pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Iubirea lui Dumnezeu

"Căci așa a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Unicul-Născut Fiu al Său
L-a dat, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viață veșnică."
(Ioan III, 16)


Dumnezeu este iubire. Astfel îl definește pe Dumnezeu Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în Epistola întâi catolică (IV, 8 și 16). Și ce este iubirea? Iubirea este a dori, a voi și a face bine altuia. Deci ea presupune în mod necesar renunțarea la sine, la interesul egoist, spre a dărui și a se dărui semenului, dăruire ce își află expresia cea mai înaltă în jertfirea vieții.

Întreaga creațiune este manifestarea iubirii lui Dumnezeu. Ce este pământul cu minunatele-i priveliști ce ne fascinează ochiul și ne desfată sufletul? Ce este lumea mirifică a fenomenelor și a legilor după care este organizată și guvernată materia din Univers, începând cu atomul și sfârșind cu necuprinsele și îndepărtatele galaxii, dacă nu materializarea iubirii fără de margini a Creatorului? Ce este atracția atomică și moleculară ce alcătuiește corpurile nenumăratelor și variatelor forme de viață vegetală și animală? Ce este gravitația universală ce atrage aștrii făcându-i să se rotească în jurul unui Soare central, dacă nu expresia aceleiași iubiri a Ziditorului lumii? Ce este iubirea animalului pentru puiul său, mergând până la sacrificarea propriei vieți, dacă nu un palid reflex al iubirii Părintelui ceresc, cel ce a sădit o parte din iubirea Sa în toate ființele însuflețite?

Dar cea mai expresivă oglindire a iubirii lui Dumnezeu în creațiune este omul, căci în el Dumnezeu a pus o scânteie din ființa Sa, dându-i inteligență - ca să-l poată cunoaște din contemplarea mărețiilor operei Sale; și voință - ca să poată tinde spre bine și frumos și să le înfăptuiască, dăruindu-se astfel semenilor lui, după modelul Creatorului.

Dumnezeu nu S-a mărginit să-Și manifeste iubirea prin actul creării; dacă El nu și-ar exercita o clipă influența Sa atotputernică asupra lumii spre a o menține în existența dată în momentul creării, lumea ar dispare în neantul din care a fost scoasă. De aceea, prin ceea ce se cheamă Pronie sau Providență, El susține și guvernează fiecare ființă în parte spre atingerea scopului ei.

Mai mult, Dumnezeu fiind însăși iubirea, bunătatea Sa față de om nu cunoaște margini. El nu l-a părăsit nici după ce acesta s-a rupt de el prin păcat, ci S-a plecat cu milă spre mizeria în care ajunsese și l-a ridicat din nou la înălțimea demnității de fiu adoptiv al lui Dumnezeu, din care căzuse, alegând în acest scop un mijloc pe care numai infinita Sa iubire îl putea inventa. Anume: S-a făcut om, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, luând asupra Sa păcatele noastre împreună cu pedeapsa pentru ele și acceptând în mod liber să fie răstignit pe cruce.

Dar a fost, oare, necesară această iubire divină, care a mers până la nimicire, ca să ne răscumpere din păcat? Nu ar fi fost destul ca Fiul lui Dumnezeu să rostească un singur cuvânt către Tatăl, în numele omenirii, ca să ne împace cu Dumnezeu? Doar tot ce face El are o valoare meritorie infinită! Da, ar fi fost de ajuns și numai atât. Dar, întrucât omul a fost acela care a păcătuit, tot omul trebuia și să dea satisfacție, să ispășească. Or, ofensa pricinuită prin păcat fiind nemărginită, iar omul fiind din fire mărginit, nici chiar omenirea întreagă la un loc nu ar fi putut da o satisfacție adecvată, adică infinită, lui Dumnezeu. Iată de ce, înțelepciunea și iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu a găsit această modalitate de ispășire adecvată, mai presus de orice închipuire: întruparea Fiului Său în persoana lui Isus Cristos. În felul acesta, El, Dumnezeu, care prin firea Sa nu poate suferi, suferă prin firea umană pe care Și-a asumat-o și cu care S-a unit în mod substanțial, dar neamestecat, iar divinitatea Sa conferă suferinței Sale o valoare de ispășire infinită, dumnezeiască. Astfel, în misterul nepătruns al Întrupării se întâlnesc și se conciliază în mod perfect exigențele Dreptății infinite a lui Dumnezeu cu acele ale Iubirii Sale infinite. Iar rezultatul cooperării acestor două atribute divine este îndumnezeirea firii noastre umane, împărtășirea noastră din firea și viața divină, aici și în veșnicie. Iată punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu! "Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Născut Fiu al Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan III, 16). Iată suprema dovadă că Dumnezeu este iubire. A spus-o Isus însuși: "Nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi" (Ioan XV, 13). Or, Isus a realizat un și mai mare grad în iubire, căci El Și-a dat sufletul nu numai pentru prietenii Săi, ci și pentru toți dușmanii lui din prezent, trecut și viitor, realizând ceea ce se cheamă "nebunia iubirii", prin moartea Sa pe Cruce.

Contemplând acest tablou, ar trebui să exclamăm și noi cu un sfânt: "Tanti me amasti, ut Te odisse videaris"! (Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine Însuți!) Și, spontan ne vine pe buze întrebarea: Cum poate omul să stea nepăsător, cum poate răspunde prin refuz unei astfel de iubiri? Cum nu se lasă atras de această iubire ca o planetă de soarele din care s-a desprins și în jurul căruia se învârte? Cum nu-l fascinează chemarea lui Isus: "Așa să vă iubiți unii pe alții precum Eu v-am iubit pe voi"? Și văzând cum ura seamănă în jurul nostru discordie, lacrimi și pustiire, nu puțini se întreabă: Cum se împacă toate acestea cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu Providența Sa? Nu cumva au dreptate aceia care afirmă că Dumnezeu a uitat de lume, că e pasiv, că o lasă de capul ei?

Ce rătăcită și hulitoare judecată! Deoarece, deși pare paradoxal, ceea ce nouă ni se pare a fi o absență a lui Dumnezeu din lume și o abandonare a ei este de fapt o latură a iubirii lui față de noi. Și iată cum. Dumnezeu conduce lumea după două feluri de legi: legile fizice - care dirijează fenomenele lumii materiale și care acționează în mod determinist, necesar, independent de voința omului - și legile morale - care depind, în aplicarea lor, de concursul liber al voinței omului. De aceea și relele întâlnite în lume sunt de două feluri: rele fizice -, cum sunt bolile, cataclismele naturale, moartea, decurgând din legile fizice inexorabile, și rele morale -, generate de exercitarea abuzivă a libertății din partea omului, care în loc să lucreze conform legii morale -, adică poruncii lui Dumnezeu reflectată în conștiința sa -, o încalcă, provocând astfel rău, fie sieși, fie aproapelui și, în ambele cazuri, ofensă lui Dumnezeu, legiuitorul suprem.

Or, a pretinde ca Dumnezeu să împiedice sau chiar să suprime orice rău fizic: boală, calamitate, ar însemna a pretinde ca El să suspende la fiecare pas legile firii, deci a pretinde o minune. Pe de altă parte, dacă aceste legi fixe ce conduc cursul fenomenelor naturale s-ar schimba la tot pasul, ele l-ar dezorienta pe om, iar acesta nu le-ar putea pune în slujba sa. Totodată, permițând aceste rele și neintervenind pentru împiedicarea lor, Dumnezeu o face aceasta în scopul de a ne servi drept avertisment, cotitură pentru viața noastră, apel la convertire.

În privința relelor de ordin moral, adică a celor provocate de om prin abuzul de libertatea sa, Dumnezeu îi respectă omului libertatea pentru că numai ceea ce face omul în mod liber capătă valoare morală, este meritoriu sau nemeritoriu în fața lui Dumnezeu. O faptă săvârșită sub imperiul silei nu are nici o valoare. Desigur, Dumnezeu îl luminează pe om - arătându-i prin îndemnuri lăuntrice, prin evenimente ori prin semeni, calea cea bună de urmat -, dar El nu-l forțează, nu-l silește să apuce pe drumul arătat de El. Atât de mult îi respectă Dumnezeu libertatea pe care i-a dăruit-o, încât preferă să permită ca omul să abuzeze de ea, încălcând legea morală, decât să i-o suprime. Nu-l pedepsește imediat, ci îl așteaptă îndelung, îl rabdă, îi trimite gânduri bune spre a se întoarce de la păcat, deoarece fiind El preabun, nu vrea ca făptura Sa cea mai iubită să se piardă murind în stare de păcat, ci să revină la Sânul Său părintesc și să-i redea viața divină pierdută: "Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască prin El" (Ioan III, 17). În înțelepciunea Iubirii Sale nemărginite, Dumnezeu, prin Fiul Său, a așezat pe pământ Împărăția milei și răbdării Sale, rezervându-Și pentru Ziua Judecății exercitarea prerogativei de Judecător preadrept. Și așa e normal, ca premiul negrăit al fericirii fără sfârșit să fie precedat, aici pe pământ, de o perioadă de încercări, de examene, de luptă, prin care fiecăruia să i se ofere posibilități nelimitate de a-și câștiga merite prin fapte bune și astfel să se desăvârșească, pentru ca în cer să-și primească cununa unei fericiri proporționate cu hărnicia și fidelitatea cu care a fructificat aici pe pământ talanții, darurile primite de la Dumnezeu. Și tot atât de normal și logic este ca omul leneș, nepăsător și împietrit în păcat, la sfârșitul perioadei de încercare să-și primească pedeapsa meritată pentru faptul de a fi refuzat să iubească Iubirea.

Așadar, iubiții mei, să-L adorăm și să-L slăvim pe bunul Dumnezeu pentru iubirea și mila Sa nețărmurită și să-I mulțumim pentru îndelunga Sa răbdare, căci, oricât de contradictoriu și paradoxal li s-ar părea celor ce judecă superficial, Dumnezeu rămâne același infinit de bun și iubitor Părinte, și atunci când ne copleșește cu mângâieri și favoruri sensibile, ca și atunci când norii suferințelor de tot felul ne cernesc viața, ori când infamii și hulitorii sunt lăsați să se bucure în voie de glorie și bleșug, El, Părintele nostru, tolerând până la ziua marii socoteli neghina alături de grâu, "plouă și peste cei buni, și peste cei răi, și răsare soarele Său și pestre cei drepți, și peste cei nedrepți" (Matei V, 45). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire