pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a IX-a după Rusalii

Fără îndoială, dintre toate marile evenimente ale istoriei universale, evenimentul care prin măreția lui fără seamăn le întrece pe toate celelalte și care, prin acțiunea lui transformatoare pe toate planurile vieții omenești, nu cunoaște limite în timp și spațiu - fiind un bun comun al omenirii dintotdeauna -, este întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului nostru Isus Cristos. Acest eveniment copleșitor a împărțit în două istoria omenirii, iar prin Jertfa de pe Cruce, Cristos a restituit omului adevărata lui demnitate, aceea de fiu al lui Dumnezeu, i-a luminat rostul său în această lume precum și calea spre destinul lui ultim, veșnic, destin care nu este altul decât împărtășirea din însăși viața lui Dumnezeu, Creatorul și Tatăl său.

Opera de răscumpărare a omului, înfăptuită de Isus Cristos prin Jertfa Crucii, Isus a încredințat-o Bisericii Sale, prin care El rămâne viu și activ până la sfârșitul lumii, El fiind însuși izvorul și agentul oricărei desăvârșiri fizice și spirituale. Prin puterea primită de la Isus Cristos de a conduce sufletele la mântuire prin Sfintele Taine primite de la El, Întemeietorul ei, instituția Bisericii nu face altceva decât să-și îndeplinească misiunea încredințată. În această calitate ea a îmblânzit popoarele barbare supunându-le jugului blând al Evangheliei. Tot ea a fost aceea care le-a adus lumina civilizației și culturii, învățându-le cultivarea pământului și meșteșugurile; le-a înființat primele școli elementare, iar mai târziu cele dintâi universități, încât putem afirma, fără teama de a greși, că știința și cultura contemporană s-au născut la umbra Bisericii.

Omul de azi își datorează comportamentul civilizat - impregnat încă de mireasma virtuților - instrucțiunii și educației creștine, care secole de-a rândul a sedimentat în străfundurile ființei umane deprinderi și concepții comportamentale, pe care le-a fixat și transmis din generație în generație până în zilele noastre. Dar, din păcate, omenirea, posesoarea acestor comori spirituale inestimabile moștenite, a uitat sau nu vrea să recunoască faptul că toate acestea ea le datorează Mamei sale, Bisericii, și a renegat-o și continuă s-o renege. Omenirea ignoră, sau nu recunoaște, că întreaga zestre de valori spirituale ce formează noblețea sufletului uman modelat de Biserică, de creștinism, ar fi fost cu neputință fără întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cu toate semnele care îi amintesc mereu că este creștin - biserici, cruci, clopote, sărbători -, omul de astăzi trăiește ca și cum Isus Cristos nu ar fi umblat niciodată printre oameni și ca și cum nu ar fi trasat, cu cuvântul și pilda propriei Sale vieți, modelul de viață demnă de un om fiu al lui Dumnezeu.

Pentru cei mai mulți, Isus Cristos nu mai este decât o poveste care începe așa: "A fost odată ca niciodată... a fost odată Cristos..."; dar că Isus Cristos nu numai a fost cândva, ci este și azi, aici și pretutindeni și că, dacă nu vrem să pierim înecați în valurile patimilor și în corupția creată de maximele morbide ale unei lumi din care Dumnezeu a fost exilat, Isus trebuie să rămână pentru fiecare din noi o realitate vie, operantă, care să străbată și să transfigureze ființa și viața noastră -, aceasta au uitat-o foarte mulți și continuă s-o nesocotească.

Cu câte din gândurile care îi cutreieră creierii în cele douăzeci și patru de ore poate dovedi omul de azi că Isus este pentru el Dumnezeu, și că acest lucru îl crede cu tărie? De câte ori în zi îi apare, în mijlocul îndeletnicirilor și preocupărilor de tot felul, icoana blândă a lui Isus Cristos, al cărui nume îl poartă de la botez, și de câte ori Îi cere lumina și sfatul? De câte ori într-o situație concretă se întreabă: ce-ar face oare Isus în locul meu? De câte ori îi mulțumește pentru succese, ori Îi cere ajutorul în ispite? Este el oare convins cu adevărat că atârnă cu toată ființa și activitatea lui de El, și că fără El nu poate face nimic? Are el încredere fermă în puterea salvatoare a lui Isus în primejdii, cel puțin în măsura în care copilul se încrede în ocrotirea mamei care îl ține de mână? Și aceste întrebări ni le putem pune fiecare în parte.

Poate în sufletul nostru are loc același proces care s-a desfășurat în sufletul apostolului Petru în episodul istorisit în pericopa evanghelică citită azi.

Acest Petru, care numai cu o zi în urmă îl văzuse pe Mântuitorul înmulțind pâinea în pustiu, acum, când același Mântuitor îl cheamă să meargă la El pe apă, se îndoiește la un moment dat de puterea cuvântului lui Isus, și drept urmare începe să se scufunde în valuri.

Fără îndoială, din aceeași pricină ne scufundăm și noi - nu credem destul în atotputernicia divină a Mântuitorului. Dar necazul cel mare este că noi îl urmăm pe Petru numai până aici - în îndoială -, nu și mai departe. Căci ce vedem? După o clipă de spaimă și îndoială, Petru, dându-și seama că salvarea îi poate veni numai de la Isus, a strigat numaidecât: "Doamne, mântuiește-mă!" Și Isus, apucându-l de mână, îl mustră: "Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Noi însă, încrezuți în propria noastră suficiență, deși simțim că sub picioare se cască prăpastia, deși vedem că drumul ne este presărat de primejdii și curse, deși valurile ne împresoară din toate părțile, nu ne ridicăm ochii spre Isus, nu schițăm nici un gest că am avea nevoie de El, nu ne reînnoim credința în atotputernicia Sa divină. Și astfel lâncezim în întuneric și ne expunem pierzaniei. Ne lipsește și puțina credință a lui Petru. Pentru aceea merităm o mai aspră dojană decât el.

Copleșiți de povara propriilor imbolduri și dorințe egoiste, la cea mai mică dificultate, contrazicere, nerecunoștință, incorectitudine ori lipsă de considerație din partea aproapelui, răbufnim, ne ieșim din fire. Dar dacă în asemenea situații am face un mic efort de a ne ridica privirea la chipul smerit și blând al lui Isus care ne invită: "(...) învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre" (Matei XI, 29), și dacă L-am invoca cu încredere, am simți numaidecât mâna Sa atotputernică și ocrotitoare întinzându-se și potolind furia ce ne tulbură pacea inimii; L-am simți pe El Însuși sădind în sufletul nostru răbdare, îngăduință, înțelegere, iertare, iubire.

Da, ne lipsește credința și încrederea în puterea harului divin, care transformă și îmblânzește firea cea mai răzvrătită, ne lipsește și voința de a conlucra cu acest har.

Mulți se întreabă de ce și acum, după aproape două milenii de creștinism, religia blândului Nazarinean nu dă roadele așteptate în viața omului de azi; încât se pare că asistăm la o reînviere a hedonismului păgân, într-o formă nouă. Cauza nu zace nicidecum în creștinism ca doctrină. În sine, creștinismul, cu mijloacele sale supranaturale - rugăciunea, Sfintele Taine -, prin harul pe care acestea îl conferă creștinului, îl poate transforma, îl poate sfinți pe om. Iar dacă nu izbutește totuși s-o facă, pricina eșecului este în om. Dumnezeu nu poate străbate în noi dacă îi închidem ușa, refuzând să primim lumina mesajului Său și să colaborăm cu harurile pe care ni le oferă în toate împrejurările. El ne-a înzestrat cu harul libertății ca să mergem liberi spre El, să-L alegem și să aderăm la El în mod liber. El ne respectă libertatea pe care ne-a dăruit-o și nu siluiește sanctuarul inimii, nu intră în el cu forța. Bate discret la ușă, așteptând, bate din nou, șoptește, cheamă, luminează, avertizează și din nou așteaptă. Dacă însă sufletul se închistează în egoismul său și refuză să-I deschidă, e vina lui că rămâne în întuneric, rob al patimilor, același om vechi al păcatului.

Dacă creștinismul nu ar putea prin mijloacele sale să-l facă pe om mai bun, desăvârșit și chiar sfânt, Isus Cristos nu ne-ar fi poruncit: "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârșit" (Matei V, 48), căci El ne cere să facem ceea ce ne stă în puteri, și să-I cerem harul ca să facem ceea ce întrece posibilitățile noastre firești. Acest har, dacă conlucrăm cu el, transformă, înnobilează, divinizează firea noastră stricată prin păcat.

Sfinții sunt pildele noastre concludente despre schimbarea profundă pe care o săvârșește Dumnezeu într-un suflet care, conștient de mizeria sa, pe de o parte, și de puterea harului divin, pe de altă parte, cooperează cu toată voința și fidelitatea cu acesta spre desăvârșirea sa.

Sfântul Francisc de Sales, de pildă, printr-o asceză stăruitoare și prin stăpânire de sine constantă și îndelungată, a izbutit să-și îmblânzească și să-și stăpânească cu desăvârșire temperamentul său exploziv, puternic pornit la mânie, astfel încât a devenit un model viu de smerenie și blândețe. Iar Sfânta Tereza a Pruncului Isus, tot printr-o stăruitoare luptă cu sine, însuflețită de o totală încredere în Isus, a izbutit să-și stăpânească antipatiile naturale într-un mod atât de perfect, încât manifesta față de surorile din mănăstire, fără nici o deosebire, aceeași sinceră și cuceritoare iubire.

Colaborând fidel, clipă de clipă, cu harul, sfinții au izbutit să devină c-pii vii ale Mântuitorului, care și-a continuat prin ei și în ei întruparea și viața Sa. De ce nu am putea face și noi ceea ce au făcut ei?

Să ne reînsuflețim credința în puterea harului divin, în prezența vie și activă a lui Isus printre noi și în noi. Să ne deschidem inimile la chemarea Sa și să-L lăsăm să pătrundă și să transforme gândurile, sentimentele și voința noastră, modelându-le după Inima Sa Preasfântă. În felul acesta El se va întrupa în noi, în mod mistic dar real, devenind fiecare din noi un purtător de Cristos, un Cristofor, iar cei ce ne vor vedea faptele Îl vor preamări pe Tatăl nostru Cel din Ceruri. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire