pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a VII-a după Rusalii

II. Rugăciunea

Cum prea bine știm toți, și cum de altfel a fost definit încă din antichitate, omul este un animal rațional. Ca atare, el singur dintre toate ființele de pe pământ se poate ridica, prin raționament, de la lucrurile materiale la cele spirituale, de la efect la cauză și astfel să-și dea seama că toate lucrurile însuflețite precum și cele neînsuflețite depind în existența și în toate acțiunile lor de o cauză primă necreată, de o ființă supremă - de Dumnezeu: față de care mintea și inima îi spune că are anumite îndatoriri. Astfel că este la fel de adevărată și definiția naturalistului și antropologului francez Arnold de |uatrefages (1850-1925), care spune că omul este un animal religios; căci ce este religia, dacă nu recunoașterea dependenței absolute a omului de Dumnezeu, Creatorul și Stăpânul nostru suprem, și îndeplinirea obligațiilor ce decurg din ea. Și cea dintâi și cea mai elementară îndatorire este actul minții și al inimii prin care omul își manifestă supunerea totală și omagiul laudei față de Dumnezeu; în al doilea rând, recunoștința și mulțumita pentru harurile primite de la El; în al treilea rând, sentimentul de căință pentru ofensele pricinuite maiestății lui infinite prin încălcarea voinței Lui și, în al patrulea rând, actul prin care Îi cerem lui Dumnezeu ajutoarele de care avem nevoie. De aci, cele patru feluri de rugăciuni ce le întâlnim la toate popoarele - începând cu triburile cele mai primitive: rugăciunea de adorație, rugăciunea de mulțumită, rugăciunea de împăcare, rugăciunea de ispășire și reparare și rugăciunea de cerere.

Rugăciunea este un act religios atât de necesar, încât Donoso Cortes, orator și om politic, una din gloriile literaturii spaniole, spunea: "Eu cred că dacă ar fi o singură oră, o singură zi în care pământul să nu înalțe nici o rugăciune spre Cer, acea oră, acea zi ar fi ultima zi și ultima oră a universului" (Ioan Vultur, Comoara predicatorilor, Blaj, 1943, p. 92).

Desigur, primul loc în evlavia noastră trebuie să îl ocupe rugăciunea de adorație, de mulțumire și ispășire, dar experiența ne arată că noi mai frecvent îi cerem lui Dumnezeu și neglijăm adorația și mulțumita, atrăgând asupra noastră reproșul adresat de Isus celor nouă leproși, care după ce au fost vindecați de Mântuitorul nu s-au întors să-I mulțumească.

Minunea vindecării celor doi orbi din Capernaum, citită azi, în cea de-a șaptea duminică după Rusalii, ne oferă prilejul de a face câteva reflecții asupra rugăciunii de cerere.

Temeiul rugăciunii de cerere este iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru noi, copiii Săi, pe de o parte, iar pe de altă parte, nevoia permanentă și urgentă ce o avem de ajutorul Său. Fiind El Tatăl nostru, nu dorește altceva decât să ne împărtășească viața Sa și să ne-o sporească cu harurile Sale prin Fiul Său care a venit la noi "plin de har și de adevăr" și care ne promite că ne va da "tot ce vom cere de la Tatăl în numele Său" (Ioan XVI, 23). Suntem cerșetori într-o permanentă lipsă a harului, atât în ordinea naturală cât și în cea supranaturală. În ordinea naturală, nu ne putem păstra nici existența, nici puterea dacă nu ne susține El ca să nu cădem în neființă. Este adevărat că depindem de cauze fizice, dar acestea sunt conduse de Dumnezeu. Spunem de pildă că avem creier cu care gândim, brațe cu care muncim, dar creierul și brațele sunt puse în acțiune prin ceea ce se numește concursul divin, prezent în întreaga fire. În ordinea supranaturală avem și mai multă nevoie de lumină pentru spirit și de sprijin pentru voință, ca să ne putem atinge scopul ultim: mântuirea. Și cine ni le va da pe toate acestea, dacă nu Cel Preabun și atotputernic?

Și să nu se spună că Dumnezeu, fiind atotștiutor, știe din veșnicie ce ne lipsește în momentul dat, și, fiind preabun, ne dăruiește la momentul oportun. Desigur - spune Sfântul Toma de A\uino - Dumnezeu ne dăruiește din generozitate multe lucruri, fără să I le cerem, dar unele nu le acordă decât prin rugăciune, și aceasta spre a-I arăta încredere și a-L recunoaște ca autor al tuturor bunurilor. Iată de ce păcătuiesc grav cei ce nu se roagă și nu își aduc aminte de Dumnezeu decât în încercări grele.

Important este însă nu atât cât ne rugăm, ci cum ne rugăm; nu cantitatea ci calitatea rugăciunii. De aceea, numai acea rugăciune este ascultată care întrunește condițiile cerute atât din partea obiectului, adică a ceea ce cerem, cât și din partea subiectului, adică din partea mea, care mă rog.

Cea mai importantă condiție care se cere din partea obiectului este de a cere, în primul rând și în mod absolut, bunurile spirituale, adică acelea care ne sfințesc și ne conduc la scopul ultim, iar bunurile vremelnice să le cerem în mod secundar și numai în măsura în care nu ne primejduiesc mântuirea. Aceasta ne-o spune însuși Isus: "Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte vi se vor da în plus" (Matei VI, 33). Desigur, deși bunurile vremelnice nu pot satisface aspirația sufletului spre fericire, totuși în măsura în care sunt necesare vieții e permis să le cerem, dar trebuie să le subordonăm scopului suprem. Ba chiar și un oarecare har spiritual trebuie să-l condiționăm de conformitatea cu voința lui Dumnezeu, deoarece El, fiind arhitectul care a conceput din eternitate planul sfințirii noastre, numai El știe ce se potrivește cu acest plan - suferința, încercarea, eșecul; ori sănătatea, bucuria și succesul.

Din partea mea, care mă rog, condițiile esențiale ce mi se cer ca rugăciunea să-mi fie ascultată sunt smerenia și încrederea.

Smerenia decurge din însăși natura rugăciunii, căci ajutorul care-l cerem este gratuit, fără merit din partea noastră; neavând deci nici un drept la el, suntem simpli cerșetori la tronul milei divine. De aceea rugăciunea smerită a vameșului care nu îndrăznea nici să-și ridice ochii la Cer, este primită, pe când a fariseului îngâmfat care se laudă cu faptele sale în fața lui Dumnezeu este respinsă. Dumnezeu "se împotrivește celor mândri, iar celor smeriți le dă har" (Pilde III, 34; apud Sfântul Iacob IV, 6).

Din smerenie se naște încrederea în bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu și în meritele Domnului Isus. Credința ne învață că Dumnezeu este iubire și se apleacă spre noi cu o generozitate cu atât mai mare cu cât ne încredem mai mult în mila Sa. Cel ce nu are încredere absolută în bunătatea lui Dumnezeu, bazat pe promisiunea Mântuitorului care ne-a asigurat că orice vom cere de la Tatăl în numele Său ne va da, să nu gândească acela că va primi ceva de la Domnul (Iacob I, 7). Oare rugăciunea mea crede în rugăciune? Rugăciunea mea valorează cât încrederea ce o investesc în ea. Puterea lui Dumnezeu e gata să lucreze în mine, în viața mea, numai când mă rog cu o încredere totală, fantastică, împotriva oricărei speranțe omenești. Isus o spune limpede: "De veți avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acesta: Treci de aici acolo, și va trece, și nimic nu va mai fi cu neputință" (Matei XVII, 20). Și tot Isus ne asigură: "Toate câte le cereți rugându-vă, să credeți că le veți primi și le veți avea" (Marcu XI, 24). Iată de ce Isus, în minunile pe care le face, pretinde întotdeauna credință. Astfel, în Evanghelia de astăzi, Isus îi întreabă pe cei doi orbi: "Credeți că pot să fac aceasta?" - "Da Doamne". Și Isus, atingându-le ochii, le zice; "După credința voastră să vă fie". Și li s-au deschis ochii. În alt loc, Isus, înainte de a-l vindeca pe tânărul demonizat, îi spune tatălui acestuia: "De poți crede, toate se pot celui credincios" (Marcu IX, 23). Sunt apoi deosebit de impresionante smerenia și încrederea stăruitoare cu care femeia canaaneancă îl imploră pe Isus să-i vindece fiica posedată de spirit diabolic; atât de impresionante încât însuși Isus exclamă: "O, femeie, mare este credința ta, facă-ți-se precum voiești" (Matei XV, 28).

Dar, întrucât sfințirea și mântuirea noastră constă în a împlini în toate voința lui Dumnezeu, și rugăciunile noastre trebuie să le condiționăm de voința Lui, de acel "Fie voia Ta", pe care îl rostim în rugăciunea Tatăl Nostru. Fiind El Tatăl nostru, chiar și atunci când după rugăciuni stăruitoare refuză să ne dea ceea ce cerem, o face fie pentru că prevede că lucrul cerut ar fi spre răul nostru, fie pentru a ne da prilej să ne arătăm fidelitatea față de El, ori pentru a ne da un alt dar mai folositor.

În Confesiuni, Sfântul Augustin ne istorisește că, scârbit de viața ușuratică în care i se scurgea tinerețea, se hotărî să părăsească Africa și să plece la Roma. Mama sa, o femeie sfântă, care se ruga neîncetat pentru întoarcerea la Dumnezeu a fiului ei, se împotrivi plecării de teama ca nu cumva, ajuns în acel mediul imoral din capitala imperiului, tânărul Augustin să se piardă definitiv. Sperând că va izbuti să-l înduplece, la plecare, în ultimul moment, Monica îl însoți până în port de unde urma să se îmbarce spre Roma. Cum corabia întârziase, Monica intră într-un mic sanctuar de pe plajă și își petrecu noaptea în rugăciune, implorându-L pe Isus să împiedice plecarea fiului. Dimineața, când coborî în port, corabia în care urcase Augustin plecase. Așadar nu numai că rugăciunea nu i-a fost ascultată, dar tocmai rugăciunea a fost aceea care nu l-a împiedicat pe Augustin să plece, pe când dacă mama sa ar fi rămas toată noaptea lângă el, poate, aruncându-se cu lacrimi în brațele lui, l-ar fi oprit. Și, dacă cineva i-ar fi spus că este prea robită de instinctul matern, ea i-ar fi răspuns că e nedrept față de ea și că, dimpotrivă, ea nu se gândea decât la binele sufletesc al fiului ei, expus pierzaniei în Cetatea Eternă: pe când dacă rămânea lângă ea ar fi revenit cu timpul la Dumnezeu. "Și nu am fost ascultată", se plângea ea. Și totuși a fost ascultată, căci ajuns la Milan în contact cu Sfântul Ambroziu, fascinat de acest mare Sfânt Părinte al Bisericii, Augustin se întoarce la Dumnezeu și, apoi, revenit în Africa, ajunge episcop de Hipo și unul din marii Părinți și scriitori ai Bisericii universale. Iată deci, cum bunul Dumnezeu, neîmplinindu-i o fierbinte rugăciune de moment, i-a împlinit Sfintei Monica rugăciunea dintotdeauna, aceea prin care ceruse, timp de 18 ani, convertirea și sfințirea fiului ei. Aceasta era "cardo desiderii ejus" - pivotul dorinței sale.

Iubiți credincioși, și noi, fiecare, am constatat nu o dată că rugăciunile noastre nu au fost ascultate. Și totuși nu e așa, căci Dumnezeu fiind preabun ne-a dat în schimb un bun mai mare, de care poate ne-am dat seama mai târziu, sau pe care îl vom cunoaște numai în veșnicie. Suntem adeseori ispitiți să ne descurajăm și să protestăm în urma neîmplinirii unor cereri insistente și să ne supărăm asemeni pruncului căruia mama, în iubirea ei îi oprește mâna întinsă spre flacără, și nu ne gândim că ceea ce cerem cu atâta ardoare ne-ar fi compromis mântuirea. Sfântul Toma de A\uino compară planul Proniei divine cu un covor întors cu dosul spre noi, în care nu vedem decât fire rupte și încâlcite, neputând vedea figurile de pe fața lui. De abia dincolo, în viața viitoare, ni se va dezvălui planul Providenței în toată frumusețea lui. Și atunci, în viziunea fericitoare a Feței lui Dumnezeu, îl vom binecuvânta pe Dumnezeu "pentru zilele în care am fost umiliți și pentru anii în care am văzut rele", cum spune Psalmistul. Iată de ce toate cererile noastre să le condiționăm de conformitatea lor cu voința divină, conformitate în care constă secretul iubirii față de Dumnezeu. Și știm că "celui ce Îl iubește pe Dumnezeu toate i se întorc spre bine. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire