pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a XI-a după Rusalii

Despre iertarea creștinească

"Nu se cădea, oare, să-ți fie milă de soțul tău,
precum și Mie Mi-a fost milă de tine?"
(Matei XVIII, 33)


Cunoscând ca nimeni altul sufletul omenesc, Mântuitorul, ori de câte ori voia să sădească în inimile ascultătorilor un adevăr de credință, se folosea de o parabolă, de o pildă, aceasta fiind mijlocul stilistic cel mai potrivit spre a se face înțeles de sufletele simple cărora li se adresa. Și o făcea cu o măiestrie unică, ce uimea și cucerea pe toți.

Cine nu recunoaște în împăratul milostiv din parabola Evangheliei de azi pe Dumnezeu cel nemărginit de milostiv, care iartă imensa datorie a păcătosului convertit, iar în sluga vicleană cine nu recunoaște pe falsul penitent care, nerecunoscător pentru iertarea infinitei ofense pricinuite lui Dumnezeu prin păcat, se arată nemilos față de semenul său, băgându-l în temniță, deși acesta îi cade în genunchi, implorându-l să-i ierte banala datorie, reprezentată prin suma derizorie de o sută de dinari.

Dacă această pildă ne însuflețește încrederea și ne dă siguranța în iertarea din partea bunului Dumnezeu, ea este totodată și un avertisment sever la adresa oricărui suflet nemilos și răzbunător care-i refuză aproapelui iertarea.

Deși menirea noastră este o continuă strădanie de a ne apropia de desăvârșirea lui Dumnezeu prin împlinirea voinței Lui, nu este zi, și poate noapte, în care să nu comitem greșeli, satisfăcându-ne egoismul în fel și chip; astfel ne sporim necontenit datoriile față de Dumnezeu. Cine ar putea calcula imensa datorie pe care omul o acumulează într-o viață întreagă față de marele creditor al Universului? Nu zece mii de talanți, ci o sumă ce depășește orice închipuire. Și dacă Dumnezeu, creditorul nostru infinit de generos și îngăduitor, ar fi numai drept, nu și milostiv, atunci bieții de noi de mult ar fi trebuit să fim judecați și condamnați pentru neplată; dar El, fiind Tatăl nostru iubitor și cunoscând neputința noastră de a-I plăti cu rigurozitate matematică toată datoria, ne face o mare înlesnire. Întâi, El nu ne execută imediat pentru ceea ce îi datorăm, ci ne așteaptă și ne rabdă îndelung, deși nu am avea drept la această păsuire; apoi - și aici se vădește nețărmurita Lui milă -, face cu noi o înțelegere; El ne iartă întreaga datorie cu condiția ca noi, la rândul nostru, să fim dispuși a ierta, la fel, neînsemnatele datorii - greșeli - ale semenilor noștri. "Căci de veȚi ierta altora greȘelile, Și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta", ne avertizează Isus (Matei VI, 14). De aceea, tot Isus ne poruncește: "Și cÂnd staȚi să vă rugaȚi, iertaȚi tot ce aveȚi Împotriva cuiva, ca Și Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte greȘelile. Căci de nu veȚi ierta voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta greȘelile" (Marcu XI, 25).

Poruncă cutremurătoare, ce trebuie să ne pună serios pe gânduri ori de câte ori cădem în genunchi ca să-I cerem lui Dumnezeu iertare, deoarece condiția iertării aproapelui o pune Isus și în rugăciunea Tatăl nostru, în care rostim zilnic: "Și ne iartă nouă păcatele, precum Și noi iertăm celor ce ne greȘesc" (Matei VI, 12). Prin urmare, atunci când, nutrind ură față de cineva, cutezăm să pronunțăm această cerere din rugăciunea domnească, nu trebuie oare să ne cutremurăm la gândul că, în acest caz, noi înșine, cu gura noastră, ne pronunțăm propria osândă?

Omenește vorbind, sunt multe necazurile, supărările, jignirile ce ne vin din partea răutății, și mai ales din partea fragilității, slăbiciunii firești a semenilor noștri. Și, dacă suntem sinceri cu noi înșine, fiecare trebuie s-o mărturisim cu Terentius Afer "Sunt om și nimic ce este omenesc nu-mi este străin". Suntem zilnic unul altuia prilej de supărare , indispoziție, amărăciune. Firea noastră, susceptibilă și inflamabilă, se tulbură, se revoltă, se aprinde brusc, prin surprindere, și dacă nu veghem cu grijă, un resentiment subtil se cuibărește în adâncul inimii rănite. Toate aceste prime impulsuri ale omului vechi din noi nu trebuie să le lăsăm să se transforme în ură, ci, imediat ce furtuna răscolirii fiziologice s-a potolit, să ne reculegem, să ne smerim văzându-ne neputința, să ne ridicăm ochii la Cel Răstignit pentru noi, care cu privirea blândă, compătimitoare și milostivă ne va reda iertarea, liniștea și pacea.

Să mă gândesc cine sunt eu, cel vătămat de aproapele. Un vierme, un fir de praf înaintea lui Dumnezeu. Și eu, acest vierme, de câte ori L-am ofensat, pe El căruia îi datorez totul, și totuși El, Creatorul, Mântuitorul și Binefăcătorul meu suprem, nesfârșit de bun, drept și sfânt, m-a iertat. Maiestatea lui infinită poate fi călcată în picioare, iar numele meu bun, onoarea mea atât de problematică, susceptibilitatea mea nu-i iertat să sufere nici cea mai mică atingere? Ce nesăbuință și îngâmfată judecată! Înseamnă că mă socotesc mai presus de Dumnezeu!

Dacă astfel mă port, atunci ce am învățat eu de la Cristos, care pe lemnul de ocară al Crucii, patul său de moarte, mi-a dat cea mai măreață pildă de iertare, rugându-Se pentru dușmanii și călăii Săi, pentru cei ce Îl batjocoreau, după ce El o viață întreagă împărtășise tuturor numai bunătate, milă și iertare?

Călcând pe urmele lui Isus, creștinul trebuie să fie asemeni Lui, un semănător de bine, izvor de căldură și lumină, un lampadofor. El este chemat să înlăture întunericul urii și minciunii, să curme răul din jurul Său. Or, dacă eu, imitatorul, învățăcelul Său, răspund răului cu rău, urii cu răzbunare, iată că, în loc să împuținez răul și întunericul din jurul meu, le-am înmulțit. Pe când dacă mă stăpânesc de a face rău celui ce mi-a greșit, a rămas numai răul ce mi l-a pricinuit el, iar eu mi-am câștigat un merit în baza căruia, drept răsplată, primesc iertarea de la bunul Dumnezeu. În plus, mila arătată semenului meu îi va înmuia acestuia inima și va fi, poate, pentru el momentul decisiv al întoarcerii la Dumnezeu.

Cine dintre noi ar cuteza să afirme că nu are nevoie de mila și iertarea divină? Dacă cineva ar îndrăzni s-o spună, Sfântul Ioan, apostolul și evanghelistul, în întâia sa epistolă catolică, îi răspunde: "De vom zice că nu avem păcat, pe noi înșine ne înșelăm și adevărul nu este întru noi" (Ioan I, 8).

Acesta fiind adevărul, dacă totuși inima mea nu se înmoaie la rugăciunea aproapelui care îmi cere sincer iertare ori păsuire, atunci și mie îmi zice Isus ca și slugii nemiloase din Evanghelie: "Slugă vicleană, toată datoria ți-am iertat-o pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare să-ți fie milă de semenul tău, precum și Mie Mi-a fost milă de tine?" (Matei XVIII, 32, 33). Și nu trebuie, oare, să mă cutremur de încheierea pe care o face Isus: "Și, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna schingiuitorilor, până ce îi va fi plătit toată datoria. Așa vă va face și vouă Tatăl Meu cel ceresc, de nu veți ierta fiecare, din inimă, fratelui vostru greșelile" (Ibid. V, 34, 35).

Dacă ținem la noi înșine și dacă reflectăm câtuși de puțin la soarta ce ne așteaptă în veșnicie, această sentință cu care își încheie Isus învățătura din pilda de azi ne umple de groază; dar, mai mult decât frica de osânda cea de veci, ceea ce trebuie să ne înmoaie inima față de semenul nostru este Iubirea milostivă a Inimii Preasfinte a lui Isus care își revarsă lumina și căldura și peste cei buni și peste cei răi; și plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți; a lui Isus care S-a întrupat pentru ca pe noi, pe toți, să ne îndumnezeiască, prin porunca cea nouă a iubirii de dușmani, lăsată prin Evanghelia Sa și pecetluită cu moartea Sa pe Cruce: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții. Precum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți unii pe alții". Să ne iubim deci cu iubirea cu care ne-a iubit El". Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire