pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Sfântul Ierarh Nicolae

Dacă citim cu atenția cuvenită Evangheliile, constatăm că, de la un capăt la altul, ele sunt străbătute mai ales de două din cele trei virtuți dumnezeiești sau teologale pe care Mântuitorul le propovăduiește pretutindeni, cu cuvântul și cu pilda Sa: credința și iubirea. El cere credința uneori ca o condiție prealabilă pentru a săvârși minunea: "De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios" (Marcu IX, 23) - îi zice Isus tatălui care-L roagă să-i vindece fiul îndrăcit. Alteori, El săvârșește întâi minunea, pentru ca, apoi, prin ea să verse în cel vindecat lumina și harul credinței, cum s-a întâmplat cu orbul din naștere, pe care Isus, întâlnindu-l după vindecare, în templu, îl provoacă: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu" (Ioan IX, 35). De nenumărate ori Mântuitorul stăruie asupra importanței și necesității credinței: "Eu sunt lumina lumii, Cel ce crede în Mine nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții" (Ioan VIII, 12) le spune Isus cărturarilor și fariseilor, după ce dezleagă pe femeia prinsă în adulter. "Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu" (Ioan XI, 25), îi zice Isus Martei, înainte de a-l învia pe Lazăr, fratele ei. De repetate ori, Isus le reproșează învățăceilor puțina lor credință, îndoiala. "Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" (Matei XIV, 31). Astfel îl dojenește pe Petru, când acesta, văzându-se împresurat de valurile înfuriate, cuprins de frică, începe să se scufunde. Iar când apostolii Îl întreabă pe Isus pentru ce ei nu au putut să-l vindece pe tânărul îndrăcit, El le răspunde: "Pentru necredința voastră (...)" (Matei XVII, 20). Iată de ce Isus laudă credința tare a sutașului păgân: "Adevăr vă zic, nici în Israil nu am aflat atâta credință" (Matei VIII, 10). Iar femeii canaanence îi zice: "O, femeie, mare este credința ta: fie-ți precum voiești" (Matei XV, 28).

Dar și mai mult decât asupra credinței, Isus stăruie asupra celeilalte mari virtuți teologale: iubirea, pe care o numește poruncă nouă. "Poruncă nouă vă dau ca să vă iubiți unul pe altul: precum v-am iubit Eu, și voi să vă iubiți unul pe altul." (Ioan XIII, 34). Este porunca cea mai mare, îndreptată spre Dumnezeu și aproapele. Cu aceeași iubire cu care îl iubim pe Dumnezeu, în sine și pentru sine, îl iubim și pe aproapele, dar nu pentru sine, ci pentru Dumnezeu; de aceea și iubirea ce o datorăm aproapelui este tot iubire teologală, dumnezeiască, pentru că pe aproapele îl iubim pentru raportul ce îl are el cu Dumnezeu, adică pentru că este, ca și noi, făptura Lui, răscumpărat, ca și noi, cu sângele Lui. Dumnezeu este prezent sub chipul aproapelui, precum este prezent sub chipul pâinii în Euharistie; mai mult, se identifică cu el în așa măsură, încât El, Isus, socotește binele ori răul pe care îl facem semenului nostru, ca și cum I l-am fi făcut Lui. Pentru acest motiv, criteriul după care vom fi judecați la a doua venire a Domnului va fi milostenia deprinsă față de cei lipsiți: "Întru cât ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut" (Matei XXV, 40), le va zice Isus, la judecata de obște, celor buni. Și milostenie poate face oricine, căci, dacă e sărac și nu poate ajuta materialicește, poate face milostenie sufletească oprind pe altul de la păcat, învățând pe cel ignorant, sfătuind pe cel șovăitor, mângâind pe cel întristat, iertând pe dușmani, suportând prigoanele și rugându-se pentru păcătoși. Așa încât, oricine poate să se împărtășească de fericirea a cincea predicată de Isus: "Fericiți cei milostivi, căci ei vor fi miluiți" (Matei V, 7).

Dar, în ultimă analiză, toate aceste fapte de iubire sunt roadele și expresia credinței vii, din care ele se nasc precum se naște și crește un arbore din sămânță. Cine nu produce roadele iubirii nu are nici credință adevărată. "Căci - spune Sfântul Apostol Iacob - de va fi fratele sau sora goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și le-ar zice cineva dintre voi: «mergeți cu pace, încălziți-vă și săturați-vă» și nu le-ar da cele de lipsă trupului, ce folos ar fi? Așa și credința, dacă nu are fapte, este în sine moartă. Ci va zice cineva: «Tu ai credință, iar eu am fapte: arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta din faptele mele credința mea!»" (II, 15-18).

Faptele dragostei frățești sunt dovada sincerității și vitalității credinței creștinului. Dar aci se impune o precizare: pentru ca milostenia să aibă rod spiritual pentru noi care o facem, adică, pentru ca ea să ne aducă un spor de har, un merit înaintea lui Dumnezeu, noi trebuie, în primul rând, să fim împăcați cu Dumnezeu, deci să fim în starea harului sfințitor, deoarece numai ce izvorăște dintr-un principiu supranatural merită răsplată supranaturală. Or, principiul supranatural al faptelor noastre bune este harul sfințitor. În al doilea rând, e necesar ca milostenia să o facem nu din motive naturale, omenești, cum ar fi de pildă lauda din partea oamenilor, căci făcând-o cu astfel de intenții, ne-am lua aici pe pământ răsplata. De aceea Isus ne avertizează: "Iar când faci milostenie, să nu știe stânga ce face dreapta ta. Să fie milostenia ta întru ascuns, și Tatăl tău, cel ce vede în ascuns, îți va răsplăti la arătare" (Matei VI, 3-4). Adică la judecata din urmă.

"Cel ce își descoperă și își arată faptele bune pentru a fi slăvit, lăudat și fericit de oameni, acela este asemenea omului care seamănă sămânța sa la suprafața pământului și nu umblă cu grapa peste ea ca s-o acopere; și venind păsările cerului mănâncă toată sămânța, și astfel toată osteneala lui rămâne zadarnică. Pe când acela care își tăinuiește și ascunde faptele bune este asemenea omului care, semănându-și sămânța, îndată o acopere cu țărână și astfel ea rămâne și răsare și crește și rodește." (Patericul, 372, apud Felea II, op. cit., p. 515-516)

"În privința dăruirii, unii oameni sunt ca piatra: dau numai dacă sunt loviți; alții, ca buretele: dau numai dacă sunt storși; în sfârșit, alții, mai puțini, sunt ca fagurele: dau cu prisosință, din toată inima" (Felea II, op. cit., p. 515) și tuturor celor buni și celor răi, celor recunoscători ca și celor nerecunoscători, asemenea lui Dumnezeu, care "plouă și peste cei buni și peste cei răi și face să răsară soarele și peste cei drepți și peste cei nedrepți." (Matei V, 45). Pe aceștia Dumnezeu îi copleșește cu bucuria rezervată celor ce dăruiesc "de bunăvoie" căci pe aceșția îi iubește Dumnezeu. Sufletul darnic nu cunoaște mai mare bucurie decât atunci când dăruiește și se dăruiește pe sine cu generozitate.

Din rândul acestor suflete rare și alese face parte și Sfântul Ierarh Nicolae făcătorul de minuni, care a înțeles și a trăit, ca puțini alții, atât virtutea cea mare a iubirii, cât și virtutea credinței, care i-a luminat viața și i-a însuflețit iubirea cu faptele de milostenie, săvârșite în mod eroic. Iată de ce, Biserica, sărbătorindu-l astăzi, aproape de Nașterea Domnului, ni-l recomandă ca pildă vrednică de venerat și urmat, pentru spiritul său de sărăcie și milostenie care i-a imprimat o adâncă asemănare cu Pruncul Isus, Săracul și Milostivul prin excelență.

Sfântul Nicolae a trăit la sfârșitul veacului al III-lea și întâia jumătate a celui de-al IV-lea, sub împărații Dioclețian, Maximilian și Constantin cel Mare. Născut în cetatea Patara, părinții săi, creștini evlavioși, l-au educat de mic în spirit creștinesc, cultivându-i nu numai mintea, cu cunoștințe, ci și inima, cu virtuțile evanghelice. Încă în tinerețe, își vinde averea și prețul îl împarte săracilor, apoi se retrage în mănăstire, unde duce o viață sfântă, devenind, mai târziu, episcop în Mira Lichiei. Exemplul său de renunțare totală a atras o mulțime de credincioși milostivi, care și-au încredințat sfântului tot avutul, pentru ca el să poată alina necontenit suferințele pe care el le credea mai mari și care cereau o grabnică intervenție. Astfel Sfântul Nicolae a putut sătura cu pâine un ținut întreg, pe timpul unei foamete care a durat doi ani. De asemenea, a aruncat pungi pline cu bani în casa unui tată deznădăjduit din pricina sărăciei, salvând astfel pe cele trei fete din prăpastia desfrâului la care erau expuse pentru a scăpa de mizerie.

Dar Sfântul a ajutat nu numai cu bani și alimente, pe cei nevoiași, ci cu sfaturile sale înțelepte și pline de blândețe și compătimire, i-a ajutat pe toți care alergau la sprijinul său, chiar și după moartea sa. Iar când nevoia o cerea, nu șovăia să-și ridice glasul cu fermitate și asprime împotriva nedreptăților, cum s-a întâmplat, de pildă, cu prilejul unei sentințe nedrepte pronunțată de un judecător corupt, salvând astfel, prin protestul său energic, trei suflete nevinovate, de la o moarte sigură.

Dar, pe lângă toată generozitatea cu care el împărtășea tuturor binefaceri, credința sa fermă și neînfricată, precum și protestele sale categorice împotriva nedreptăților comise față de cei slabi și lipsiți de apărare, i-au atras prigoane din partea mai marilor zilei. Întemnițat, el a continuat să propovăduiască celor închiși pe Cristos, a cărui blândețe și bunătate o iradia în jurul său cu cuvântul și cu pilda. Ajungând pe tronul imperiului, Constantin cel Mare, acesta l-a eliberat din închisoare, fapt pentru care Sfântul, drept recunoștință, i s-a arătat împăratului, în vis, povățuindu-l să fie păzitor al legii și dreptății.

În ziua de 6 decembrie 342, Sfântul Nicolae s-a mutat la Acela al cărui chip blând și milostiv l-a oglindit în propria-i viață, și pe care l-a slujit cu fidelitate până la ultima suflare. Din trupul său a izvorât multă vreme un mir parfumat, prin mijlocirea căruia s-au făcut nenumărate minuni.

Pentru harurile pe care Dumnezeu le-a revărsat, prin întrepunerea lui, asupra sufletelor, creștinii dintotdeauna i-au purtat venerație, recunoștință și iubire. În amintirea și cinstea lui care a practicat cu atâta abnegație mila creștinească, se păstrează până azi obiceiul ca, de ziua lui, creștinii să-și facă reciproc daruri, expresie a iubirii frățești.

Se cuvine deci, drept omagiu pentru virtuțile sale eroice, să practicăm și noi mila față de semenii lipsiți și să-l invocăm prin frumosul tropar în care azi Biserica îi zugrăvește atât de expresiv portretul spiritual moral: "Îndreptar al credinței și chip al blândeței, învățător al înfrânării te-a arătat turmei tale adevărul faptelor: pentru aceasta, ai câștigat cu umilința cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarh Nicolae: roagă-L pe Cristos să mântuiască sufletele noastre." Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire