pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a XV-a după Rusalii

Iubirea de aproapele

"Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
și cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău. Aceasta este
cea dintâi, și cea mai mare poruncă. Iar a doua,
asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele ca pe tine însuți.
De aceste două porunci atârnă toată Legea și Profeții."
(Matei XXII, 37-40)


Iată răspunsul pe care îl dă Isus unui învățător de lege, care îl întreabă care este porunca cea mai mare din lege.

În aceste două porunci, a iubirii de Dumnezeu și a iubirii de aproapele, stă esența moralei creștine. Întreg decalogul, adică toate obligațiile față de Dumnezeu și semeni se reduc la aceste două comandamente, care sunt de fapt atât de strâns unite și reciproc condiționate, încât ele reprezintă două aspecte ale unei singure iubiri, căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără să-l iubim și pe aproapele, și viceversa. Mai mult, cum vom vedea mai departe, în persoana aproapelui noi Îl iubim pe Însuși Dumnezeu, care, prin Fiul Său, Se identifică cu fiecare dintre noi. De aceea, dovada neînșelătoare a iubirii autentice față de Dumnezeu este iubirea de aproapele, după cum ne-o spune Sfântul Ioan Evanghelistul - Apostolul iubirii - în întâia sa epistolă catolică (IV, 20-21): "De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu» însă pe fratele său îl urăște, este mincinos; căci cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?"

Fiind deci iubirea de aproapele testul de verificare a iubirii creștinului față de Dumnezeu, vom medita astăzi numai asupra iubirii de aproapele, considerând:

1. Temeiul pe care ea se sprijină și

2. Modul în care trebuie să-l iubim pe aproapele.

1. Primul motiv pentru care trebuie să-i iubim pe semenii noștri îl constituie caracterele cu care ni-i prezintă mintea.

Aceasta ne spune că ei sunt ființe plămădite din același aluat ca și noi, animate de un spirit, făcute după același chip și chemate la același destin ultim. Există în adâncul ființei noastre un instinct care ne îndeamnă să iubim aceste ființe legate de noi prin legături atât de intime. Aici își găsește izvorul acel umanism în numele căruia, fie cu bună, fie cu rea-credință, se comit, nu rareori, abuzuri contra celor mai legitime și sacre drepturi și aspirații ale ființei umane. De aceea fraternitatea firească singură, izvorâtă fie din descendența din aceiași părinți, fie din apartenența la aceeași națiune ori la marea familie umană, deci la speța umană, nu poate constitui un temei solid pentru iubirea autentică dintre oameni și nu poate crea un climat suficient pentru dezvoltarea ei, deoarece umanismul sprijinit exclusiv pe motivele amintite poate duce oricând la aberații și abuzuri născute din dezechilibrul firii umane decăzute prin păcat, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un astfel de umanism nu poate satisface aspirațiile metafizice conaturale ale omului, simțul sacrului înnăscut, care nu pot fi limitate la ceea ce este vremelnic și mărginit, căci prin suflet omul aspiră la infinit. Iată de ce, temeiul nezdruncinat al iubirii autentice dintre oameni, cu dimensiunea ei infinită, i-l poate oferi omului numai credința, prin întruparea lui Dumnezeu.

Adoptând firea noastră, Isus se inserează în viața omului, intră în istoria sa, pe care o conduce și o transfigurează. Prin Jertfa Crucii El transfuzionează naturii - stricată prin păcatul originar - seva harului sfințitor care o grefează în natura divină. Astfel, omul este re-creat, reprimește viața divină pierdută, este îndumnezeit, operație ce are loc în Botez.

Devenind astfel prin Botez părtaș al naturii divine, creștinul primește demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu-Tatăl și frate mai mic al lui Cristos. În baza acestei adopțiuni divine în Cristos și prin Cristos, Dumnezeu este prezent în toți semenii noștri, fie în mod actual, prin prezența harului sfințitor, fie în mod potențial, prin chemarea la unirea cu El în virtutea actului răscumpărării, înfăptuită pentru toată omenirea. Trăirea conștientă a acestei prezențe a lui Dumnezeu în semeni o făcea pe Sfânta Tereza, când greșea față de vreo soră de călugărie, să i se adreseze cu rugămintea: "Iartă-mă, Isuse!". Și nu e de mirare, din moment ce Isus Însuși, înfățișându-ne tabloul Judecății de obște, ni Se prezintă ca identificându-Se cu suferinzii de orice fel, care, aici pe pământ, au fost sau nu au fost miluiți de semenii lor. Gabrielei Bossis, actrița franceză pe care Isus o învrednici de un aproape neîntrerupt colocviu cu El, Isus îi spune că El este prezent sub "speciile" semenilor noștri, așa după cum este prezent sub speciile cuvântului din Evanghelie.

Iată, iubiților, adevărata frăție pe care se sprijină iubirea autentică, cea creștinească, și care formează temeiul adevăratului umanism, acela pe care marele filosof creștin Jac\ues Maritain îl numește umanism integral.

2. Dar Jertfa de pe Cruce a lui Isus este nu numai temeiul adevăratei fraternități și iubiri dintre oameni, ci ea este totodată și modelul care ne arată cum trebuie să ne iubim semenii.

Reproducând cuvintele din cartea Leviticului (VI, 18), Isus îi zice cărturarului din pericopa evanghelică de azi: "Să iubești pe aproapele ca pe tine însuți" (Matei XXII, 39). Desigur, acest "ca pe tine însuți" nu înseamnă o egalitate nici în ce privește intensitatea afectivă a iubirii - căci jocul sentimentului nu stă sub imperiul voinței -, nici în ce privește intensitatea efectivă, ci o egalitate sau identitate în ce privește criteriul ce stă la baza iubirii. Adică, pe aproapele trebuie să-l iubim în modul rațional în care ne iubim pe noi înșine; precum nouă înșine nu ne voim răul, ci binele, tot astfel să nu-i vrem și să nu-i pricinuim nici aproapelui vreun rău, ci să-i vrem binele și să i-l facem. "Iubirea - zice Sfântul Pavel în Epistola întâi către Corinteni, cap. XIII, v.4-8 - nu pizmuiește, nu se îndărătnicește, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr: toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu scade (...)". Vedem aci subliniată porunca iubirii de aproapele nu numai sub aspectul ei negativ - adică al răului de la care trebuie să se abțină omul -, ci și sub aspectul ei pozitiv, practic, adică al binelui pe care trebuie să-l facem semenului. Sfântul Ioan în Epistola întâi catolică, c.III, v.18, ne îndeamnă "să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba: ci cu fapta și cu adevărul". Deci, dacă îi este foame aproapelui, să ne împărțim pâinea cu el, dacă e gol să-l îmbrăcăm, dacă e bolnav și întristat să-l mângâiem, dacă e ignorant, mai ales cu privire la adevărurile mântuirii, să-l luminăm, dacă a rătăcit să-l aducem la calea cea bună.

Dar, în ultimă analiză, iubirea cu însușirile ei pe care le-am arătat până aci, nu depășește iubirea pur naturală, omenească. Lipsa, nenorocirea, suferința de orice fel stârnește în mod firesc și spontan în orice om normal un sentiment de compătimire și un imbold de a veni în ajutor celui afectat de ele. Când ai întins o mână de ajutor unui lipsit sau unui neputincios, nu ești mai mult decât un simplu om; dar atunci când ierți pe dușman și îi faci bine celui ce ți-a pricinuit rău, de-abia din clipa aceea ai devenit creștin, de-abia atunci ai împlinit porunca iubirii creștinești în ceea ce i-a adăugat Isus ca nou și necunoscut înainte de venirea Lui: iubirea de dușmani: "Poruncă nouă vă dau, să vă iubiți unii pe alții; precum v-am iubit Eu, și voi să vă iubiți unul pe altul" (Ioan XIII, 34). "Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca să-și pună sufletul pentru prietenii săi" (Ioan XV, 12-13). Isus însă a depășit această culme de iubire, căci nu S-a mulțumit să moară numai pentru prieteni, ci S-a înălțat pe Everestul iubirii, răstignindu-Se pentru noi păcătoșii, pentru propriii Săi călăi și pentru toți dușmanii Săi de moarte, din trecut și viitor. Iată piscul de iubire pe care ne cheamă Isus!

Dragii mei, mai presus de conștiința descendenței naturale din aceeași specie, care ne înfrățește cu întreaga familie umană, să ne lăsăm pătrunși și însuflețiți de copleșitoarea realitate a frăției noastre supranaturale, în și prin Cristos, izvorul și modelul iubirii autentice, și pe El să-L rugăm ca să ne ajute să-l iubim pe aproapele cu iubirea cu care El ne-a iubit, pentru ca toți să devenim, reuniți în trupul Său mistic, "o inimă și un suflet" (Fapte IV, 32). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire