pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a II-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XIX-a după Rusalii)

Iubirea față de dușmani

"Însă iubiți pe vrăjmașii voștri (...)"
(Luca VI, 35)


"Are Isus un cuvânt care străbate toată învățătura Sa, precum sufletul străbate tot trupul; cuvânt rostit de Dânsul pe toate potecile și drumurile, în toate satele și orașele Palestinei, ucenicilor și mulțimilor, oamenilor simpli și cărturarilor gârboviți peste sulurile îngălbenite ale Legii. E cuvântul Lui favorit, cel mai plăcut, cel mai duios și mai plin de căldură și învățătură. Cu el cheamă pe Apostoli și noroadele; îl repetă de multe ori ca să li se întipărească în minte și să nu-l uite niciodată; ci la rândul lor să înfrățească și să înflăcăreze cu el lumea nouă. Vraja acestui cuvânt îi farmecă, apropiindu-i pe unii de alții, ca să fie una cu Cristos. Acest cuvânt care cuprinde ca într-o formulă matematică toată esența învățăturii lui Isus este: Iubiți!" (I. Miclea, op. cit., vol. I, p. 91).

Iubirea, cu dublul ei obiect: Dumnezeu și aproapele, Mântuitorul o numește cea dintâi și cea mai mare poruncă, și tot El ne spune că în această poruncă se cuprinde "toată legea și profeții", deci toată desăvârșirea omului. Iubirea, cum spuneam într-o altă predică, este una și nedespărțită; Îl iubim pe Dumnezeu în aproapele și pe aproapele în Dumnezeu. Căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Creatorul și Tatăl nostru ceresc fără a-i iubi și pe fiii Săi, care sunt toți semenii noștri în Cristos, care Și-a întipărit în noi toți chipul Său, prin Sfântul Botez.

Apostolul Iubirii - Sfântul Ioan Evanghelistul - în întâia sa epistolă catolică, ne spune: "De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», însă pe fratele său îl urăște, este mincinos, căci cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?" (Capitolul IV, 20).

Dumnezeu, fiind nevăzut și neputând fi iubit direct, ni l-a lăsat în locul Său pe aproapele, pe semenul mai apropiat și pe cel mai îndepărtat cu care Se identifică, astfel încât, iubindu-l pe aproapele Îl iubim pe Însuși Dumnezeu. Deci, controlul, termometrul iubirii noastre față de Dumnezeu este iubirea față de semeni. Această iubire de aproapele ne va fi judecătorul la judecata de obște: "Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția care vă este gătită de la întemeierea lumii" - le va spune celor buni, Isus, în numele Iubirii. Și va continua: "Căci am fost flămând și Mi-ați dat să mănânc, am însetat și Mi-ați dat să beau; am fost străin și M-ați primit; am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și M-ați vizitat; am fost în temniță și ați venit la Mine. (...). Adevăr vă zic: Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut". Iar pe cei răi, care n-au ajutat pe semenii lor în lipsurile amintite, Isus îi va respinge cu cuvintele care îngheață inima: "Mergeți de la Mine, blestemaților, în focul cel de veci, care este gătit diavolilor și îngerilor lui. Căci am flămânzit și nu Mi-ați dat să mănânc (...) Adevăr vă zic: Întrucât nu ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, nici Mie nu Mi-ați făcut" (Matei XXV, 34-45).

Or, dacă porunca supremă din codul moralei creștine, poruncă veche, dar sancționată de însuși Mântuitorul și, - după cum tot El ne-o spune -, criteriul după care El va judeca lumea este iubirea, înseamnă că este de o importanță capitală să știm cum trebuie să fie iubirea noastră, a creștinilor. Trebuie să subliniem însă din capul locului că nu orice iubire își merită numele, și că îndeobște ceea ce se numește iubire deseori nu este decât fie expresia josnică a interesului egoist mai mult sau mai puțin mascat, fie dezlănțuirea instinctelor animalice din om.

În Evanghelia de azi, Isus ne luminează însușirile pe care trebuie să le aibă adevărata iubire. Să-L ascultăm încă o dată: "Și precum vreți să vă facă oamenii; așa să le faceți și voi. Căci de iubiți pe cei ce vă iubesc, ce dar (adică ce merit, n. n.) veți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc. Și de faceți bine celor ce vă fac bine, ce dar veți avea? Căci și păcătoșii fac așa. Și dacă dați împrumut celor de la care așteptați să luați înapoi, ce dar veți avea? Căci și păcătoșii dau păcătoșilor împrumut, ca să ia înapoi întocmai. Dar iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut fără să așteptați nimic, și va fi plata voastră multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun și spre cei nemulțumitori, și spre cei răi. Deci fiți milostivi, cum Tatăl vostru este milostiv" (Luca VI, 31-36).

Așadar, Isus ne învață limpede că, pentru a fi fiii Celui Preaînalt, adică pentru a fi creștini adevărați, nu este suficient să avem iubirea pe care și păcătoșii și păgânii o au, aceea doar de a întoarce binele pe care altul ni l-a făcut, de a întoarce întocmai împrumutul pe care cineva ni l-a făcut, adică de a iubi numai pe acela care ne iubește. Toate aceste fapte sunt firești, izvorâte din cel mai elementar simț al dreptății, pe care și păcătoșii îl au. Deci, împlinindu-le, noi nu am săvârșit un act de iubire propriu zisă, ci de dreptate, pentru care nu avem de așteptat o răsplată deosebită de la Dumnezeu. Ca să merităm această răsplată, răsplata supranaturală, de fii ai Tatălui Ceresc, trebuie să-i iubim pe semenii noștri dezinteresat, gratuit, așa cum ne-a iubit și ne iubește Dumnezeu prin Fiul Său Unic, adică să-i iubim nu pentru binele ce ni l-au făcut, și nici pentru calitățile lor naturale: inteligență, frumusețe, simpatie; ba nici chiar numai pentru virtuțile lor: bunătate, amabilitate, prudență, răbdare, smerenie, ci să-i iubim pe toți, chiar și pe cei răi, vicioși, nerecunoscători, în ciuda defectelor și păcatelor, pentru motivul că Dumnezeu îi iubește pe toți. Dacă Îl iubim cu adevărat pe El, trebuie să iubim tot ce iubește El și așa cum iubește El, adică să fim buni cu cei răi, îngăduitori și iertători față de dușmani, milostivi cu toți semenii, precum și Tatăl nostru ceresc este milostiv cu noi. Căci El nu numai ne-a dăruit existența cu toate darurile naturale și supranaturale, ci, în ciuda nevredniciei și ingratitudinii noastre repetate, nu numai că ne rabdă, ne așteaptă și chiar ne îndeamnă la împăcare, ci ne-a arătat o iubire dusă dincolo de orice limită, acceptând în persoana Fiului Său, pentru noi și în locul nostru, întruparea și moartea cea mai rușinoasă, prin răstignire, ca să ne redea demnitatea de fii și dreptul la fericirea Sa, pierdut prin păcat. Iată culmea iubirii: iubirea de dușmani, împinsă până la sacrificiul propriei vieți - culme unică realizată de Isus pe Calvar. Iar această culme de iubire trebuie realizată și de noi, imitatorii lui Isus, căci iată porunca ce ne-o dă, în mod solemn, prin învățăceii Săi, după Cina de taină: "Poruncă nouă vă dau: să vă iubiți unii pe alții; precum v-am iubit Eu, și voi să vă iubiți unul pe altul" (Ioan XIII, 34). Să fim deci în stare a ne dărui chiar și viața pentru a salva pe semenul nostru, chiar dacă acesta ne este dușman. Iată revoluția adusă de Isus în concepția despre iubire. De aceea, pe drept cuvânt numește El porunca iubirii de dușmani, adusă de El, poruncă nouă, deoarece aceasta era, până la El, necunoscută. De pe înălțimea Crucii, cu mâinile întinse ca pentru a îmbrățișa toată omenirea, într-un elan de infinită iubire, El cere iertare Tatălui ceresc pentru călăi și pentru cei ce-L batjocoreau: "Părinte, iartă-le, căci nu știu ce fac!" (Luca XXIII, 37). El promulgă astfel prin cuvânt și pildă, porunca cea nouă a iubirii de dușmani ca semn distinctiv, ca blazon de noblețe al creștinului adevărat.

"Iubiți pe vrăjmașii voștri!" Desigur, firii noastre îi repugnă și îi vine greu de pus în practică această poruncă. Imboldurile noastre instinctive cer tocmai contrariul - ura, răzbunarea -, nu să facem bine celor ce ne pricinuiesc vreun rău. Dar, dacă nu ne facem silă nouă înșine ca să biruim această repulsie firească, spre a ieși din noi și a îmbrățișa acea dragoste largă, împinsă până la nebunia Crucii, ce ne-o îmbie și poruncește Isus, Răstignitul pentru noi, păcătoșii, nu suntem decât niște falși ucenici ai Lui, nu mai mult decât vameșii și păgânii.

Să ne întipărim deci bine în minte, în inimă și în conduită adevărul că dacă ne iubim prietenii, frații, părinții, deci numai pe cei ce ne fac bine, suntem numai oameni, la fel ca păgânii și păcătoșii; dar dacă îi iubim și pe cei ce ne fac rău, pe cei nerecunoscători ori respingători prin firea lor, pe aceia pe care nimeni nu-i iubește, abia atunci suntem mai mult decât oameni, abia atunci avem dreptul să ne numim creștini, căci abia din acea clipă iubirea noastră primește semnul distinctiv al iubirii adusă pe pământ de Cristos, și numai atunci ne putem socoti frații Lui și fiii Părintelui ceresc. Este greu? Fără îndoială, deoarece în viața ucenicului adevărat al lui Cristos nimic nu este ușor și comod; dacă însă, printr-o viață reculeasă, ne străduim să ținem vii în minte și în inimă aceste gânduri, și dacă apelăm în nevoi la ajutorul lui Dumnezeu, prin Cristos, El ne va îmblânzi firea și ne va ajuta să biruim antipatiile naturale și repulsiile față de semeni, precum și pornirile de mânie și ură, și astfel ne vom împărtăși de bucuria și mângâierea negrăită pe care o dă înfrângerea de noi înșine, pentru a-L urma în toate pe Cristos.

O, Isuse, care singur știi cât de slab sunt, și că fără harul Tău nu pot face nimic pentru mântuirea mea, iar iubirea cu care îmi poruncești să Te iubesc pe Tine și pe aproapele meu este cu totul peste puterile mele, Te rog varsă-mi în inimă Iubirea Ta; mai mult, împrumută-mi Inima Ta Preasfântă și milostivă ca să Te iubesc pe Tine și pe semenii mei, cu iubirea cu care Tu ne-ai iubit. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire