pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a V-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXII-a după Rusalii)

Scopul cu care Mântuitorul rostește admirabila istorioară a bogatului și a lui Lazăr cel sărac, adresată fariseilor fățarnici și zgârciți, a fost, pe de o parte, acela de a-i avertiza pe aceștia asupra pedepsei veșnice ce îi așteaptă dacă nu se vor pocăi și nu se vor lăsa pătrunși de milă față de săraci, pe care îi disprețuiau, iar, pe de altă parte, de a risipi greșita părere a evreilor, în general, după care bunăstarea materială ar fi o răsplată pentru virtuți, pe când, dimpotrivă, sărăcia și nenorocirile ar fi o dreaptă pedeapsă pentru păcate. Stăpâniți de această greșită mentalitate, ei credeau că orice sărac este un păcătos și nu merită milă, și că binele cel mai înalt, aici pe pământ, stă în posedarea bunurilor vremelnice.

Iată de ce Isus pune în lumină, într-un mod cât se poate de simplu, dar cu atât mai impresionant, contrastul dintre doi oameni: unul bogat, care își caută fericirea și sensul vieții în plăcerile pe care i le poate oferi avuția, aici pe pământ, închizându-și inima în fața lipsurilor și suferinței semenului său; iar celălalt, sărac și bolnav, care, deși respins fără milă de către primul, se resemnează în sărăcia și boala sa, ducându-și cu răbdare crucea. Murind și unul și celălalt, bogatul nemilos s-a osândit, ajungând în iad, iar Lazăr, săracul nemiluit și nebăgat în seamă, s-a mântuit, fiind primit în sânul lui Avraam.

Analizând, fie și numai sumar această istorioară, reiese limpede că nu averea în sine a fost pricina osândei bogatului, ci reaua ei întrebuințare, așa cum nu suferința și sărăcia au fost pricina mântuirii lui Lazăr cel sărac, ci suportarea lor cu răbdare și împăcare cu voința lui Dumnezeu. În sine, avuția nu este un rău, deoarece stăpânirea pământului și crearea de bunuri materiale sunt din voința lui Dumnezeu, dar scopul pentru care acestea sunt date e satisfacerea nevoilor trupești și spirituale legitime, ale noastre proprii și ale aproapelui ajuns la lipsuri, deci, în final, atingerea destinului nostru vremelnic și veșnic. Ele deci nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace în vederea atingerii scopului, iar noi nu suntem stăpânii absoluți ai acestora, ci numai administratorii lor, având obligația de a le chivernisi în scopul amintit. Nu adunăm bunuri ca să le adunăm și să ne desfătăm privindu-le și pipăindu-le, ori pentru a le risipi în plăceri desfrânate; a proceda astfel este a răvăși grav ordinea firii, stabilită de Creator, a silui firea intimă a lucrurilor, făcând din ele scopul final al vieții și vătămând astfel virtutea supremă a creștinismului, care este iubirea față de semenul mistuit de foame ori alte lipsuri. Folosită astfel, ca scop în sine, avuția - mamona, cum o numește Sfânta Scriptură - devine idolul căruia omul își subordonează toate aspirațiile, izvorul atâtor rele individuale și sociale, cale deschisă spre osândă.

Iată de ce Mântuitorul, nu o dată, a pronunțat cuvinte aspre la adresa bogaților care se atașează de avuție într-un mod dezordonat: "Vai vouă, bogaților, că vă luați mângâierea. Vai Vouă, cei ce sunteți acum sătui, căci veți flămânzi" (Luca VI, 24-25). Iar, după refuzul tânărului bogat de a renunța la ceea ce poseda și a-L urma pe Isus, Mâtuitorul conchide cu amărăciune: "Adevăr vă grăiesc, cu anevoie va intra bogatul în împărăția lui Dumnezeu. Și iarăși zic: mai lesne va trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu" (Matei XIX, 23-24). De aceea, în vorbirea de pe munte, Isus ne zice: "Nu vă adunați comori pe pământ, unde moliile și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă, nici nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră" (Matei VI, 19-21). Iată finalul omului care își agonisește comoară pe pământ; el sfârșește prin a-și îngropa inima în ea, prin a se înrobi ei, devenind nesimțitor, împietrit în fața mizeriei și suferinței semenilor.

Urmându-l pe Mântuitorul, apostolii au, de asemenea, cuvinte aspre la adresa celor ce se lasă stăpâniți de idolul mamonei. Astfel, Sfântul Pavel, în Epistola către Timotei, avertizează: "Cei ce vor să devină bogați cad în ispite, în curse și în pofte multe, nebune și vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în moarte și pieire. Pentru că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care unii, poftind-o, au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu dureri multe" (I Timotei VI, 9-10). Iar cu câteva versete mai departe, îl îndeamnă astfel pe Timotei: "Celor bogați în veacul de acum poruncește-le să nu se încreadă în avuția cea nestătătoare: ci în Dumnezeul cel viu care ne dă toate de prisosit spre desfătare: să facă bine, să se îmbogățească în fapte bune, să fie lesne dătători, împărtășitori, agonisindu-și temelie bună în viitor, ca să dobândească viață veșnică" (vers. 17-19)

Această dezlipire și neîncredere în avuții și totala încredere în Providență, adică în purtarea de grijă a Tatălui ceresc, trebuie să ne călăuzească pe toți, fiind fiii Săi, căci Isus ne-a poruncit să nu fim îngrijorați de mâncare și îmbrăcăminte, iar în Rugăciunea Tatăl nostru, pe care de la El am învățat-o, ne poruncește să cerem pâinea de fiecare zi numai pentru "astăzi". A fi preocupat peste măsură de problema existenței este a uita că suntem fiii celui mai grijuliu și iubitor Părinte, care nu numai că poartă de grijă până și celor mai umile și neînsemnate ființe, dar ține seama de fiecare fir de păr de pe capul nostru, încât nici unul dintre acestea nu cade fără știrea Lui. Se ocupă, oare, cineva cu astfel de lucruri mărunte? Și totuși Tatăl nostru ceresc și pe acestea le are în vedere.

Ca urmași ai lui Isus, ai Marelui Sărac, care a trăit printre noi neavând nici măcar unde să-și plece capul, și care de bună voie a sărăcit, ca, prin sărăcia Sa, pe noi să ne îmbogățească cu comoara fericirii Sale veșnice, trebuie să pășim cu hotărâre pe urmele Lui, practicând, dacă nu e cu putință sărăcia efectivă, adică renunțarea la bunurile materiale, cum a făcut-o El, cel puțin sărăcia afectivă, cea spirituală, adică detașarea, despuierea inimii de tot ce avem și am putea avea, sărăcia pe care Isus o proclamă în prima din cele opt fericiri: "Fericiți cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăția cerurilor" (Matei V, 3), adică aceia care, puternic ancorați în Pronie, nu râvnesc să se îmbogățească, ci se dezlipesc sufletește de bunurile ce le posedă, folosindu-le numai spre a-și satisface trebuințele legitime, ale lor personale și ale semenilor lor, alinând o durere, ștergând o lacrimă, hrănind pe cei flămânzi, îmbrăcând pe cei goi, vizitând pe bolnavi.

Ce avem de făcut pentru a ne însuși această virtute a sărăciei spirituale?

În primul rând ne vom aminti mereu că nu suntem decât administratorii bunurilor pe care le posedăm, și că la judecată ni se va cere socoteală de felul cum le-am chivernisit. În al doilea rând, nu vom îngădui ca vreun bun din mult-puținul ce îl avem să pună stăpânire pe inima noastră și să ne împiedice astfel zborul spre Dumnezeu, căci Isus ne-a avertizat că "nu putem sluji și lui Dumnezeu, și mamonei" (Matei VI, 24). După cum o pasăre, spre a fi împiedicată să zboare spre înălțimi, e destul să fie legată la pământ, indiferent dacă sfoara cu care e legată e subțire ca un pai sau groasă ca o funie, tot astfel, pentru ca sufletul să nu se poată înălța spre Dumnezeu prin iubire, e destul ca inima să fie legată cu o iubire dezordonată de vreun lucru pământesc, indiferent dacă acel lucru e prețios ori neînsemnat. În al treilea rând, pentru a practica detașarea de bunuri, nu ne vom lăsa amăgiți de gândul că am făcut cine știe ce jertfă atunci când am dăruit un lucru de care nu am avut nici o nevoie, ci vom face pomană din lucruri la care ținem și a căror dăruire o resimțim, căci, astfel, atât bucuria ce o prilejuim lui Isus, prezent în aproapele pe care l-am ajutat, cât și răsplata ce ne va încununa în cer, vor fi mai mari.

Un musulman bogat veni la un înțelept, prieten al său, și îl rugă să-i arate pe Khidr, misteriosul personaj care se arată uneori misticilor, prin orașe și deșerturi.

- Ți-l voi arăta vineri, de va vrea Domnul - îi răspunse înțeleptul.

Foarte mulțumit, omul plecă, împărți săracilor un hambar de grâu, iar în ziua fixată începu să se roage.

Tocmai pe când se ruga, bătu cineva la ușă. Servitoarea se duse să vadă cine e și veni în grabă să-i spună că e un cerșetor.

- Spune-i să se întoarcă după ce îmi voi termina rugăciunea, îi zise bogatul.

Și ziua se scurse fără să se întâmple marele eveniment așteptat. A doua zi, bogatul se plânse prietenului său:

- N-am văzut pe Khidr, cum mi-ai promis.

- Ba da, era cerșetorul căruia i-ai spus să se reîntoarcă" (Bro Bernard, Fericit de a crede, trad. de Pr. Gh. Neamțiu - în manuscris -, p. 119).

Istorioara nu are nevoie de comentarii.

Să tratăm, dragii mei, cu toată seriozitatea avertismentele lui Isus privitoare la sărăcia spirituală și la milostenie, căci, în ceasul suprem al marii socoteli, milostenia ne va fi avocatul atotputernic în fața Judecătorului lumii. "Ante portas gehennae stat misericordia" - În fața porții iadului stă milostenia - și ea nu îi va lăsa pierzării pe aceia care, aici pe pământ, au deprins-o cu adevărată iubire de aproapele. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire