pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a VII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXIV-a după Rusalii)

I. În fața suferinței și a morții

În urmă cu trei săptămâni, în duminica a XX-a după Rusalii, am asistat la minunea învierii din morți a tânărului din Nain, unicul fiu și sprijin al unei văduve, prima înviere săvârșită de Mântuitorul, mișcat, ca întotdeauna, de nemărginita Sa milă dumnezeiască față de suferința fizică și morală a omului. Astăzi, Mântuitorul, după ce vindecă o femeie ce suferea de hemoragie de 12 ani și își cheltuise zadarnic cu doctorii toată avuția, învie pe fiica de doisprezece ani a lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.

1. În fața realității dramatice a suferinței și a morții se naște întrebarea: de ce suferința și moartea, și care este atitudinea creștinului în fața acestora? Răspunsul pe care ni-l dă revelația, credința, este scurt și simplu. Suferința, cu tot spectrul ei necuprins, și moartea sunt urmarea, pedeapsa păcatului strămoșesc. Răspuns cunoscut de orice creștin, dar considerat nesatisfăcător și banal de către necredincioși și de către cei ce judecă superficial acest adevăr de credință ce constituie temelia credinței și mântuirii noastre. Aceștia spun: Cum poate fi suferința pedeapsa păcatului, de vreme ce durerea o găsim la toate animalele, chiar dacă acestea nu o conștientizează; și toate ființele vii - plante și animale - sunt supuse morții, căci tot ce este compus este supus descompunerii și morții. Deci și omul, având o componentă materială, este firesc să moară și să se descompună. Fiind durerea, suferința, expreia unei legi naturale, nu are nimic de a face cu păcatul. Da, așa ar fi trebuit să fie, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos pe primul om, în clipa când l-a creat, de sub imperiul acestei legi naturale a suferinței și a morții, ridicându-l din ordinea naturală în ordinea supranaturală, atât cu trupul cât și cu sufletul lui. În clipa creării, i-a vărsat în suflet harul sfințitor, adică viața divină, calitatea de fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al fericirii Tatălui ceresc. Această viață divină urma să și-o cultive și s-o desăvârșească prin practicarea virtuților teologale și a virtuților morale supranaturale vărsate în sufletul său odată cu harul sfințitor în momentul creării. În ce privește trupul, care în mod firesc ar fi trebuit să fie supus durerii și morții, Dumnezeu, printr-un privilegiu special, l-a creat scutit de suferință și nemuritor, daruri mai presus de fire, numite daruri preternaturale, deoarece ele aparțin numai ființelor superioare lui, îngerilor, ființe fără trup, spirituale.

Dar, cum prea bine știm, păstrarea acestor daruri supranaturale - al vieții divine și al scutirii de suferință și moarte - și transmiterea lor urmașilor, omenirii întregi, a fost condiționată de un examen, de împlinirea unei porunci. Or, întrucât protopărinții noștri au încălcat acea poruncă, prin neascultare, deci prin păcat, ei au căzut din ordinea supranaturală, unde au fost ridicați, în ordinea naturală, pierzând astfel, odată cu calitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, adică odată cu viața divină, și privilegiul scutirii de suferință și moarte.

Iată așadar cum, pentru om, suferința și moartea nu sunt ceva firesc, ci consecința păcatului originar. Protopărinții, prin penitență și speranța în viitorul Răscumpărător, și-au reprimit viața divină, s-au împăcat cu Dumnezeu și s-au mântuit, dar darul scutirii de suferință și moarte l-au pierdut pentru totdeauna, atât pentru ei, cât și pentru toți urmașii lor. Și dacă cineva ar obiecta că este nedrept ca descendenții să fie pedepsiți pentru păcatul părinților, căci vinovăția este strict legată de cel ce a comis păcatul, îi răspundem că, deși copiii care se nasc în sărăcie din pricina unor părinți vicioși și leneși nu sunt vinovați de sărăcia lor, ei - vrând-nevrând - trebuie s-o suporte, prin natura situației. Păcatul, ca act, se impută numai celor care l-au săvârșit, strămoșilor; dar, întrucât ei reprezentau întreg neamul omenesc, pierzând și privilegiile primite, ei nu ni le-au putut trasmite și, astfel, ne-am născut în această cumplită sărăcie spirituală, care este despuierea de harul sfințitor, de scutirea de suferință și de nemurire. Or, tocmai în această despuiere, nu în transmiterea vinovăției, constă păcatul originar, strămoșesc. Prin întrupare și Răscumpărare ni s-a restituit și nouă, urmașilor, putința de a deveni fii ai Tatălui ceresc, adică harul sfințitor, dar rămânem supuși tuturor mizeriilor, bolii, ostenelilor și morții, înviind doar la judecata universală. Că de ce nu i s-au restituit omului și darurile trupești amintite, rămâne o taină a înțelepciunii divine. Iar consecința acestei triste realități este că, în ciuda oricăror eforturi, omul nu v-a putea schimba pământul în rai, deoarece, cât va exista lumea, răul fizic și moral va putea fi doar micșorat, dar niciodată stârpit cu desăvârșire. Orice orânduire social-politică ce ar urmări realizarea paradisului pierdut își va da seama că e o utopie, căci, deși omenirea, în strădania ei de desăvârșire morală prin Evanghelie și de progres economic printr-o tehnică avansată aplicată în spiritul evanghelic, ar putea să micșoreze răul din lume, ea nu-l va putea stârpi cu totul și, mai ales, nu va putea scăpa de moarte.

2. În fața acestei realități de neînlăturat, care este atitudinea noastră, a creștinilor? Putem sta cu mâinile încrucișate? Trebuie numaidecât să ne resemnăm? Nicidecum. Dumnezeu i-a dat omului legea morală naturală, sădită în conștiința și inima lui și desăvârșită prin porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele, ca după pilda Fiului Său întrupat, modelul nostru suprem, să luptăm cu răul moral și fizic, să micșorăm și să alinăm, cât ne stă în putință, suferința noastră și a semenilor. Isus a săturat pe cei flămânzi, a vindecat bolnavii, a deschis ochii orbilor, a înviat morții. El, care a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul drept răscumpărare, fericește pe cei milostivi și ne avertizează că la judecată ne va cântări vrednicia cu măsura în care am ajutat pe aproapele în lipsurile lui, întrucât El se identifică cu toți cei flămânzi, însetați, goi, bolnavi, întemnițați. "(...) Întrucât ați făcut unuia dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut" (Matei XXV, 46). Iar dacă El ne-a învățat să fim milostivi chiar și cu cei care din vina lor au ajuns nefericiți pierzându-și bunurile materiale sau sufletul - cum ne arată parabola fiului risipitor - cu atât mai mult ni se cere să ajutăm pe cei ce nu sunt cu nimic vinovați de nenorocirea în care se află, cum sunt handicapații fizic și psihic, orfanii și văduvele, victimele calamităților naturale și atâția năpăstuiți ai soartei.

Dar, dacă totuși, pe lângă toate strădaniile, suferința nu poate fi eliminată din viața noastră și a semenilor, ea poate fi, în schimb, transfigurată, transformată în unealtă de sfințire, de purificare și unire cu Dumnezeu. Blestemul "Întru dureri vei naște fii (...)", adresat de Dumnezeu primei femei, și celălalt blestem adresat primului bărbat: "Întru sudoarea feței tale să-ți câștigi pâinea de toate zilele (...)", blesteme extinse asupra tuturor urmașilor, pot fi convertite în binecuvântare dacă sunt acceptate în spirit de pocăință, drept pedeapsă pentru păcat.

Prin ce am putea repara și ispăși mai bine ofensele pricinuite lui Dumnezeu, decât oferindu-I, în unire cu Isus de pe Cruce, viața de fiecare zi, cu truda, lipsurile, necazurile și suferințele ei, participând, astfel, la jertfa răscumpărătoare de pe Calvar, deoarece iubirea Sa răscumpărătoare cere iubirea noastră ispășitoare. Or, iubirea se dovedește prin jertfă, iar jertfa înseamnă suferință. "Sine labore, non vivitur in amore". (Fără suferință nu se trăiește în iubire). Precum plăcerea izvorâtă din iubirea de sine dezordonată l-a pierdut pe om, rupându-l de Dumnezeu, tot astfel suferința, acceptată din iubire de Dumnezeu, îl reconciliază cu El, iar suferința supremă, moartea, îmbrățișată cu o iubire desăvârșită, este în stare nu numai să-l împace pe păcătos cu Tatăl ceresc, ci și să-l purifice de orice pedeapsă, cum s-a întâmplat cu Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Isus. Sfântul Grignon de Monfort, acel poet și fiu devotat al Preasfintei Fecioare, într-un minunat catren, ilustrează, prin cei trei crucificați de pe Golgota, cele trei atitudini posibile în fața morții:

"Alege una din crucile ce le vezi pe Calvar,

Dar alege cu înțelepciune, căci este necesar

Să suferi, fie ca un sfânt, fie ca un penitent,

Fie ca un osândit, pentru totdeauna nefericit."

Nu suntem vrednici să alegem crucea din mijloc, a lui Isus Sfântul Sfinților, singurul fără păcat; dar departe să ne fie gândul de a o alege pe aceea a tâlharului osândit care respinge suferința, nerecunoscându-și păcatul. Vom alege deci crucea din dreapta, a lui Dismas cel pocăit, și o vom purta pe urcușul vieții până sus pe Golgotha, cu smerenie și căință, căci este singura care ne asigură învierea cu Isus spre viața veșnică. Amin.



II. Despre nemurire

"Nu plângeți, căci nu a murit, ci doarme."
(Luca VIII, 52)


Mai mult decât oricare anotimp, toamna ne dă puternica senzație a schimbării și trecerii lucrurilor, și, poate tocmai din acest motiv, ea ne predispune la meditație. Rând pe rând, petalele florilor și frunzele pomilor și arborilor se îngălbenesc și cad, una după alta, păsările își iau zborul spre alte țări, mai calde, zumzetul albinelor și al miilor de gâze amuțește. Toate trec, se scurg, se veștejesc, mor... Și toată această schimbare de decor a naturii nu ne lasă nepăsători. Nu putem să nu ne întrebăm: Oare cu mine ce va fi? Eu unde merg? Mai ales că vedem și auzim, noi înșine, căzând, asemeni frunzelor și florilor, semeni ai noștri, cunoscuți sau prieteni, pe care numai cu câteva zile înainte îi întâlniserăm pe stradă.

De la marile genii ale omenirii și celebrii cârmuitori de popoare, până la anonimul cerșetor de pe stradă, toți au trecut, toți s-au stins. Dar oare au trecut într-adevăr cu totul, ca frunzele pe care le călcăm în picioare? Ori trăiesc undeva, într-o altă viață? Căci dacă frunză, vierme și om au aceeași soartă, pentru ce mai și trăim, ne zbatem și suferim? Se poate sfârși totul între patru scânduri? Nu. În străfundul ființei mele există ceva ce protestează la gândul unei nimiciri totale. Trupul meu, cu tot ce este compus din materie, se destramă, dar eu nu pot fi numai trup; este în mine ceva ce gândește, judecă, face planuri, iubește, dorește și vrea N chiar împotriva celor mai elementare cerințe ale trupului; or, acest ceva cu alte aspirații decât trupul nu poate fi tină, căci tina toate acestea nu le poate face. Mai mult, în ciuda tuturor schimbărilor biologice din corpul meu, acest ceva rămâne același. Cu toate că, potrivit constatărilor biologiei, toate celulele organismului - afară de celulele nervoase - se reînnoiesc periodic, adică mor și altele le iau locul, totuși eu îmi păstrez conștiința că sunt același de când m-am pomenit pe lume, împotriva trecerii anilor, a schimbărilor din mine și din jurul meu și a încercărilor suferite. Este în mine ceva care a rămas în ciuda vicisitudinilor, identic, invariabil, ceva constant, permanent. Or, acest ceva nu poate fi decât o substanță de o altă natură decât materia, ceva de natură spirituală, deci simplă, indestructibilă, nemuritoare. Această substanță este sufletul.

Pe de o parte, inima, mintea și voința mea îmi spun, iar, pe de altă parte, învățătura Mântuitorului îmi confirmă că, deși toate pier, eu am un suflet, care nu piere.



I

1. În inima mea există o dorință, o aspirație înnăscută spre fericire, ce cu nimic nu poate fi înăbușită, dar nici satisfăcută pe deplin aici pe pământ. Inima mea nu poate să nu dorească fericirea. Chiar și când cel disperat își curmă firul vieții, o face în credința că pentru el moartea este mai bună decât viața, că dispariția e un rău mai mic decât suferința.

Or, dacă cu moartea s-ar sfârși totul, atunci fericirea ar trebui s-o aflu aici pe pământ. Și în ce aș putea s-o aflu? În bogăție? Dar, atunci, cine nu și-a putut agonisi bogăție, de ce a trăit? Și, dacă fericirea ar consta în bunăstare, în avuție, de ce acela care o posedă nu e fericit, ci mereu dorește tot mai mult?

Sau ar putea sta, oare, fericirea, rostul vieții, în bucuriile și plăcerile simțurilor? Dacă ar fi așa, majoritatea oamenilor nu și-ar atinge scopul, fiind supuși privațiunilor de tot felul: subnutriție, foame, și boli. Ba chiar și aceia care, având toate condițiile, beau cu nesaț până la fund din cupa plăcerilor, gustă amărăciunea și deziluzia.

În sfârșit, ar putea sta, oare, fericirea omului în renume, în faimă științifică, artistică ori de altă natură? În acest caz, milioanele de necunoscuți, care își împlinesc în tăcere și totală dăruire de sine obligațiile stării lor de viață, cum și-ar atinge scopul?

Și, chiar în ipoteza că bunurile înșirate ar putea fi dobândite de toți oamenii, nici atunci omul nu ar fi fericit, căci toate sunt limitate, pe când inima omului aspiră spre o fericire nemărginită, dincolo de orice limită de spațiu și timp, neamestecată cu nici un fel de rău și la adăpost de orice teamă de a o pierde vreodată. Or, poate afirma cineva, aici pe pământ, că posedă o astfel de fericire?

2. Dar nu numai inima, ci și mintea omului însetează după fericire deplină pe care o caută în obiectul propriu minții, care este adevărul. Dar ea nu se mulțumește cu un adevăr oarecare, relativ și fragmentat, ci tinde spre adevărul total, absolut. Într-o continuă aspirație spre cunoaștere, ea vrea să cuprindă adevărul întreg și fără eclipse. Or, cine se poate lăuda cu astfel de performanță, când, pe măsură ce științele progresează, se deschid noi și noi probleme și taine pentru minte.

3. De asemenea, și voința omului caută instinctiv binele. Ea vrea dreptatea, dar dreptatea desăvârșită, o dreaptă răsplată a faptelor sale. Viața însă îi prilejuiește și în această privință numai decepții, deoarece, nu rareori, cel virtuos, cel bun și drept suferă, fiind nedreptățit, pe când celui rău îi merge totul din plin.

Or, dacă omul, prin toate cele trei facultăți superioare ale sale, tinde spre o fericire deplină, și dacă el nu-și poate realiza această aspirație firească în această viață, oare nu cea mai elementară logică ne spune că trebuie să fie o altă viață în care el să și-o poată satisface? Căci, dacă nu ar fi așa, căutarea fericirii ar fi un mers fără sfârșit, un pelerinaj ce nu ar duce nicăieri, o fata morgana, o himeră, o absurditate. În acest caz, Dumnezeu nu ar fi înțelept, și nu ar mai fi Dumnezeu, deoarece ar fi sădit în firea omului o dorință, o aspirație cu neputință de a fi satisfăcută; și nu ar mai fi nici drept, pentru că, în vreme ce El a fixat tuturor celorlalte creaturi nu numai un scop, ci și putința, mijloacele potrivite spre a și-l atinge, singur omului, creaturii Sale cele mai desăvârșite, El i-ar fi sădit în fire o dorință, o aspirație spre fericire pe care să nu o poată atinge nici aici, nici într-o altă lume. A presupune însă acest lucru despre Dumnezeu, ar fi o blasfemie la adresa Creatorului universului și o afirmație ce contrazice însuși conceptul de Dumnezeu.

Nu. E cu neputință ca sufletul să nu-și găsească într-o altă viață realizarea celor mai legitime și mai profunde aspirații după fericire. E cu neputință să nu fie, trebuie să fie, există suflet nemuritor, există viață veșnică.



II

Mai mult, Învierea glorioasă a lui Isus ne dă certitudinea că nu numai sufletul își va găsi în acea viață fericirea deplină pe care aici nu a putut-o afla, ci însuși acest trup, supus morții și descompunerii, va învia prin puterea lui Isus cel Înviat, Biruitorul morții, și se va împărtăși, dimpreună cu sufletul, de aceeași fericire în comuniune cu Sfânta Treime și cu toți sfinții. Nu putem concepe ca omul, această coroană a creațiunii, să rămână nu numai neterminat, neîmplinit, ci definitiv distrus. Se poate oare împăca mintea cu gândul ca o simplă fotografie, un tablou sau o statuie să dureze secole ori chiar milenii, iar creatorul acestora, opera originală creată de Însuși Dumnezeu, să fie înghițită de neant, odată cu această existență vremelnică?

Nu; cea mai elementară logică respinge categoric o astfel de ipoteză și exclamă cu poetul - dar nu în sens metaforic, ci propriu: "Non omnis moriar" Nu voi muri cu totul.

Precum viermele se închide vremelnic într-o gogoașă obscură, ca într-un mormânt, pentru ca după un timp să iasă de acolo trasnfigurat, transformat într-un fluture, ființă cu un trup nou și mai frumos, plutind în văzduhul scăldat în soare, tot astfel și trupul nostru, plăsmuit din același pământ, trebuie să coboare în mormânt, pentru ca, lepădând acolo tot ce este pământesc, la învierea de obște să se înalțe cu un trup nou, transfigurat, spiritualizat, nesupus descompunerii, și să se împărtășească de strălucirea și fericirea sufletului cu care se va fi reunit pentru veșnicie.

Aceste adevăruri privitoare la suflet și la învierea trupului, ni le confirmă minunea învierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, minune la care am asistat ascultând pericopa evanghelică citită azi.

Iair, a cărui fiică era pe moarte, se îndoia de nemurirea sufletului; ba mai mult, când a auzit că fiica i-a murit, credința i s-a zdruncinat de tot. Isus, ca să-i arate că fiica lui doar a adormit, face apel la credința lui: "Nu te teme, ci numai crede și se va mântui" (Luca VIII, 50), îi zice Isus. Cu toții plângeau, cum plâng și azi oamenii; și vor plânge câtă vreme credința în viața veșnică nu va fi pătruns și transformat mai adânc modul lor de gândire. Isus însă le arată că plânsul lor este fără temei, deoarece moartea nu e decât un somn: "Nu plângeți, căci nu a murit, ci doarme" (Luca VIII, 52). Și după ce îi scoate afară pe toți cei prezenți, apucând-o pe tânără de mână, îi strigă: "Copilă, scoală" (Luca VIII, 54). Într-o clipă s-au convins toți, cu ochii, că moartea nu e decât un somn. Da, aceasta e moartea - în conștiința creștină - un somn. De aceea, încă de la începutul creștinismului, locul de veșnică odihnă s-a numit cimitir, cuvânt de origine greacă, însemnând dormitor.

Să trăim, iubiții mei, în această certitudine dată de Isus, că moartea este doar somnul din care ne vom trezi la viața fără sfârșit ce ne va pune în plenitudinea fericirii, căci în cer vom sorbi din însuși izvorul fericirii, din Dumnezeu. Dacă nu ne lăsăm pătrunși și însuflețiți de acest gând în toate acțiunile noastre, pierdem din vedere rostul adevărat al acestei vieți și prețul ei pentru veșnicie. Lumina credinței în înviere ne dă tărie în suferință, convinși că aceasta, purificându-ne, ne pregătește pentru Cer, precum ne asigură Sfântul Pavel: "(...) necazul nostru de acum, curând trecător și ușor, lucrează în noi o veșnică și peste măsură de mare mărire; pentru că noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice" (II Corinteni IV, 17-18). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire