pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a X-a după Rusalii

De ce să mă rog?

După ce Mântuitorul îl eliberează pe tânărul posedat de duh necurat, apostolii Îl întreabă pe Isus pentru ce ei nu au putut să-l vindece. Răspunsul Mântuitorului este, și acum ca întotdeauna, categoric și plin de semnificații: "Pentru necredința voastră (...)". Și încheie: "Căci acest fel nu iese decât cu rugăciune și cu post" (Matei XVII, 20). El proclamă deci aceste două mijloace - rugăciunea și postul - ca singurele mijloace prin care sufletul se poate dezrobi de sub stăpânirea duhurilor necurate. Și e ușor de înțeles acest lucru, deoarece puterea Satanei nu poate fi înfrântă decât prin puterea harului lui Dumnezeu, har care se obține prin rugăciune; iar întrucât Satana nu încetează să ațâțe instinctele trupești spre a se răzvrăti contra legii lui Dumnezeu și a-l despărți pe om de Dumnezeu, e necesar și postul, care, prin abținerea de la mâncare, îmblânzește și stăpânește aceste instincte, menținându-le în cadrul legii și zădărnicind astfel influența duhurilor rele asupra sufletului. Dar rugăciunea mai este necesară nu numai pentru a îndepărta, prin harul lui Dumnezeu, influența negativă a Satanei asupra instinctelor dezordonate, ci și pentru a menține sufletul în climatul pur al contactului cu Dumnezeu, Creatorul, Răscumpărătorul și Sfințitorul nostru, în scopul de a-I aduce omagiul de adorare - ca ființe total dependente de El -, de mulțumită și recunoștință pentru binefacerile primite și de ispășire pentru nenumăratele ofense pricinuite. În felul acesta, rugăciunea este respirația supranaturală a sufletului omenesc.

Mântuitorul subliniază nu o dată necesitatea rugăciunii: "Se cade pururea a se ruga și a nu înceta". "Neîncetat să vă rugați". Dar, cu toate acestea, omul de azi se roagă atât de puțin, dacă se roagă, sau nu se roagă deloc. Și dacă l-am întreba pentru ce nu se roagă, ne-ar răspunde: Trebuie să mă scol de dimineață ca să merg la birou, la uzină, la munca câmpului. Întors acasă mă așteaptă alte griji... creșterea copiilor, aprovizionarea. N-am timp să mă rog!

Da, omul de azi susține că nu are vreme să stea de vorbă, nici măcar câteva cuvinte, cu Creatorul și Mâtuitorul său, ca să-I mulțumească pentru că i-a hărăzit încă o zi ca să se bucure de răsăritul soarelui, de minunățiile firii, și l-a ajutat să-și îndeplinească îndatoririle față de societate. Nu are timp să facă seara un scurt bilanț prin care să dea socoteală Stăpânului său de felul cum și-a gospodărit în acea zi talanții primiți de la El, și să-și ceară iertare pentru neglijențele comise. Omul în genunchi, creatura stând de vorbă cu Creatorul și Tatăl său, iată atitudinea cea mai firească și demnă de un om, căci exprimă realitatea fundamentală a ființei umane, aceea a dependenței sale absolute și conștiente față de creatorul și Binefăcătorul său suprem de la care are totul.

Creațiunea întreagă înalță o perpetuă simfonie de laudă Creatorului. Omul, coroana creațiunii, singura ființă cuvântătoare, e chemată să se încadreze în această simfonie cu o laudă conștientă, potrivit firii sale raționale. Este oare normal ca în vreme ce soarele scaldă în fiecare dimineață cu lumina și căldura sa viața de pe pământ, iar privighetoarea vestește cu trilurile ei începutul unei noi zile de muncă închinată Ziditorului, numai omul să rămână mut și rece la invitația firii?

Dar constatăm cu durere că omul, această "trestie gânditoare" nu are vreme să se gândească la aceasta, nu are vreme să se ocupe de ceea ce este mai prețios în el - de suflet -, deși Mântuitorul l-a avertizat: "Ce folos va avea omul de va dobândi toată lumea și își va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei XVI, 27). Dar, același om, care atunci când e vorba de rugăciune invocă criza de timp, multitudinea de preocupări și îndatoriri care îl suprasolicită, risipește timpul cu atâta nepăsare în discuții banale și petreceri frivole.

"M-am rugat destul, dar în zadar", spun alții. Destul? Dar ce înțelegi prin destul? De unde știi cât este destul în rugăciune? Cu ce măsori rugăciunea? Poți oare spune: "Doamne, Îți dau atâta rugăciune, dă-mi în schimb ce Îți cer"? Te-ai rugat și nu ai primit? Poate, Dumnezeu, Părintele cel Preaînțelept și a toate prevăzător, a socotit că rugăciunea ta nu a fost nici destulă, nici bună. N-a fost adică smerită, încrezătoare și stăruitoare. Poate mai lipsea un Tatăl Nostru și ai fi fost ascultat.

Te-ai rugat în zadar? Cine judecă rugăciunea după rezultatul ei palpabil, ca pe orice altă acțiune sau ocupație, înțelege greșit esența și rostul rugăciunii; pentru că noi ne rugăm în primul rând dintr-o datorie fundamentală și nu din calcul de câștig. Or, dacă ne achităm de o datorie față de cineva, mai putem pretinde ceva de la El? Și care este această datorie fundamentală față de Dumnezeu? Aceea de a-L adora, de a-I arăta cu smerenie dependența noastră totală față de El, supunerea și recunoștința pe care I le datorăm în calitate de creaturi ale Lui, precum și mulțumirea și recunoștința pentru darurile naturale și supranaturale; și totodată sentimentele de căință pentru ofensele pricinuite. Pentru toate acestea suntem datori să-I aducem lui Dumnezeu, în rugăciune, ofranda inimii și a întregii noastre vieți. Iar dacă după ce ne-am îndeplinit această multiplă datorie El vrea să ne dea ceva, aceasta o face din pură bunăvoință și milostivire, nu pentru că ar fi obligat.

Te-ai rugat destul și degeaba? Dar Sfânta Monica s-a rugat aproximativ șaisprezece ani pentru convertirea fiului ei Augustin, și când, omenește s-ar fi crezut că totul e zadarnic, s-a dovedit tocmai contrariul: Augustin se convertește și devine unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii universale.

"M-am rugat și n-am primit ce am cerut". Aceasta este adevărat; nu primim întotdeauna ceea ce cerem, chiar dacă cerem fierbinte și stăruitor, deoarece uneori dacă am fi primit ce am cerut ar fi fost în dauna sufletului nostru. De aceea Dumnezeu, care prevede totul, ca un tată bun ce este, ne-a refuzat lucrul cerut, precum un părinte refuză să-i de-a pruncului său un fruct ispititor la înfățișare, dar otrăvitor, sau un cuțit frumos. Și aceasta o face chiar dacă pruncul se agită și țipă. Se poate spune oare că acel părinte e rău și nu-și iubește copilul?

Dar aici, în aceste cazuri, rugăciunea nu rămâne fără nici un răpuns pozitiv, fără un rezultat pentru noi, chiar dacă acel rezultat nu-l putem constata. Căci, dacă nu primim ceea ce am cerut, vom primi un dar mai prețios decât acela pe care, după vederile noastre înguste, l-am socotit atât de necesar. Și anume, vom primi fie o mai mare înțelegere și prețuire a lucrurilor spirituale, fie o mai mare conformare a voinței lui Dumnezeu și lăsare în purtarea de grijă a Lui, fie un alt dar de care noi nu ne dăm seama decât mult mai târziu, ori, poate, niciodată. Un lucru este însă sigur: nici o scrisoare adresată lui Dumnezeu cu gând curat nu rămâne fără răspuns.

Dacă semințele de grâu aflate după mii de ani în mormintele faraonilor și-au păstrat puterea de germinație, și puse în pământ au încolțit, nici rugăciunile noastre fecundate de meritele Jertfei lui Cristos, fratele nostru mai mare, nu pot rămâne fără rod. Și dacă acest rod nu-l vom vedea aici pe pământ, înseamnă că Dumnezeu ne rezervă pentru Cer un motiv spre a ne spori fericirea.

"Nu mă rog, pentru că nu știu, pentru că nu găsesc cuvintele potrivite și gândul îmi fuge repede la lucruri străine de rugăciune" spun alții. Acestora le răspundem că Dumnezeu se mulțumește să-I dăm ce avem. Și, apoi, El nu caută cuvinte frumoase, ci vrea inima noastră; aceasta I-o putem dărui și prin cuvinte simple. "Dacă ne doare că nu ne știm ruga - zice Sfântul Augustin - deja și aceasta este o rugăciune, căci înseamnă că vrem sincer să-L iubim mai mult, și în fața Lui are valoare nu atât darul, cât puritatea intenției, iubirea cu care I-l oferim și care imprimă valoare veșnică până și celor mai mărunte și banale fapte. Iar cât privește distracția în timpul rugăciunii, dacă o combatem prompt, reculegându-ne ori de câte ori ne fug gândurile în alte părți, nu numai că rugăciunea noastră este bună, ci e mai meritorie decât atunci când nu am avea de luptat cu distracția. Un păstor care ori de câte ori i se risipesc oile aleargă să le adune, se poate spune oare că nu e bun pentru că îi fug oile? Unul ca acesta nu are oare mai multe merite decât acela ale cărui oi pasc liniștite, iar el poate sta întins pe iarbă? Întocmai astfel stau lucrurile și cu creștinul care, atunci când se roagă, trebuie să-și adune mereu gândurile."

"Nu simt nici o atracție și nici o plăcere în rugăciune și sunt într-o continuă uscăciune a inimii, ca într-un deșert fără apă", se plâng alții, motivând abandonarea rugăciunii.

Dumnezeu, de obicei, are două moduri de a atrage sufletul la sine. Pe începători, care sunt încă atrași de cele lumești, îi copleșește cu căldura mângâierilor sufletești, când ei se roagă. De aceea, aceștia se roagă cu o mare ușurătate și simt o deosebită plăcere conversând cu Dumnezeu. Dar după un timp, pentru ca ei să nu se alipească de aceste mângâieri și delicii spirituale mai mult decât de Dumnezeu - izvorul lor - la un moment dat Dumnezeu le ia aceste mângâieri, pentru a le arăta că acestea le-au fost date numai pentru a le dovedi cât este El de bun, și că de acum pe El trebuie să-L caute și de El trebuie să se atașeze. Consecința este că aceste suflete rămân în uscăciune și dezgust. Dar, în ciuda acestei stări, ele trebuie să persevereze în rugăciune, cu multă răbdare, până când Dumnezeu, socotindu-i destul de căliți în renunțarea la cele lumești și în căutarea dezinteresată a unirii cu El în spirit, îi va scoate din ariditatea pustiului și le va reda lumina și pacea Sa.

Dar dacă sunt atâția care nu se roagă și neglijează rugăciunea din diferitele motive arătate, sunt și mulți alții care o practică greșit, deoarece o înțeleg greșit. Aceștia consideră rugăciunea, de o parte, iar restul vieții, cu îndatoririle ei practice de zi cu zi, de altă parte, ca două realități separate care nu se pot împăca una cu alta. După aceștia, ca să poți face o bună rugăciune, trebuie să încetezi cu totul a fi omul treburilor de fiecare zi, iar ca să-ți poți îndeplini bine lucrul trebuie să părăsești rugăciunea. Aceasta este o greșeală fundamentală. Omul, în ansamblul său, constă din rațiune, afectivitate și voință, sau activitate. Deci și evlavia, ca să fie întreagă, adevărată, trebuie să cuprindă toate aceste compartimente ale vieții omului. Acesta trebuie să tindă spre Dumnezeu nu numai cu mintea și inima, ci și cu vrerea sa, cu întreaga sa activitate; deci trebuie să se roage nu numai cu mintea și cu inima, ci și cu voința, cu energiile sale, spirituale și fizice, prin împlinirea îndatoririlor impuse de locul său în societate. Deci, în sensul complet al rugăciunii, eu mă rog și când scriu și când fac calculele de birou, când rezolv problemele cetățenilor, când construiesc, când repar ceva, când gătesc, când dau o mână de ajutor aproapelui, când vizitez un bolnav, căci toate aceste lucruri, și altele, până la cele mai neînsemnate, eu le fac cu gândul că prin ele împlinesc voia lui Dumnezeu. Incomodarea din partea unui oaspete nepoftit, o întâmplare năpraznică, o boală ce te leagă de pat sau te împiedică de la datorie, o muncă neplăcută, prin toate acestea - dacă le primești ca expresie a voinței lui Dumnezeu, din iubire pentru el -, tu te rogi. În acest sens Isus ne zice: "Nu tot cel ce zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu care este în ceruri". Tot astfel trebuie să înțelegem și celelalte cuvinte ale Mântuitorului: "Neîncetat vă rugați". În felul acesta, întreaga noastră viață se va transforma într-o continuă rugăciune, într-un imn înălțat Creatorului și Răscumpărătorului nostru. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire