dobândi lumea întreagă, iar sufletul și-l va pierde" (Matei XVI, 26). În goana nesăbuită după tot ce poate spori bunăstarea, confortul și iluzia fericirii, omul zilelor noastre a pierdut sensul adevărat al vieții, al rostului său în lume, devenind o păpușă în jocul instinctelor primare și o rotiță în angrenajul proceselor tehnologice. Iar dacă în clipele de răgaz la poarta sufletului îi bate vreo întrebare cu privire la ce va fi cu el după moarte, el evită să răspundă, să stea de vorbă, măcar câteva clipe, cu conștiința sa în fața lui Dumnezeu. Întrebarea, "Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața de veci?" i se pare demodată, anacronică.

Or, se pare că nu acesta este cazul cu acel învățător al Legii despre care este vorba în fragmentul evanghelic citit astăzi. Deși i se adresează lui Isus cu gândul ascuns de a-i pune la încercare priceperea în tălmăcirea Legii lui Moise, era totuși preocupat de mântuirea sufletului propriu; nu numai teoretic, ci și practic. "Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața de veci?" El nu îl întreabă pe Isus ce trebuie să facă un oarecare, ci el ce trebuie să facă pentru a se mântui. Ca om al legii, cunoștea destul de bine Thora, Legea lui Moise, dar, acum, el voia o confirmare chiar din gura Aceluia care își demonstrase autoritatea prin atâtea minuni. Mântuitorul, trimițându-l tot la aceeași Lege, îl întreabă: "În Lege ce este scris, cum citești?" - "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți". - "Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu" - îi spune Isus. Și, fiindcă omul nostru voia să știe cine este aproapele, în concepția lui Isus - deoarece se știe că evreii iubeau numai pe cei din neamul lor -, Isus îi răspunde prin parabola Samarineanului milostiv, binecunoscută tuturor. Din aceasta reiese că orice om ajuns la necaz, indiferent de neam sau religie, cunoscut sau necunoscut, prieten ori dușman, este aproapele nostru și trebuie ajutat, deoarece, în virtutea jertfei de pe Cruce, el a devenit fratele nostru în Cristos - fratele nostru mai mare -, care pentru toți a murit și care la judecata de obște ne va judeca după măsura în care L-am ajutat pe El în persoana celor năpăstuiți, cu care El se identifică.

Această parabolă are, însă, pe lângă înțelesul moral, și un înțeles dogmatic. Ea exprimă, într-un mod simbolic, nețărmurita iubire a lui Dumnezeu față de noi, arătată prin lucrarea de răscumpărare a Fiului Său. Ierusalimul din parabolă simbolizează Edenul, paradisul pământesc; omul căzut între tâlhari este Adam căzut în păcat; dezbrăcarea simbolizează despuierea lui de haina imaculată a harului sfințitor, adică de privilegiul supranatural al vieții divine dăruite în clipa creării lui; rănirea celui căzut între tâlhari simbolizează celelalte urmări ale păcatului originar, adică: întunecarea minții, slăbirea voinței, dezlănțuirea poftelor trupești, bolile, suferințele de tot felul și moartea trupească. Preotul simbolizează legea naturală de dinaintea lui Moise, iar levitul, Legea lui Moise, adică a Testamentului Vechi, ambele legi neputând să-l vindece pe om de rănile păcatului, adică să-l mântuiască. A fost necesar să vină Mântuitorul, simbolizat prin samarineanul milostiv, care, coborât din sânul Tatălui, S-a întrupat, S-a aplecat asupra rănilor omenirii, a turnat peste ele untdelemnul harului sfințitor din Sfintele Taine, izvorâte din coasta Sa străpunsă pe Cruce, apoi, pe omul astfel răscumpărat l-a încredințat Casei de oaspeți (Bisericii), cu porunca de a-i purta de grijă, iar la plecare (la înălțarea Sa la Cer), Mântuitorul a promis că îi va răsplăti la întoarcere, adică la judecata universală.

Oricum am lua această parabolă, fie în înțelesul ei literal, adică așa cum sună, fie în înțelesul ei metaforic, simbolic, ea rămâne pentru noi modelul adevăratei iubiri creștinești față de aproapele. Numai practicarea iubirii oglindită în pilda lui Isus ne dă dreptul să ne numim frați ai Săi și fii ai Tatălui ceresc, numai ea ne unește cu Dumnezeu, aici și în veșnicie. "Cel ce nu iubește, nu cunoaște pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire (...). Dumnezeu este iubire, și cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el (...). Și această poruncă am primit-o de la Dumnezeu; cel ce Îl iubește pe Dumnezeu, să-l iubească și pe fratele său" (I Ioan IV, 8, 16 și 21). Iată de ce Sfântul Pavel, pătruns de necesitatea și sublimitatea iubirii, îi închină acesteia, în cap. 13 din întâia sa Epistolă către Corinteni, acel neîntrecut imn, monument al literaturii universale: "De aș grăi limbile omenești și îngerești, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea profeție și de aș ști toate tainele și toată știința, și de aș avea toată credința, încât să mut munții, iar dragoste nu am, nu sunt nimic. Și de mi-aș împărți toată averea și mi-aș da trupul să fie ars, iar dragoste nu am, nu am nici un folos". Și Apostolul continuă, înșirând calitățile iubirii: "Dragostea îndelung rabdă, se milostivește, nu pizmuiește, nu se îndărătnicește, nu se poartă cu necuviință, nu caută la ale sale, nu se trufește, nu se întărâtă, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu încetează" (I Corinteni XIII, 1-8). Da, iubirea nu piere niciodată; ea este singura virtute teologală care ne va însoți în veșnicie. Acolo nu vom mai avea nevoie de credință, deoarece Îl vom vedea pe Dumnezeu față la față; nu vom avea nevoie nici de speranță, căci, posedându-L, în El vom avea toată fericirea după care am însetat pe pământ.

Și acum, după tot ce știm despre iubire, mai avem oare nevoie să-L întrebăm pe Isus, ca acel învățător al Legii, ce trebuie să facem ca să moștenim viața veșnică? Fără îndoială, nu, căci știm, ci mai degrabă să ne întrebăm pe noi înșine, nu ce trebuie să facem, ci oare ce am făcut din ceea ce știm că trebuia să facem; ceea ce gândesc, vorbesc ori fac în fiecare zi, în orice împrejurare, corespunde poruncii supreme a iubirii față de Dumnezeu și față de omul de lângă mine? Cum stau cu milostenia față de semenul meu, cu faptele milei trupești și ale celei sufletești? La temelia vieții mele creștinești stau acestea, ori mai degrabă neîndurarea, aversiunea, intoleranța, duritatea inimii, judecăți aspre la adresa aproapelui ori chiar denigrarea și calomnia? Și, fiindcă Bisericii surori îi place să vorbească despre iubirea frățească, fie-mi permis să-i adresez o întrebare: În ce privește atitudinea față de Biserica greco-catolică, cu care din cei trei din evanghelie se identifică? Cu preotul ori cu levitul? Nici măcar cu unul din ei. Ce-i drept, aceștia au trecut nepăsători pe lângă cel năpăstuit, dar nu ei l-au jefuit și maltratat. Or, Biserica - zisă soră - nu numai că nu a sărit în ajutorul surorii sale năpăstuite, ci ea însăși s-a făcut complice în martirizarea ei, întinzând brațului regimului criminal și ateu ciocanul și piroanele, ca s-o răstignească. Mai mult, acum, după mai bine de zece luni (Predica a fost rostită la data de 10 octombrie 1990, în Piața Libertății, actualmente Piața Unirii din Cluj-Napoca) de când, în baza legii, nu numai a bunului simț, trebuia să-i panseze rănile ținute deschise 42 de ani, să-i restituie bunurile răpite și să repare daunele materiale și morale pricinuite, refuză să-și împlinească această obligație de elementară justiție, uitându-se nepăsătoare la sora despuiată de tot ce avusese, izgonită din propria-i casă și nevoită să-și celebreze slujbele sub cerul liber, înfruntând intemperiile, și suportând în continuare calomniile. Este, aceasta, iubire?

Poate vorbi de iubire un ierarh ortodox care își anunță instalarea într-o catedrală zidită de greco-catolici și în care niciodată nu a pășit picior de episcop ortodox? Este, aceasta, iubire? Poți spune că iubești când încalci adevărul și dreptatea?

Fericitul Augustin, venerat și de Biserica soră, o spune răspicat: "Nu se iartă păcatul până nu se restituie lucrul furat". Și, atunci, Biserică soră, cu ce inimă celebrezi Sfânta Liturghie, Taina prin excelență a iubirii și unirii dintre creștini? Numai restituind în prealabil ce nu-ți aparține vei putea înțelege chemarea Apostolului, adresată Efesenilor și tuturor oamenilor de bunăvoință, în secvența citită azi: "Drept aceea, rogu-vă, eu legatul pentru Domnul, să umblați cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unul altuia cu dragoste, silindu-vă a păzi unirea duhului prin legătura păcii. Un trup, un spirit, precum și sunteți chemați la o singură nădejde" (Efeseni IV, 1-4). Nădejdea chemării la mântuire prin iubire. Căci să nu uităm, în amurgul vieții, Iubirea va judeca lumea. Pe mine, pe fiecare, deci și pe tine, Biserică soră. Ce vei răspunde?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire