pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a XIV-a după Rusalii

I. Jertfa Sfintei Liturghii

Nunta împărătească despre care ne vorbește Isus Cristos în parabola citită azi, la Sfânta Liturghie, nu este altceva decât unirea dintre El și noi, care formăm Împărăția Sa, adică Biserica la care a chemat mai întâi, prin profeți, pe evrei, pe care i-a ales ca popor al Său. Dar fiindcă acesta a respins invitația la nuntă, adică pe Cristos și mântuirea oferită de El, Dumnezeu a chemat pe păcătoși și popoarele păgâne să se împărtășească de harurile răscumpărării. Astfel, Împărăția Sa s-a răspândit pe întreg pământul. Intrarea la această nuntă, în Împărăția Sa, cum știm, se face prin ușa Sfântului Botez, Taina prin care odată cu harul sfințitor primim viața divină și întreg organismul acestei vieți supranaturale - cele trei virtuți teologale, darurile Spiritului Sfânt și virtuțile morale (prudența, dreptatea, cumpătul și tăria). Această viață dumnezeiască ne-o alimentăm la ospățul euharistic al Sfintei Liturghii, unde Împăratul Cristos, Mirele sufletelor noastre, ni Se dăruiește ca hrană spirituală, cu trupul și sângele Său și cu dumnezeirea și ființa Sa umană. Iar această unire este mai mult decât aceea dintre mire și mireasă, căci Isus spune: "Cel ce mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, rămâne în Mine și Eu în el" (Ioan VI, 56).

Cum știm, Sfânta Euharistie este Taina Tainelor, deoarece, spre deosebire de celelalte șase Taine, aici primim nu numai harul sfințitor și asigurarea celorlalte haruri specifice fiecăruia dintre ele, ci pe Însuși autorul harurilor, pe Mântuitorul, sub smeritele aparențe de pâine și vin. Acesta este un mister al atotputerniciei divine, mai presus de orice înțelegere, pe care însă îl acceptăm prin credință, căci dacă Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, din nimic, dacă tot prin cuvânt a preschimbat apa în vin la nunta din Caana și a înmulțit pâinile în pustiu, de ce nu ar putea schimba pâinea și vinul în trupul și sângele Său la Sfânta Liturghie?

Desigur, toți creștinii adevărați cred în acest mister și participă cu regularitate la Sfânta Liturghie - nu numai în duminici și în sărbătorile de poruncă, ci și în zilele de rând -, dar știu oare toți că Sfânta Euharistie, Cuminecătura, este nu numai o Taină, adică un mijloc de împărtășire a harului, de sfințire, ci și o Jertfă, singura Jertfă a Legii Noi, a creștinismului, și, dacă știu, sunt ei deplin conștienți de conținutul acestui cuvânt, de ceea ce înseamnă Jertfa? Iar dacă și aceasta o știu, trăiesc ei conform acestei conștiințe: Căci cel mai important pentru un creștin autentic este nu cât știe, ci cât trăiește din ceea ce știe. De aceea spunea un predicator: "Predico vorbis non novum ut sciatis, sed notum ut faciatis" (Vă predic nu lucruri noi ca să le știți, ci lucruri știute ca să le faceți).

Iată de ce vom face în cele ce urmează câteva reflecții asupra Sfintei Euharistii, considerate ca Jertfă.

La romani, de exemplu, în ajunul unei lupte, sau în prima zi după victorie, ori pentru a ispăși public o ofensă comisă față de divinități, se aducea jertfă. Se alegea un animal fără pată și se punea pe altar. Preotul îmbrăcat în veșminte rituale examina victima, cerea asistenței să păstreze reculegere, rostea o rugăciune, pe care o repetau și cei prezenți, apoi stropea victima cu apă curată, o tămâia și - cu o lovitură puternică - o sacrifica, iar carnea o distribuia spre consum celor prezenți.

Care este semnificația acestui act?

Animalul reprezintă ceea ce este mai prețios în creație: viața. Această viață a creaturilor, Dumnezeu a pus-o la dispoziția omului încă dintru început. Jertfind-o, în semn de omagiu, lui Dumnezeu, omul vrea să spună: Iată, viața și tot ce am, sunt ale Tale. Tu ești stăpânul meu absolut, și ca să-Ți dovedesc dependența mea totală și recunoștința pentru tot ce mi-ai dăruit, îți dăruiesc, în locul vieții mele, viața acestui animal, ca să se ridice la Tine ca acest fum de tămâie. Ți-o dăruiesc de asemenea în semn de mulțumire pentru toate binefacerile și ca ispășire pentru ofensele ce Ți le-am pricinuit folosind darurile primite nu după placul Tău, ci după poftele mele. Cred că această ofrandă exprimă mai bine omagiul meu decât o simplă rugăciune.

Iată limbajul, semnificația jertfei. Toate popoarele, oricât de primitive, au exprimat și exprimă prin jertfele lor sensul acestui omagiu adus divinității. În Testamentul Vechi jertfa ocupă un loc de frunte, începând cu jertfele lui Cain și Abel, continuând cu jertfa lui Avraam, până la jertfele numeroase prescrise de Legea lui Moise, și culminând cu jertfele lui Solomon, prilejuite de consacrarea Templului. Dar cele mai semnificative sunt două: jertfa de pâine și vin adusă de Melchisedec, împăratul Salimului, jertfă ce prefigurează jertfa Sfintei Liturghii, și jertfa Mielului pascal, semn al eliberării evreilor din robia egipteană, jertfă care prefigurează pe Isus Cristos, Mielul nevinovat, jertfit pe Cruce în mod sângeros, și la Sfânta Liturghie în mod nesângeros, jertfă anunțată și de profetul Isaia cu sute de ani înainte: "Ca un miel la înjunghiere s-a adus și ca o oaie înaintea celui ce o tunde, nu-și deschide gura" (Isaia LIII, 7).

Această jertfă a Crucii, actualizată la Sfânta Liturghie, prin care omenirea întreagă a fost răscumpărată, este singura jertfă desăvârșită, capabilă să împace pe om cu Dumnezeu, deoarece atât Marele Preot, cât și victima, fiind una și aceeași persoană, Fiul lui Dumnezeu, sunt de o maiestate infinită, preotul fiind doar jertfitorul instrumental, reprezentant al poporului.

Iată de ce în clipa când Mântuitorul a murit pe Cruce, toate celelalte sacrificii din Legea Veche își pierd valoarea, deoarece ele au fost doar prefigurarea jertfei de pe Calvar. De acum singura jertfă este Jertfa Sfintei Liturghii, adică Jertfa Crucii, actualizată aici și pe toate meridianele globului zilnic și în fiecare clipă până la a doua venire a Domnului, pentru ca sufletele de pretutindeni și în toate timpurile să se poată împărtăși de harurile izvorâte din coasta Mântuitorului.

Aci, la Sfânta Liturghie, preotul, prin cuvintele consacrării, săvârșește ceea ce făcea preotul păgân când sacrifica victima. Și, tot timpul cât victima divină, Isus, se află pe altar, până în clipa când o consumă prin cuminecătură, se reînnoiesc toate emoțiile și sentimentele ce puseseră stăpânire pe Inima Dumnezeului răstignit; omagiul ce se înălța atunci spre Tatăl, omagiu de adorație, de mulțumire, de împăcare și cerere, se înalță și acum, de pe altar.

Iată ce este Sfânta Jertfă a Liturghiei. Momentul culminant și esențial este consacrarea, când roadele Jertfei de pe Cruce se revarsă asupra tuturor participanților care asistă cu dispozițiile sufletești cuvenite și îndeosebi asupra acelora pentru care se oferă în mod special Sfânta Liturghie, astfel că acei ce lipsesc de la această parte, nu numai că nu beneficiază de harurile Jertfei, ci comit păcat de moarte, nesatisfăcând porunca a doua bisericească. Celelalte părți care premerg consacrării și cele care urmează sunt, de asemenea, obligatorii, sub păcat grav ori ușor, după însemnătatea părții omise. Dar a lipsi, de pildă, de la partea de la început până la Evanghelie, sau de la cea de după cuminecare, pe motivul că nu constituie decât păcat ușor, înseamnă a-ți face un calcul meschin și constituie o piedică în calea spre desăvârșire.

Ce consecințe decurg din înțelesul Sfintei Jertfe Liturgice? În primul rând unirea noastră strânsă cu Cristos victima, care prin mâinile preotului se jertfește pentru noi Tatălui. În al doilea rând, pentru ca această unire să fie completă, trebuie să consumăm jertfa, adică să ne împărtășim cu Cristos. "Beți dintru acesta toți (...)". În al treilea rând, întrucât Cristos este Capul Trupului Mistic, adică al Bisericii, care suntem noi, ca mădulare ale acestui trup, noi trebuie să participăm activ la aducerea jertfei, adică să ne rugăm împreună cu Capul și cu preotul care ne reprezintă, să ascultăm cuvântul lui Cristos rostit prin gura preotului, să trăim cu el dispozițiile sufletești legate de diferitele momente ale Liturghiei, iar în clipa solemnă a prefacerii să ne oferim Tatălui pe noi înșine împreună cu Cristos, victima divină. Căci dacă un organism, o ființă vie, are o singură gură și o singură inimă, noi care formăm un singur trup mistic cu Cristos trebuie să ne rugăm sincronic, să avem aceleași gânduri, aceleași sentimente, o singură gură și o singură inimă, așa cum sună îndemnul: "Și ne dă nouă cu o gură și o inimă să preamărim (...)". Liturghia este rugăciunea oficială publică, prin excelență, a Bisericii: os Ecclesiae, lingua Ecclesiae (gura Bisericii, limba Bisericii). Aci toți ne rugăm cu întreaga Biserică, pentru întreaga Biserică. În consecință, nu au ce căuta rugăciunile particulare, cum e rozariul sau alte devoțiuni, ci să ne concentrăm atenția și inima asupra rugăciunilor și ceremoniilor, participând la ele cu toată evlavia. Ce să mai vorbesc despre aceia care, în timpul sfintei slujbe se plimbă, vorbesc, se uită în dreapta și în stânga, neluând seama că în aceste momente sfinte, acest loc nu este nici bâlci, nici piață, ci Catedrală.

O altă consecință logică și practică ce rezultă din conceptul de jertfă este, cum spuneam, obligația de a consuma jertfa, de a ne împărtăși cu Cristos victima; fără împărtășire participarea noastră nu este completă: "Beți dintru acesta toți (...)" ne poruncește Isus. Nu numai unii, ci toți, căci pentru toți se dă El morții. Liturghia nu este o simplă întâlnire cu Mântuitorul, precum odinioară aceea a sutașului sau a lui Zacheu, ci o unire intimă, inimă la inimă, o împărtășire personală, o consumare a trupului Său, prin care însă, contrar pâinii cu care ne nutrim, nu El se transformă în noi, ci noi ne transformăm în El, suntem asimilați spiritualicește de El, sădind în noi virtuțile Sale teandrice (divino-umane). Și fiindcă El se oferă Tatălui, înseamnă că și noi trebuie să ne oferim cu tot ce gândim, simțim și voim, cu toate preocupările, dificultățile, suferințele și acțiunile noastre din ziua respectivă. Să-I oferim întreaga viață drept jertfă care să se consume ca prinos de laudă, mulțumire, ispășire și cerere. În felul acesta transformăm trăirea noastră într-o liturghie continuă.

Privită Sfânta Jertfă Liturgică în această lumină, cât ilogism și inconsecvență în viața mea, când, de-abia întors de aici acasă, confruntat cu obișnuitele necazuri de fiecare zi, devin nerăbdător, mă lamentez, murmur sub povara lor și uit că numai cu câteva momente înainte m-am oferit pe mine cu toată problematica mea Tatălui, ca victimă, împreună cu Isus și prin Isus!

Câtă inconsecvență și cât de puțină încredere în rugăciunile mele, uitând că din moment ce m-am identificat cu Cristos, rugăciunea mea, dacă este spre slava Tatălui ceresc, nu mai este doar rugăciunea mea, ci este rugăciunea lui Isus și a mea; deci nu mă pot îndoi că va fi ascultată!

Nu înseamnă oare această conduită o retractare a dăruirii totale de mine însumi făcută la Sfânta Liturghie ca răspuns la invitația: "pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Cristos Dumnezeu s-o dăm"?

Să ne revizuim, iubiți credincioși, modul de a participa la Sfânta Liturghie; să conștientizăm sensul ei, să asistăm la ea cu atenția, evlavia și dispozițiile cuvenite, și să ne împărtășim cât mai des cu Cristos victima divină, izvorul vieții noastre supranaturale, ca să ne transforme zi de zi tot mai mult în El, și să ne dăruim în întregime Lui, prin conformarea cu voința Sa preasfântă. El a spus: "Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne în Mine și Eu în el" (Ioan VI, 57). Amin.



II. Dreapta folosire a creaturilor

"Dar ei nu au ținut seama de invitația lui și au plecat:
unul la țarina sa și altul la negustoria sa."
(Matei XXII, 5; Luca XIV, 16-24)


În pericopa evanghelică citită azi, Mântuitorul ne prezintă o parabolă cu un înțeles asemănător aceluia din parabola despre arendașii ucigași. În parabola de azi El aseamănă împărăția cerurilor, adică Biserica Sa, unui împărat care face ospăț de nuntă unicului său Fiu și, când toate sunt gata, își trimite servitorii să-i cheme pe cei invitați. Aceștia însă, nesocotind înalta onoare ce li se făcuse de a fi invitați la un ospăț atât de distins, se duc la treburile lor - unul la țarina sa, altul la negustoria sa, iar alții, prinzând pe servitori, îi maltratează și îi ucid. Mâniat, împăratul trimite din nou alți servitori, ca să adune de la răspântiile drumurilor pe toți pe care îi vor întâlni, buni și răi, și să-i aducă la ospăț, pentru a i se umple casa. După ce toate au fost aranjate și când toți erau așezați la masă, intră împăratul în sala ospățului și văzu printre comeseni pe unul care nu voise să îmbrace haina festivă de nuntă, oferită de servitori la intrare, potrivit unui obicei evreiesc. Indignat, împăratul dă ordin servitorilor să-l scoată afară și să-l arunce în întunericul de afară, "unde este plâns și scrâșnirea dinților".

Înțelesul parabolei este limpede. Împăratul este Dumnezeu, care prin nunta pe care o face Fiului Său unic, unindu-L, prin Întrupare, cu firea omenească, îi invită pe toți oamenii să se împărtășească din firea divină, prin unirea cu Isus Cristos, împărtășire ce începe aici pe pământ, în Împărăția Sa care este Biserica luptătoare, și se desăvârșește în Cer, unde este Biserica triumfătoare.

Cei dintâi invitați să intre în această Împărăție au fost evreii, poporul ales, în sânul căruia Fiul lui Dumnezeu Și-a logodit, prin întrupare, firea omenească. Dar ei au disprețuit această cinste, și, refuzând invitația, și-au văzut de treburile lor vremelnice, ba, unii dintre ei, chiar i-au maltratat și i-au ucis pe servitorii trimiși la ei, adică pe proroci. Ca urmare în locul evreilor, care s-au făcut nevrednici de alegere, Dumnezeu, prin misionarii Săi, i-a chemat la ospățul Său spiritual pe toți ceilalți, buni și răi, adică popoarele păgâne, care de-a lungul secolelor au continuat să îmbrățișeze Biserica Sa.

Ceea ce ne reține atenția meditând parabola, este faptul că unii dintre cei care au refuzat invitația la o nuntă atât de aleasă au făcut-o fiindcă erau prea atașați de treburile lor vremelnice - de țarină și de negustorie.

Preocuparea excesivă, înrobirea de bunurile materiale, iată una din principalele piedici ce opresc sufletele să urmeze chemarea lui Dumnezeu, să-l slujească cu fidelitate și să se unească cu el, printr-o iubire mai presus de toate, adică să facă voia Lui, căutându-L pe El în toate. Tot ce există înafara Lui, toate creaturile nu sunt altceva decât simple mijloace puse de El în slujba noastră, ca să ne servim de ele, nici mai mult nici mai puțin decât în măsura în care ne pot ajuta să ne atingem scopul amintit. Atașarea de aceste bunuri ca de un scop în sine este un abuz, o încălcare - mai mult sau mai puțin gravă - a ordinii stabilite de Dumnezeu.

Din păcate, iubirea de Dumnezeu, împlinirea voinței Sale, adică a obligațiilor ce le avem față de El, față de noi înșine și față de semeni, întâmpină o continuă împotrivire din partea omului vechi din noi, adică a înclinațiilor dezordonate din firea noastră dezechilibrată prin păcatul originar și prin păcatele ascendenților noștri. De aici lupta necontenită cu noi înșine, care ne cere eforturi, jertfe, renunțări, spre a menține în limitele ordinii firești atât instinctul de conservare individuală, cât și pe acela al perpetuării speciei umane, al procreării.

Cum am mai subliniat, Dumnezeu a sădit în ambele aceste instincte un apetit, o poftă, precum și o desfătare, al căror rost, în planul creatorului, este, pe de o parte, de a-l stimula pe om la truda și jertfa ce o cere împlinirea obligațiilor față de propria persoană și față de copii, iar pe de altă parte, de a-l răsplăti pentru osteneala și sacrificiul ce i le cere împlinirea acelor obligații grele. În general, rolul satisfacției create, adică al plăcerii sau desfătării legate indisolubil de folosirea creaturilor, deci de exercitarea oricărui instinct și oricărei facultăți biologice, este asemănător cu acela al apei și uleiului în funcționarea unei mașini.

Pentru a feri lagărul pe care se învârte roata unei mașini de supraîncălzirea și uzura produsă prin frecare - ceea ce ar duce la topirea lagărului și la blocarea roții -, îl tratăm cu apă și ulei, care ușurează alunecarea și învârtirea roții în lagăr. Dar așa după cum ar fi o risipă irațională de energie a-i da unei mașini pe care nu o folosim, apă și ulei, lăsând-o să meargă în gol, tot astfel, de pildă, a mânca și a bea numai pentru a ne desfăta în deliciile alimentelor și băuturilor, depășind măsura rațională pe care o cere păstrarea vigorii în scopul de a ne putea îndeplini obligațiile familiale și profesionale, precum și a uza de plăcerile căsătoriei ca scop în sine, eludând scopul pentru care ele au fost date în virtutea ordinii firești - adică procrearea -, constituie un abuz grav, un păcat de moarte, fiindcă cel ce procedează astfel face din simplu instrument scop, sustrăgându-se scopului adevărat. În felul acesta, creaturile, lăsate de Dumnezeu ca să-i servească omului drept tot atâtea trepte pe care să urce și să se unească cu El prin împlinirea voinței Lui, îl coboară sub condiția ființelor iraționale, deoarece acestea nu încalcă niciodată legile fixate lor de Creator, legi care sunt, pentru ele, instinctele.

Toate creaturile reprezintă, în ce privește raportul nostru cu Dumnezeu care le-a pus în folosul nostru, ceea ce reprezintă bunăoară acul și ața pentru două bucăți de pânză pe care vrem să le coasem împreună. Rolul acului și al aței este de a uni prin cusătură cele două bucăți. Dar atâta vreme cât acul rămâne în pânză, firul de ață nu poate intra în pânză și astfel unirea celor două bucăți nu se poate face. Ca să se poată îmbina, acul trebuie să intre și să iasă din cele două bucăți, și cu cât această operație se repetă mai repede cu atât ele se îmbină mai repede. La fel este și cu creaturile, a căror menire este de a ne uni cu Dumnezeu. Câtă vreme ele rămân în noi, sufletul nostru nu se poate uni cu El. Rostul lor este nu de a rămâne în suflet, ci de a ni-L aduce pe Dumnezeu în suflet, prin împlinirea scopului pentru care ne-au fost date, adică prin împlinirea voinței Creatorului, deci prin iubirea față de El.

Au fost oare un rău în sine țarina și negustoria celor doi care au respins invitația la nunta împărătească? A fost oare un rău faptul că ei s-au ocupat de ele? Nicidecum, ci răul a stat în faptul că ei s-au alipit de ele ca de un scop în sine, care le-a umplut și înrobit sufletul până acolo încât, de dragul lor, ei au refuzat să împlinească dorința împăratului lor de a-i împărtăși din ospățul nunții fiului său.

Iubiții mei, dacă suntem sinceri cu noi înșine, fiecare ne regăsim într-un moment sau altul din viață în trista postură a celor doi invitați. Pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, aceste trei imbolduri nedisciplinate cu care avem de luptat până la ultima suflare, nu o dată ne-au amăgit să ne lăsăm stăpâniți fie de plăcere în ale mâncării ori băuturii, fie de gesturi, acțiuni ori judecăți lipsite de caritate, împiedicând astfel unirea noastră cu Dumnezeu, împărtășirea din darurile iubirii Sale. De aceea, se impune să facem ordine în lumea gândurilor și pornirilor interioare. Să-L punem în centrul preocupărilor, al năzuințelor și acțiunilor noastre pe Împăratul Cristos. Bucuria și țelul vieții aici și dincolo să ne fie unirea cu El prin căutarea și împlinirea în toate a voinței Sale. El să ne stea în față ca învățătorul și Modelul nostru, urmărind să realizăm în trăirea din fiecare clipă, acasă și la locul de muncă, acea minunată ierarhie pe care ne-o recomandă Sfântul Pavel când zice: "Toate sunt ale voastre (...), iar voi sunteți ai lui Cristos și Cristos al lui Dumnezeu". Da. De toate ne putem bucura, căci Dumnezeu toate le-a pus în slujba noastră, dar să păstrăm limitele stabilite de El în însăși firea lucrurilor, căci sufletul nostru, viața noastră întreagă cu aspirațiile ei aparțin de drept lui Cristos, care prin Răscumpărare ne-a făcut proprietatea Lui exclusivă. De aceea să veghem ca nu cumva darurile Lui să le folosim spre înstrăinarea de El, ci fie că mâncăm, fie că bem, fie că facem orice altceva, toate să le facem spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Astfel ne vom împărtăși încă aici pe pământ de bucuriile comuniunii cu El. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire